Bucurestiul Cultural, nr. 115 - Azi băieţi aproape buni, mâine băieţi aproape răi

Când, la sfârşitul lui martie 1990, am ple­cat din postul de lector la Cartea Ro­mâ­nească în cel de redactor-şef adjunct al revistei 22, am lăsat colegilor de edi­tu­ră două romane de debut, abia pre­da­te: unul al Alinei Mungiu, celălalt al lui Bogdan Teodorescu. Nu mai aveam timp să le lucrez şi le-am încredinţat îm­­preună cu recomandările cu care ve­ni­se­ră. Pe Alina Mungiu o recomandase Ale­xandru Călinescu, pe Bogdan Teo­do­res­cu nu-mi mai amintesc cine, tot un scrii­tor în care aveam încredere.

Ca şi alţii din generaţia lor, pentru care decembrie 1989 a însemnat şansa in­trării în profesiuni mult mai potrivite decât cele pentru care se pregătiseră, şi Alina Mungiu, şi Bogdan Teodorescu au devenit cunoscuţi mai întâi ca jur­na­lişti.

Atunci, Bogdan Teodorescu era ab­sol­vent, din 1987, al Facultăţii de Instalaţii a UTCB. CV-ul actual arată traseul pro­fe­sional al jurnalistului, implicat şi în campanii electorale, începând cu cea a lui Constantinescu. Absolvent, din 2000, al Colegiului Naţional de Apărare, cu doc­torat în comunicare, luat în 2006, pro­fesor de marketing politic şi electoral la SNSPA, secretar de stat în timpul pre­şedinţiei lui Constantinescu, pre­şe­din­te, între 2004 şi 2007, al Institutului Pro etc. etc.

Am descoperit abia acum, după pu­bli­ca­rea celui de-al patrulea roman al său, Bă­ieţi aproape buni, că Bogdan Teo­do­res­cu nu a părăsit nici un moment lite­ra­tu­ra, având, între altele, şi un volum de poe­zii, publicat cu un premiu al Editurii Albatros.

*

La prima vedere un thriller, Băieţi aproape buni este, mai degrabă, dacă ţi­nem să-l includem într-o categorie, un ro­man politic: fără îndoială, cel mai bun din perioada postdecembristă.

Mult utilizat în comunism, atunci când dezvăluia cititorilor o parte din rea­li­tatea socială şi politică ascunsă, ter­me­nul de roman politic s-a demonetizat în­­tre timp, critica postdecembristă arun­cân­du-l, prea grăbită, după părerea mea, în deriziune.

Prin felul cum este construit, dar şi prin realitatea socială şi politică de azi, asupra căreia se concentrează, cu ochiul unui prozator dublat de un excelent ana­list politic, Băieţi aproape buni este diferit de romanele lui Augustin Buzura. (Aces­ta îl prezintă elogios pe coperta a patra a cărţii.)

Spre deosebire de scriitorii de dinainte de ‘89, împiedicaţi de cenzură să-şi ducă demonstraţia până la capăt, Teodorescu n-are nevoie să sugereze, să constru­ias­că simboluri transparente, să bage şo­pârle etc.

Dar cartea lui este incomodă, se pot pre­supune prototipuri din cea mai înal­­tă sferă politică etc. Acesta să fie mo­ti­vul pentru care nu a trezit atenţia me­ri­tată?

Băieţi aproape buni este un roman de­spre o crimă, uciderea unei jurnaliste, dar şi despre un regizor american, Des­mond Carr, care va reuşi, după multe obstacole, să facă un film despre această crimă. Un film al cărui model explicit ar fi romanul nonfiction Cu sânge rece, al lui Truman Capote. Regizorul Desmond Carr luptă din greu (în romanul lui Teodorescu) cu ciudata birocraţie din stu­­diourile unui înalt mogul de presă şi film (prilejul unor şarje savuroase). Reu­şeş­te, când pierduse orice speranţă, să con­­vin­gă mogulul, producătorul şi staff-ul lui, consultanţii filmului sunt chiar re­pre­zentanţii poliţiei şi politicienii im­pli­caţi în comiterea ori descifrarea crimei, premiera are loc cu fast.

Dar ce ecou stârneşte? „După patru zile, filmul a fost scos din cinematograful trus­tului şi după două săptămâni a fost scos şi din celelalte cinematografe din Bu­cureşti. |n ultimele zile de proiecţie a ru­lat cu săli goale sau cu maximum cinci-şase spectatori în ele. “

Destinul filmului lui Desmond Carr pare să simbolizeze, evident fără ştiinţa au­torului, interesul, mai scăzut decât îl me­rita, al propriei lui cărţi.

Dacă m-aş fi aflat într-un juriu literar al anului 2010, aş fi propus Băieţi aproa­pe buni pe listele de nominalizări pentru unul dintre premiile literare ale anului. Dar subiectul politic pare, mai degrabă, re­zervat presei şi televiziunii, canalelor sen­zaţionalului şi manipulărilor cu­ren­te, nu literaturii şi filmului.

*

„Dacă auzi poveştile aşa cum apar la prima vedere, ai putea trage o concluzie clară. Securiştii puţini şi răi, antisecu­riş­tii mulţi şi buni şi gata reportajul, gata România. Dar e fals... De exemplu, li­derul manifestaţiei din Piaţa Univer­si­tă­ţii, un student cu barbă, care vorbea ex­traordinar şi care a fost stâlcit în bă­ta­ie de mineri şi după aia, culmea, tot el a fost arestat, după mai mulţi ani face un partid împreună cu şeful de atunci al unui serviciu secret, unul dintre coor­do­na­torii mineriadei, fost ofiţer de Securita­te. Securistul şi antisecuristul, umăr la umăr. Ştii care a fost partea cea mai ciu­da­tă? Au fost nişte comentarii, nişte ri­di­cări din umeri, vreo două proteste, dar de mirat nu s-a mirat nimeni... Românii sunt oamenii din această lume cel mai greu de surprins cu acest tip de nepo­tri­viri. Niciodată n-o să-i convingi că un om nu se poate răsuci cu 180 de grade şi că nu poate veni în faţa tuturor ca să spună că e negru ce ieri spunea că-i alb. Şi nu-i de mirare, şi nici de condamnat. Nimeni nu-i acolo definitiv rău sau in­con­testabil bun. Totul e fluid... Azi bă­ieţi aproape buni, mâine băieţi aproape răi.“

Cel care creionează această „imagine a României“, pe care nu va fi uşor să o res­pingem cu argumente, este Desmond Carr, „străinul“, aflat în trecere pe me­lea­gurile noastre. Raisonneur-ul acestui roman despre conexiunea dintre lumea afacerilor şi lumea politică, dintre me­diul jurnalistic şi cel al serviciilor se­cre­te, vechi şi noi, de unde le vin subiectele şi probele obţinute pe bani grei, despre corupţie, false restituiri de proprietate, complicităţi şi dezinformări.

Băieţi aproape buni nu este însă o carte teo­retică despre manipulare, precum cea pe care Teodorescu a publicat-o în 2007, nici un roman cu aride pagini po­li­ti­ce. Este un roman polifonic, cu o con­struc­ţie subtil şi solid gândită, a cărui ac­ţiune înaintează prin intersectarea mai multor perspective asupra unei cri­me. Se poate foarte uşor face un film după el. Misterul uciderii jurnalistei îi oferă scriitorului ocazia să-şi pună în va­loa­re abilităţile narative, utilizând stra­te­gii literare şi modalităţi jurnalistice variate, trecând de la monologuri la ra­poar­te secrete şi sinteze de monitorizare, de la dialoguri la scenarii de film, de la evocări şi descripţii cu o nostalgie bine ţinută în frâu la interviuri etc. Cititorul „vede“, de la primele pagini, cum se pro­du­ce uciderea involuntară a Ioanei Ar­se­ne şi, pe tot parcursul cărţii, ancheta­to­rii vor şti mereu mai puţin decât ştie el. Este plimbat în timp, înainte şi înapoi, ca să-şi cunoască personajele, cu trecu­tul din care au crescut şi care, măcar par­ţial, le explică, de la epoca ceauşistă a avorturilor la revoluţie, mineriade etc. Şi, de fiecare dată, o lumină neaştep­ta­tă, proaspătă, chiar paradoxală, co­boa­ră asupra evenimentelor.

Neavând de rezolvat, ca în cazul unui thriller clasic, întrebări precum cine este uci­gaşul? de ce a omorât?, păstrând me­reu un avantaj faţă de personajele ro­ma­nu­lui, cititorul va fi şi el surprins în fi­nal. Atunci va descoperi că nu crima a stat în mijlocul acţiunii, ci mecanismul complicat de funcţionare al unei so­cie­tăţi întregi, până la vârful ei, cu expli­ca­ţii­le ultime asupra reţelelor, în care indi­vizii impulsionaţi de dorinţa de revanşă, de răzbunare, lăcomie, vanitate sunt sim­ple piese de joc, lipsite de opţiuni in­di­viduale. Trădătorii nu sunt pedepsiţi de o justiţie dreaptă, ci de curse pline de cruzime şi şiretlicuri, poţi pierde pe mo­ment, dacă eşti într-o reţea, dar vei fi recuperat etc. etc.

Este un roman despre culisele puterii, tot mai întunecate şi tot mai adânci, pe mă­sură ce înaintezi, care duc direct spre societatea trecută, dar şi spre cea a prezentului. O societate etern guvernată de reguli mafiotice.

                                                                            *

„... |n România jurnaliştii nu au soar­ta celor bulgari, ucraineni sau ruşi. |n prin^­cipiu, puterea tremură din cauza zia­relor şi a emisiunilor de televiziune, nu jurnaliştii din cauza puterii. De fapt, escaladarea violenţei verbale a presei ro­mâ­ne împotriva politicienilor nu are echi­valent nicăieri în Occident. Un pa­ra­dis al pamfletului, al patronilor de pre­să influenţi, al liderilor de opinie foarte bogaţi şi, destui dintre ei, corupţi în egală măsură cu politicienii pe care îi desfiinţează în direct şi cu care, apoi, fac afaceri profitabile şi pe termen lung. Aici nimeni nu moare pentru o idee. Poţi să-ţi pierzi afacerea, poziţia, intrările, pos­tul într-un trust de presă, dar nu mai mult... Un lucru pe care l-am aflat din prima clipă în care am ajuns în Bu­cu­reşti a fost că aici secretele nu rezistă. Orice discuţie discretă între trei persoane în zece minute este în presă sau pe blo­guri. Nimeni nu este loial până la capăt şi nimeni nu-şi riscă pielea pentru un al­tul, indiferent de bani, de datorii sau de uni­formă.“

„Străinul“ Desmond Carr are această pri­vire distanţată faţă de realităţile ro­mâ­neşti, pe care de altfel le cunoaşte din­tr-un contact direct. Privirea lui Des­mond Carr se încarcă de întreaga ex­pe­rien­ţă de analist politic a autorului. Dar finalul romanului va dovedi, nici el nu a reuşit să înţeleagă mecanismul şi per­so­na­jele. Pentru că, aşa cum am mai spus, nu avem de-a face cu o carte teoretică, ci cu un roman dens, cu excelente descri­eri de mediu, exacte şi totuşi aburite de o ceaţă nostalgică:

„Ca totdeauna, casa maică-sii mirosea a gudron. Şi a găinaţ. Curtea plutea în praf şi dacă ploua se scufunda în noroi. Gardul, din şipci putrezite, se ondula în bătaia vântului, iar iarna dispărea sub ză­pada viscolită. Uşa de la intrare se des­chidea direct într-o cameră cu un pat lipit de perete şi un godin cu care iarna se încălzeau şi la care se gătea în toate anotimpurile. A doua cameră avea încă un pat, dar n-avea godin. Acolo dormise el. Primăvara, vara şi toamna şi uneori chiar şi iarna, când în patul din prima ca­meră se întâmplau lucruri la care
n-avea voie să asiste, dar pe care le au­zea prin perdeaua cu ciucuri soioşi care des­păr­ţea cele două incinte. |ntre pri­va­tă şi casă supravieţuia într-un echi­li­bru pro­vi­zoriu o şandrama în care, pe o tablă gău­rită, se coceau seminţele de dovleac şi floarea-soarelui pe care apoi el le în­­de­sa­se în cornete din hârtie de re­vis­te fu­ra­te de la centrele de achi­zi­ţio­nare a macu­la­turii. Mâinile lui negre se înnegriseră şi mai mult de la cerneala tipografică de proastă calitate şi de la cenuşa râcâită de pe tabla ruginită.“

Citatul rezumă trecutul unuia dintre po­liţiştii care vor ancheta uciderea jur­na­listei. „Nu există nici un colţ frumos al copilăriei, nimic romantic, nimic du­ios, nimic înălţător. Mizerie, ruşine şi mun­că. A învăţat cât a putut şi cât l-a dus mintea şi s-a bătut cât a putut şi cât l-au dus pumnii. N-a făcut foamea, dar nici departe n-a fost, n-a umblat dez­bră­cat, dar niciodată nu a avut haine noi. Şi toată viaţa lui a ştiut că este doar un ţigan. Nu s-a mândrit cu asta, ar fi dorit să fie confundat cu un român mai brunet, dar nu exista nici o şansă. Nu numai că avea trăsături care nu pă­că­leau pe nimeni, dar taică-su îl bo­te­za­se Mannix. Florea Mannix.“

Chiar dacă, atunci când primeşte câte un pont, ia şi plicul cu bani al in­te­re­sa­tului, poliţistul Florea este un pro­fe­sio­nist şi un băiat mai degrabă bun, dacă este comparat cu ceilalţi băieţi. Este con­struit fără ajutorul vreunei stereotipii, aşa cum sunt şi celelalte personaje ale ro­manului. (Un pic cam multe, la ritmul rapid la care se succed scenele, dacă aş ţine neapărat să strecor o observaţie critică. Numai că la recitire se vede cât de coerent este ansamblul.)

Iată, şi tot la întâmplare, o ambianţă di­ferită.

„Terasa însorită de vilă, mărginită de o piscină albastră-albastră şi de un teren de tenis cu zgură roşiatică şi fileu verde in­cisiv, gazon impecabil, scaune al­bi­cioa­se, de bambus, aduse din Indonezia, o carafă de cristal colorat în roşu, al­bas­tru şi galben, plină cu limonadă şi ghea­­ţă. Zgomotul discret al cicadelor, adieri ale vântului dinspre lac (da, există şi un lac pe fundal, dincolo de vilă, dincolo de pis­ci­nă, de terenul de tenis şi de gazon, pe lac se află un ponton, lângă ponton o bar­­că albastru metalizat cu un motor de vreo 125 de cai) şi o muzică lină, am­bien­ta­lă, venită de undeva din casă. Fostul iubit al Ioanei Arsene, Tiberiu Sas, băr­bat bine, înalt, la vreo 45 de ani, bronzat şi lucrat, îmbrăcat în alb, îşi fumează re­la­xat trabucul scurt şi gros, lângă un pa­har de cocktail uşor din rom ambrat.“

Autorul nu diabolizează şi nu ideali­zea­­ză. Nici măcar victima, jurnalista Ioana Arsene, care o aminteşte, prin am­bi­ţie şi agresivitate jurnalistică pe Tina Marcu, personajul lui Stelian Tănase din Maestro. Nu cred că printr-o in­fluen­­ţă directă apariţia celor două roma­ne este aproape concomitentă, ci, mai de­gra­bă, pentru că ambii autori au avut oca­zia să întâlnească acest gen de zia­ristă.

„... prieteni nu prea avea. Fiindcă zi de zi călca oameni în picioare. Era extrem de enervantă şi de nesinceră... Dar era o fată frumoasă, zâmbea minunat, se îm­­bră­ca cu gust. De asta era şi aşa de greu cu ea. Niciodată nu ştiai cu cine ai de-a face, nu ştiai ce-o să zică sau ce-o să facă în următoarele zece minute.“

„... Ioana era jurnalistă cu sufletul. Cu lim­ba română, cu logica şi cu meseria era Alin. De-aia lucrau împreună.
Ce scria ea nu se prea putea publica. El are talent, ea avea stil. Şi ea mai avea ceva. Re­laţii. Afla ponturi. Subiectele erau ale ei.“

Cine era cel care îi dădea Ioanei pon­tu­ri­le, subiectele? Cine şi de ce a vârât-o în ancheta în care avea să moară, din pură întâmplare?

Misteriosul nea Vio, patronul res­tau­ran­tului Tarabostes, este cel care pune
în mişcare această jucărie mecanică în care se învârt, în jurul unui cadavru, trei poliţişti, un ministru de Justiţie, un patron de presă, un om de afaceri, trei body-guarzi, aparent ai lui, de fapt ai unui general SRI, un consilier al pre­şe­din­telui pe probleme de siguranţă na­ţio­na­lă, patronul unui trust de presă şi mulţi alţii. Şi se dovedeşte că, aşa cum a spus Desmond Carr, „există un preţ co­rect pentru fiecare conştiinţă, pentru fie­ca­re condei şi pentru fiecare ideal înalt“.

Numai că nici Nea Vio nu este stăpânul jocului. Şi, ca orice roman bun, Băieţi aproape buni are un final deschis.

Bogdan Teodorescu, Băieţi aproape buni, Editura Tritonic, Bucureşti, 2010.