Bucurestiul Cultural, nr. 115 - Autenticism modern, autenticism postmodern. Emil Cioran şi Gheorghe Crăciun

|ntre Gheorghe Crăciun şi Emil Cio­ran nu există, în aparenţă, nici un fel de compatibilităţi. Dimpotrivă. De altfel, scriitorul optzecist şi-a afirmat, cu mai multe prilejuri, inaderenţa sau de-a drep­tul ostilitatea faţă de ethos-ul ira­ţio­na­list al generaţiei „trăiriste“. Totuşi, la o privire mai atentă, putem identifica le­gă­turi pe cât de surprinzătoare, pe atât de profunde între autenticismul post­mo­dern al lui Crăciun şi existenţialismul crepuscular al scepticului de serviciu. Ele apar mai ales în volumul Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993–2000) unde întâlnim la tot pasul citate din moralistul răşinărean şi comentarii per­sonale relevante pe marginea lor. Frag­mentarismul notaţiilor alternează aici cu inserturi din scriitori şi gânditori afini (de la Roland Barthes şi Merleau-Ponty la Valéry şi Wittgenstein). Cu Emil Cioran ne întâlnim din primele pa­gini ale cărţii, după câteva citate din Barthes şi Sf. Apostol Pavel. Toate ci­ta­te­le oferite indică, fireşte, adeziunea in­te­lectuală a autorului şi aproape toate problematizează preeminenţa trupului asu­pra conştiinţei, supratema falsului jurnal de creaţie. Iată-le, în inte­gra­li­ta­tea lor, pe cele din Cioran, în ordinea cro­nologiei biografice a consemnării: 1) „Paloarea ne arată până unde trupul poa­te să înţeleagă sufletul“. „Dacă am reuşi să devenim conştienţi de organe, de toate organele, am avea o experienţă şi o viziune absolută a propriului trup, care ar fi atât de prezent în conştiinţă, că n-ar mai putea îndeplini obligaţiile la care e constrâns; ar deveni el însuşi con­ştiin­ţă, încetând astfel să mai joace rolul de trup“. 2) „|ntotdeauna m-au atras cei obsedaţi de nuditatea cărnii, cei care au pus-o pe tapet: Baudelaire, Swift, Buddha… Carnea atât de evidentă e to­tuşi o anomalie; cu cât te gândeşti mai mult la ea, cu atât fugi de ea îngrozit şi sătul să o cântăreşti, te îndrepţi spre mi­ne­ral, te pietrifici. Pentru a suporta spec­ta­colul ori ideea cărnii, nu-i suficient cura­jul: îţi trebuie cinism. S-o numeşti ca Părinţii Bisericii nocturnă, înseamnă să te înşeli asupra naturii ei; înseamnă, de asemenea, s-o ţii la prea mare cinste; nu-i nici ciudată, nici tenebroasă; e peri­sa­bilă până la indecenţă, până la ne­bu­nie; nu doar că-i sediul bolilor, este ea însăşi o boală, neant incurabil, ficţiune de­generată în calamitate (...) Pe lângă so­li­ditatea, pe lângă seriozitatea schele­tu­lui, ea pare ridicol de provizorie şi de fri­vo­lă!“. 3) „Din tot ce-i socotit a aparţine psihicului, nimic nu ţine mai tare de fiziologie ca melancolia; ea pătrunde în ţesuturi, în sânge, în oase, în orice organ luat separat. Lăsată-n voia ei ne-ar vă­tă­ma până şi unghiile“. 4) „Cel care trage după sine, de multă vreme, o infirmitate nu va putea fi niciodată luat drept velei­tar. |ntr-un anume fel el s-a realizat. Ori­ce boală este un titlu“. 5) „Cât de în­drep­tă­ţită pare acea idee din cabală, potrivit căreia creierul, ochii, urechile, mâinile şi chiar picioarele au un suflet distinct care nu e decât al lor“. 6) „|ncerc să mă îm­po­trivesc interesului pe care mi-l trezeşte, mi-închipui, ochii, obrajii, nasul, braţele ei căzute-n putrefacţie. N-ajută la nimic, farmecul pe care-l degajă persistă. |n asemenea clipe, înţelegem cum a reuşit viaţa să dăinuie în pofida cunoaşterii“.

|n fapt, pe linia asumării corporalităţii so­matice ca fundament al existenţei psi­hi­ce, Emil Cioran poate fi aşezat, între scrii­torii noştri interbelici, alături de Hortensia Papadat Bengescu şi M. Ble­cher, ambii – precursori ai teoriilor lui Gh. Crăciun despre relaţia dintre corp şi text. Diferenţele de perspectivă sunt în­­­să marcante.

Pentru Gheorghe Crăciun, autenti­cita­tea nu aparţine doar „trăirii“ de dincoace de limbaj, ci trăirii în şi prin limbaj. Asu­ma­rea corporalităţii are loc, la el, prin intermediul scriiturii, al corpului tex­tual, ceea ce Blecher doar intuise. „Au­ten­ticitatea ca metodă de lucru“ teo­re­ti­za­tă într-un cunoscut articol programatic din 1983, la asta se referă – în fond. Nu e însă vorba de o tehnică „în sine“, ci de un modus operandi „pe viu“: a scrie cu pro­priul trup „ştie mai mult“ decât in­te­lec­tul obligat să ţină seama de el. Spirit analitic ireductibil, Gheorghe Crăciun e un scriitor captiv imanenţei corporal-ling­vis­tice. Singura transcendenţă a lim­ba­jului pe care-o acceptă nu este una me­tafizică, ci una corporală, fizică. Pen­tru Crăciun, limbajul nu are doar o func­ţie instrumentală, nu e un cod menit să pună cât mai eficient în valoare un me­saj, ci o problemă existenţială şi o ob­se­sie. Deşi îl reciteşte pe Apostolul Pavel prin reflecţiile corporeiste ale lui Roland Barthes, nu m-aş hazarda să vorbesc, în cazul său, despre o metafizică a cor­pu­lui. Citez totuşi un fragment ilustrativ în acest sens: „Această idee care mi-a plă­cut atât de mult, a lui Roland Barthes: «Corpul meu gândeşte altfel decât mine» – regăsită astăzi la Sf. Apostol Pavel: «Văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea» (Rom. 7: 22)“. Avem de-a face, în fond, cu o „gâlceavă a sufletului cu trupul“, în cheia visce­rali­zan­tă a luptei între mădulare şi minte... Revenind însă la afinităţile lui Gh. Cră­ciun cu corporeismul lui Emil Cioran, re­ţi­ne atenţia o însemnare unde cel dintâi îşi asumă legătura conceptuală dintre ma­nuscrisul său în curs de elaborare şi Tra­tatul de descompunere prin care eseis­tul interbelic redebuta în limba franceză: „Ieri am dactilografiat primele 20 de pagini ale acestui caiet, cu gândul de a i le încredinţa lui V. Le-am intitulat Mic tratat de impudoare, deşi mi-am dat ime­diat seama că asta poate duce la Tratatul de descompunere al lui Cioran. Mă inte­re­sa, totuşi, mai puţin acest lucru“.

|n fapt, asemănările sunt la fel de re­le­van­te ca şi diferenţele. Şi la Crăciun, şi la Cioran avem de-a face cu o reflexi­vi­ta­te fragmentaristă, omoloagă discontinui­tă­ţilor şi sincopelor existenţiale, cu preci­za­rea că, la Crăciun, moralismul – atât cât este – e centrat pe angajamentul scriptural în existenţa contingentă. Nu în­­­tâmplător, următoarele notaţii ale lui Cioran vor declanşa, din partea auto­ru­lui Pupei Russa, ferme reacţii de apărare şi, totodată, de autodefinire prin opozi­ţie. Emil Cioran: „Adevăratul scriitor scrie despre fiinţe, lucruri şi întâmplări, nu scrie despre scris, se foloseşte de cu­vin­te, dar nu-şi pierde vremea cu ele, nu face din ele obiectul meditaţiilor sale. Va fi orice, afară de un anatomist al ver­bu­lui. Disecarea limbajului este obsesia celor care, neavând nimic de spus, se în­chid în spunere“.

Şi reacţia de apărare a lui Crăciun: „Din păcate, Cioran nu are dreptate. «|n­chiderea în spunere» nu înseamnă că nu ai despre ce să vorbeşti. Dacă eşti un scriitor adevărat, limbajul nu te obse­dea­ză ca obiect improvizat al căutării tale, ca paliativ al adevăratelor teme. Dim­potrivă, mie mi se pare că spunerea e o temă care le condiţionează pe toate ce­le­lal­te, iar un scriitor care se arată in­di­ferent la felul cum spune ce are de spus e un scriitor de la bun început resemnat.

Te concentrezi asupra limbajului atunci când i-ai simţit deficienţele, insu­ficienţele, neputinţele, convenţionalitatea mincinoasă. |l examinezi cu speranţa că este cu putinţă să depăşeşti limitările lui sintactice şi lexicale, tot ceea ce în el ţine de déja connu, déja dit. Vrei să înţelegi ce te condiţionează, vrei explicaţii pentru ceea ce poate părea la fel de firesc ca aerul sau hrana. Şi nu poţi să nu te opreşti asupra limbajului atâta vreme cât simţi că el nu e al tău, ci al celor­lalţi“.

Ştim foarte bine cât de mult însemna limbajul, nu doar stilul, pentru Emil Cio­ran. Pe de altă parte, respingerea auto­re­ferenţialităţii limbajului, prezentă la noii romancieri francezi, indică un refuz al limbajului ca problemă centrală a fiin­ţei care scrie şi învestirea lui cu o va­loa­re instrumentală, vizând o transcen­den­ţă a spunerii. Pentru Cioran, natura­li­tatea „spontană“ a limbajului există, sau nu e încă pusă în discuţie. Gh. Cră­ciun însă nu mai poate crede în această iluzie, preferându-i, probabil, altele. Refuzul finalismului implică, la el, ne­garea oricărei finalităţi „moraliste“, fie şi cinice, a discursului, căreia îi preferă, probabil, autenticitatea gratuităţii pure: „Groaznic lucru ar fi să mă trezesc când­va în postura unui moralist, fie el şi unul cinic, precum Cioran! Practic aici, în aceste pagini, un fel de intimitate pu­bli­că, insuficient de secretă, care nu urmăreşte să ajungă undeva“. |n fine, dar nu în cele din urmă, Cioran e sus­pec­tat de premeditarea scrisului cu plasă de siguranţă: „Fiind un filosof al sponta­nei­tăţii corporale şi al cinismului logic, ferindu-se să cadă cu adevărat în pro­pria filozofie, Cioran ştia bine ce făcea. Se iubea atât de mult, încât se simţea obli­gat să-şi distrugă pas cu pas această iubire de sine. Mai mult nici nu cred că se poate. Diferenţă uriaşă. Şi eu vreau să distrug ceva (adică şi eu vreau să mă eliberez), dar trag la întâmplare, în toate direcţiile, ca un disperat“.

Despre preeminenţa corporalităţii, a fiziologicului şi a somaticului, asupra in­te­lectului şi raţiunii intelective la Cioran au scris, deja, pagini revelatoare Ion Vartic şi Marta Petreu. |n Cioran naiv şi sen­timental, Ion Vartic atrage atenţia, printr-o paralelă cu teoriile disidentului freudian Georg Groddeck, că „Tânărul Cioran acordă (...) o mare atenţie pro­prii­lor simptome psihofiziologice, fiind la un pas de a descoperi, pe cont propriu, pro­ba­bil, o psihanaliză a organicului. (...) Pentru el, ca pentru Groddeck, maladiile sunt simboluri, forme ale creativităţii cor­poralo-spirituale. (...) |n esenţă, însă, Cioran e opusul lui Groddeck, căci la el se cristalizează nu o viziune psihoso­ma­ti­că, ci una somatopsihică, deoarece, aproa­­pe fără excepţie, el vorbeşte insis­tent despre presiunea corpului asupra psi­hicului, nu invers. (...) Corpul bolnav începe să ştie de el însuşi, se oglindeşte în sine, devenind lucid, fiindcă «organele prind conştiinţă». Şi mai târziu, în Caiete, Cioran rămâne teoreticianul «ţe­suturilor lucide» autoexplicându-se tot în mod somatopsihic: «Toate opţiunile mele sunt organice, viscerale, înainte de a fi intelectuale, elaborate, conştiente. Sunt prizonier al organelor mele»“. |n ca­zul lui Gheorghe Crăciun, nu doar gân­di­rea, ci şi limbajul, scriitura sunt, aşa-zi­când, prizonierele propriei condiţii „so­ma­to-psihice“. |n pofida diferenţelor epis­temice, continuitatea în raport cu Cioran este însă evidentă. Mai mult: dacă Tra­ta­tul de descompunere poate fi privit un punct de inflexiune al concepţiei ciora­nie­ne, care – adoptând identitatea ling­vis­tică franceză – glisează dinspre vita­lis­mul liric al tinereţii „disperate“ către scepticismul cinic al maturităţii dezabu­za­te, radical-deziluzionate, Trupul ştie mai mult – „tratatul de descompunere“ al lui Gheorghe Crăciun! – indică o alu­ne­care a prozatorului şi eseistului de la mi­litantismul filo-optzecist spre un soi de pro­gresivă distanţare critică în raport cu „viciile lumii postmoderne“.

Nu în ultimul rând, poziţiile lui Cio­ran, respectiv Gheorghe Crăciun faţă de relaţia corp-gândire ţin de opţiunea lor autenticistă, cu toate diferenţele de ri­goa­re. Autenticismul modern al lui Cio­ran este însă centrat pe ceea ce ţine să comunice. Pentru el, transcendenţa lim­ba­jului există. |n schimb, neo-auten­ti­cis­mul lui Gheorghe Crăciun este unul cap­tiv imanenţei – corporale şi scripturale deopotrivă –, o imanenţă pe care aspiră, totuşi, s-o depăşească din interior, subli­mând-o estetic până la puritatea ideală a unei „frumoase fără corp“.

Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000), Gheorghe Crăciun, Editura Paralela 45, 2006