Bucurestiul Cultural, nr. 115 - A privi, a te uita

Şi cum călătoream eu, aşa, cu trenul spre Galaţi, am văzut deodată pe o mă­su­ţă din acelea pe care abia dacă încape o carte mică, un titlu: Why look at Ani­mals? şi am încercat să-l traduc. De ce să te uiţi la animale? mi s-a părut cam prea rapid, simplu, superficial, în schimb De ce să priveşti animalele? se impunea ca mai serios şi mai profund. Dar asta nu­mai în primele secunde, pentru că mi-am luat seama şi am pus pe un cân­tar invizibil cele două cuvinte, a te uita la şi a privi (cu un pe sau tot la, subîn­­ţe­lese). Aici, lucrurile nu mai arătau defel ca-n prima mea încercare de tra­du­cere şi de comparare a celor două. Acum, dimpotrivă, a privi mi se înfăţişa ca mai plat, cu o suprafaţă vizibilă pe toa­tă întinderea ei şi fără a da vreo bă­nu­ială de ceva ascuns în vreun subsol al său. Un verb obişnuit, fără relief, aşa­dar. |n schimb, a te uita bătea mult în­­spre celălalt sens al cuvântului, cu sub­te­rane sensibil diferite. Când te uiţi, te uiţi pe tine pentru obiectul sau fiinţa la care te uiţi. Mă uit la nori, mă uit pe mine în favoarea norilor, mă uit la ani­ma­le, la pisica mea neagră şi calină, mă uit pe mine în favoarea ei. Mă uitam la co­pacul care a fost tăiat acum câteva săp­tămâni şi mă uitam pe mine în fa­voa­rea coroanei sale bogate, în care-şi fă­cuse cuib o familie (dacă o fi existând aşa ceva) de ciori.

Câte posibilităţi de a ne uita pe noi în­­şi­ne ne-a dat Dumnezeu! Nici dacă am sta închişi în camera căptuşită cu plută a lui Marcel Proust şi tot nu am fi lip­siţi de asemenea posibilităţi. Şi asta pen­tru că Acela care ne-a creat ştia mai bine decât noi că nu ne suportăm în per­ma­nenţă numai şi numai propriile fiin­ţe, nu suportăm să nu vedem, deci să nu pătrundem mereu, în lumea altora, fie fiinţe, fie obiecte neînsufleţite, dar în­­su­fleţite de fapt de viaţa anterioară, dacă sunt vechi, a celor care şi-au pe­tre­cut umbrele prin faţa lor, iar dacă sunt noi de presimţirea celor care o vor face de atunci înainte, adică din clipa con­tac­tu­lui nostru optic cu ele. Privesc şi uit. Mă uit la această pendulă veche şi mă gân­desc la orele mamei mele şi la cele ale tatălui meu şi la cele ale mele de acum zeci de ani, pe care le-a bătut la fel de egal cum le bate pe cele ale vâr­s­tei mele de azi. Şi gândindu-mă aşa, fi­reş­te, mă uit pe mine însumi în fa­voa­rea lor şi pe mine însumi de azi în favoa­rea altuia care aş fi fost, zice-se, tot eu, dar altădată, într-o formă evident mai bună.

John Berger, autorul acestei cărţi esen­ţiale, cum o prezintă Penguin Book, în colecţia Great Ideas, n-a presupus ce­le de mai sus când s-a întrebat de ce să ne uităm la animale, dar, fără să in­ten­ţio­neze, ne-a dus într-acolo, căci lumea pe care o evocă el, aceea în care omul tră­ia alături de animale, la un fel de pa­ri­tate a celor două vieţi paralele, era aceea în care el, omul de mai sus, se ştia mai puţin pe sine, doar pe sine, în favoarea lumii largi, care nu însemna atunci cine ştie ce Uniune Europeană, ci chiar Uniunea Vieţii pe Pământ, in­di­fe­rent că e a omului sau a animalelor şi, poate, ceea ce autorul acestei cărţi nu mai presupune, a pietrelor şi-a neîn­­su­fleţitelor de alte feluri. Dar să nu in­troduc aici şi alte elemente străine de­mon­straţiei sale.

Marginalizarea de azi a animalelor, la Zoo, acest cuvânt, devenit aproape ma­gic, face ca oamenii mari şi copiii, mai ales aceştia, cei care, oricum, trebuie să-şi caute evaziunea cu orice preţ şi o fac cu mare virtuozitate, să se ducă îna­dins acolo, în faţa animalelor, captive toc­mai ca să poată fi privite în voie, ca să poată, copiii şi adulţii, să se uite pe sine uitându-se la ele. Şi stând acolo, în celulele lor mai mari sau mai mici, ani­ma­lele care nu mai ştiu ce-i aia liber­ta­te, sunt probabil uzate de atâtea priviri care se preling peste corpurile lor, se tocesc ele însele, aşa cum era tocit cor­nul din fruntea lui Moise al lui Miche­lan­gelo de care s-au frecat generaţii şi generaţii de privitori, dornici de uitarea de sine, de ei înşişi, sau altă parte a unei statui de la San Pietro, tot aşa, fre­cată de frunţile oamenilor dornici a se uita pe ei în favoarea Creatorului lor. Aşa cum se tocesc scările palatelor mul­ti­seculare de miile de tălpi care le-au călcat de-a lungul veacurilor.

Am fost dus şi eu, ca adult, de două ori, la Zoo, aceste epitafuri, spune John Ber­ger, pe mormântul animalului gene­ric. Odată, foarte de mult, totuşi, a fost fantezia lui Mihai Ursachi, împreună cu care petreceam câteva zile la Budapesta, întorşi de la Sárospatak, unde nime­ri­sem, eu sigur din greşeală, la un con­gres Lenau, de atunci îmi amintesc pri­vi­rea de oţel, deja puţin oxidat, a unei pume care locuia un fel de cub imens de beton, cu nişte gratii inexpugnabile în­­tre privire şi noi. A doua oară, la Viena, mi s-a fixat hrănirea gheparzilor cu un biet iepure, încă viu, dar cică anesteziat, ca să nu fie ucis ci eutanasiat, procedeu la modă care va trebui, probabil, să ni se aplice şi nouă, oamenilor, în curând.

Acum câţiva ani, la Animal Planet sau poate la Discovery, mai era o emi­siu­ne dedicată animalelor dispărute în ul­ti­mul secol dinaintea noastră sau chiar mai de curând. O să trebuiască, într-o zi, să ne suportăm numai pe noi sau o să ne privim unii pe alţii aşa cum pri­vim, încă, animalele, fie şi numai la Zoo Park? O evadare va exista întotdeauna, dar ea va fi mult mai puţin interesantă, va fi mult mai terre à terre, aşa cum sunt toate în această viaţă modernă şi, dacă doreşte cineva, postmodernă.