Bucurestiul Cultural, nr. 115 - Convorbiri cu Paul Cornea

Daniel Cristea-Enache: Riscul unei per­spective „prezenteiste“ nu cred că poate fi evitat întru totul. Mi-l asum. Ori­câte eforturi aş face în direcţia obiec­ti­vării, ca şi în cealaltă, a empatizării, probabil că rămâne întotdeauna un rest, o distanţă între ceea ce cred eu de­spre o epocă, ce îmi închipui că s-a în­­tâm­plat în anii ei – şi ceea ce s-a în­­tâmplat efectiv. Suferinţele războiului, ale oricărui război, îmi rămân cumva străine, abstracte, venite pe diferite fi­lie­re documentare, dar nu dintr-o me­mo­rie a cărnii. La fel se întâmplă cu anii Gulagului, cu cei ai Holocaustului, cu acea teroare istorică pe care nu mi-o pot reprezenta în toată grozăvia ei.

De aceea, pe cât vreau să aflu, pe atât mă feresc să judec post-festum, să vin cu verdicte asupra comporta­men­tu­lui unor intelectuali aflaţi „sub vremi“. E extrem de comod să judeci dintr-un fotoliu confortabil ceea ce, pentru un altul, însemna o situaţie fără ieşire şi o alternativă teribilă...

|mi e destul de limpede că, prin coor­do­natele etice, psihologice, morale, so­cia­le, culturale şi, nu în ultimul rând, etnice, nu puteaţi fi alături de adepţii „soluţiei finale“, ci numai şi numai îm­­po­triva lor. |nseşi democraţiile occi­den­tale făcuseră opţiunea, alegând răul mai mic (pe Stalin) împotriva răului mai mare (Hitler). Că, apoi, Stalin şi-a luat „revanşa“, la modul oribil-totalitar, e la fel de adevărat.

Vom ajunge nu peste multă vreme la acea epocă a „dezmeticirii“ dvs., a ie­şi­rii din proiecţiile utopice şi a contac­tu­lui dur cu realitatea socialismului real, înşurubată cu forţa în România „bur­ghe­zo-moşierească“. Până atunci însă, vă propun să ne întoarcem pe firul bio­gra­fic, mergând spre figurile centrale din universul familiei (mama, tatăl) şi spre rădăcinile generaţiei precedente, a bunicilor. Aţi aruncat deja câteva flash-uri spre scene şi episoade din copilăria şi preadolescenţa dvs., dar haideţi să pă­trundem (în acelaşi mod sistematic cu care văd că lucraţi în aceste con­vor­biri) în sfera familiei viitorului cărturar Paul Cornea, în istoria ei privată. De acord?

Paul Cornea: Ai dreptate în ce spui, deşi simt nevoia să-mi condiţionez asen­ti­mentul de o clauză restrictivă. Cred că nu trebuie să împingem neîncrederea prea departe. Argumentul meu ar putea fi de ordin epistemologic, dar mă măr­gi­nesc aici la o raţiune de ordin pragmatic, foarte la îndemână. Dacă nu ne-am în­­voi că putem restitui trecutul cu relativă fidelitate, chiar dacă nu i-am aparţinut nici ca participanţi, nici ca martori, atunci n-ar mai exista istoriografie. Ade­vă­rul e greu de găsit totdeauna – şi când ai fost actor sau spectator al eve­ni­mentului (evenimentelor) care te preo­cu­pă, cu atât mai mult când n-ai luat parte la el (ele) şi posezi doar versiuni di­ferite asupra modului în care s-au pe­tre­cut lucrurile. |n pofida tuturor difi­cul­tă­ţilor, care mai degrabă o stimulează decât s-o deprime şi s-o elimine din joc, istoriografia continuă să rescrie istoria, ajungând treptat la un consens pe ches­tiuni factuale. Dar, deşi rămâne doar la controverse aprig disputate pe teren interpretativ, ea păstrează totuşi vie spe­ranţa de a reuşi, măcar punctual, să rec­ti­fice în mod plauzibil imaginea pe care ne-o facem despre acea frântură a tre­cu­tului care ne interesează. Impostura îşi manifestă prezenţa pretutindeni, dar nu totul e impostură. Fiecare îşi clamează subiectivitatea, dar asta nu înseamnă că totul e subiectivism. Chiar dacă riscul „prezenteist“ nu poate fi evitat „pe de­plin“, adică în concret şi în profunzime, avem datoria să-i limităm implicaţiile, prin comprehensiune avizată şi empatie. Con­vingerea mea este că asta se poate. E, de altfel, ceea ce probezi şi d-ta, dra­gă Daniel, prin însuşi dialogul pe care-l purtăm.

Nu sufăr de complexul arborelui ge­nea­logic, ca atâţia inşi care depun eforturi laborioase spre a-l reconstitui, aşa cum văd adesea în documentarele de pe Via­sat History. Mi-este indiferent dacă spi­ţa neamului meu poate fi datată cu unul, două sau cinci secole îndărăt. Ori­cum, ca evreu, n-am nevoie de un certi­fi­cat spre a-mi demonstra vechimea: ates­ta­tul Bibliei e de ajuns. Mărturisesc însă că mi-ar plăcea să cunosc mai multe despre înaintaşii mei imediaţi, despre părinţii părinţilor şi bunicii lor. Din păcate, curiozitatea aceasta e tar­di­vă: când aş fi putut afla, nu eram in­te­re­sat să pun întrebări, acum, când vreau să ştiu, nu mai am pe cine întreba. |n orice caz, e sigur că ascendenţii mei apar­ţin masei anonime a evreimii est-ră­să­ritene, căreia într-o carte celebră, dar contestată de majoritatea specialiştilor, Arthur Koestler i-a atribuit o origine kha­zară. E vorba de o populaţie trăind în sărăcie şi înapoiere, terorizată de po­gro­muri, cu ocupaţii de margine şi in­ter­me­diu, izolată de mişcarea secolului prin îmbrăcăminte, cutume şi printr-o lim­bă care suna ca o germană stricată. Ea se deosebea de alte seminţii mai ales printr-o credinţă, tare ca stânca, într-un Dum­nezeu atotputernic, pe cât de ado­rat, pe atât de sever în îndatoririle impu­se comunităţii. Dar deja tatăl tatălui meu, bunicul necunoscut (răpus de tifos îm­preună cu soţia, în timpul primului răz­boi mondial), geamgiu şi dulgher, năs­cut la Lespezi, lângă Botoşani, şi vor­bind româna ca a doua limbă maternă, pare să fi amorsat ruptura de tradiţie. N-a făcut-o prin gesturi de insubor­do­na­re faţă de ritual, ci prin lenta golire de conţinut a vechilor practici, urmată de aban­donarea lor treptată. Era o con­se­cin­ţă inevitabilă a integrării într-o lume mai permisivă decât cea a Galiţiei ţa­riste, cuprinsă de vârtejul prefacerilor.

Iosif, flăcău chipeş, peţit de mulţi intermediari de mariaje din Roman, n-o voia decât pe Fany

Un destin asemănător l-au avut şi pre­de­cesorii pe linie maternă, cu diferenţa că, în cazul lor, procesul emancipării a avansat într-un ritm mai rapid. Bunicul provenea din Roman, dintr-o familie de mici comercianţi, instalată acolo foarte probabil din primele decenii ale secolului al XIX-lea; bunica, al şaptelea copil din nouă, se născuse undeva în apropiere de Bacău; evenimentul crucial în viaţa ei
l-a constituit, în 1891, refuzul de a emi­gra cu întreaga familie în America, din motive de sentiment; în speţă, bunicul, care-i trăgea clopotele, nu voia cu nici un chip să se desţăreze. Poveste veche şi ba­nală: tinerii se iubeau, voiau să se că­să­torească, dar familiile, ambele familii se opuneau; însă Iosif, flăcău chipeş, peţit de mulţi intermediari de mariaje din Roman (în mediul evreiesc acest in­ter­mediu constituia o veritabilă mese­rie), n-o voia decât pe Fany; şi fiindcă în­­tâm­pina o opoziţie încăpăţânată, în cele din urmă a găsit metoda de a-şi atinge sco­pul; a înscenat o sinucidere, ceea ce a con­sternat pe toată lumea şi a avut darul să dezamorseze împotrivirile. |n­cât nunta a avut loc în grabă, după care fraţii, surorile, părinţii, întreaga fa­mi­lie a bunicii, cu excepţia ei, au putut lua drumul pribegiei, cu sufletele împă­cate.

Constat acum, scriind aceste pagini, cât de ingrată e memoria. Ea arhivează mai degrabă anecdoticul şi neobişnuitul decât cumintele şi familiarul, încura­jea­ză ce este „altfel“, ieşit din rând, ex­cep­ţia, şi nu regula, individualul, nu cate­goria. De aceea, când încerc să spun câte ceva pregnant despre bunica, pu­nând la contribuţie şi propriile mele amin­tiri, de până la 12-13 ani, cât timp, înainte de a se stinge din viaţă, am cu­nos­cut-o, alături de ceea ce ştiu despre ea de la mama, observ că îmi lipsesc to­tal­mente şi sarea şi piperul. Nu găsesc lucruri deosebite de relatat, nici haioase. Am de spus doar de bine, iar binele dă rău în literatură. E drept că eu n-am aici pretenţii literare, dar nici nu vreau să-l plictisesc pe cititor. Prin urmare, am s-o scurtez. Bunica a fost o femeie ini­moasă, vrednică, o persoană decentă şi discretă, modestă, fără pretenţii, cu ceea ce se cheamă bun-simţ. Şi-a crescut co­piii, pe mama şi pe fratele ei, mai mare cu trei ani, fără să-i răsfeţe, de­prin­zându-i să se poarte cuviincios, dar n-a stăruit să-l ţină la învăţătură decât pe băiat, cu vechea mentalitate că fetele n-au nevoie de şcoală. Deşi a traversat perioade grele în căsnicie, când până şi pâinea cea de toate zilele devenea o pro­blemă, nu s-a plâns nimănui şi n-a cerut nimic de la nimeni. Iar când a văzut că bunicul nu mai răzbeşte cu atelierul lui de ceaprazar, s-a apucat de croitorie şi a ajuns destul de repede să facă bani buni. Şi-a iubit soţul, cu toate incar­ta­de­le lui, iertându-i repetatele derive, desi­gur fiindcă avea o fire blândă şi tole­ran­tă, dar cu siguranţă şi fiindcă ştia foarte bine că, de fapt, locul pe care-l ocu­pă în inima lui nu i-l poate lua ni­meni. S-a stins din viaţă aşa cum trăise, fără zgomot, îndată ce a împlinit 70 de ani. Am plâns-o cu toţii, dar bunicul a fost dărâmat şi inconsolabil. De fapt, tre­buie că avea atunci 77 de ani – şi era în­­că viguros; moartea bunicii l-a îmbă­trâ­nit dintr-o dată şi nu şi-a mai re­venit.

Pe cât era bunica de incoloră, pe atât de imprevizibil şi năstruşnic era bunicul. Avea un aer de boem incorigibil, pe care l-a păstrat, cu retuşuri datorate vârstei şi dificultăţilor vieţii, până la ieşirea din scenă. Făcuse doar câteva clase şi se îm­­păcase atât de rău cu disciplina şcolară încât, prin numeroase absenţe şi note de corijenţă, îi convinsese pe ai săi să-l dea la o meserie. Trecuse întâi pe la un cea­sor­nicar, apoi pe la un cizmar, în cele din urmă se fixase la un ceaprazar, unde învăţase să facă şepci, chipie şi scufe de mort, utilizate de evreii care vor să-şi îngroape răposaţii după ritual. Nu se putea câştiga prea mult cu ase­me­nea profesie, dar el nu se prea sinchisea că nu-i merg treburile, ştiind că bunica îl va scoate din încurcătură cu econo­mii­le ei, făcute cu trudă în lungul anilor, din gologanii câştigaţi cu croitoria de car­tier. Cândva totuşi, reuşind să obţină un credit, îşi deschisese un atelier, chiar în imensa curte din strada Bateriilor, aşe­za­tă sub Dealul Spirei, în cartierul An­tim, căzut sub buldozerele lui Ceauşescu, unde locuiau. Vecinii se uitau la el cu mi­rare: „Ce-ai de gând, omule?“. El răs­pun­dea cu mândrie: „Mă extind“. Afa­ce­rea a ieşit însă prost. Neputând plăti ratele împrumutului la timp şi declarat în stare de faliment, s-a trezit într-o zi cu perceptorii în curte, însoţiţi, conform pro­cedurii de atunci, de un agent care bă­tea voiniceşte din tobă, spre a-l face de râs pe datornic în faţa cetăţenilor şi a-l avertiza că i se vor vinde lucrurile din casă. Copiii au alergat de pretu­tin­deni: „A venit cu toba la nenea Iosif“, lu­mea s-a strâns ca la bâlci, mama mare a început să plângă, câteva cumetre i-au luat la rost pe reprezentanţii autori­tă­ţi­lor. S-au auzit murmure şi proteste. Ca totdeauna, o solidaritate s-a creat în ju­rul victimei, mai ales că era o persoană la care toţi ţineau. |n vâjâiala produsă, sin­gurul stăpân pe sine a fost bunicul. A apă­rut îmbrăcat la patru ace, în cos­tu­mul lui de sărbătoare, şi-a făcut loc prin mulţime şi a ieşit în faţă, cu fruntea sus. Plin de demnitate, a semnat hârtia de luare la cunoştinţă şi s-a adresat exe­cu­torului fiscal, pe un ton superb: „Data viitoare să aduceţi şi pe unul cu vioară, ca măcar să putem dansa“. Ştia să facă, vorba francezului, „bonne mine à mau­vais jeu“. Oamenii l-au aplaudat, iar agenţii au considerat că e mai cuminte să bată în retragere.

„Unde am rămas?  L-a biruit Prâslea pe vicleanul Mangur?“

|n copilărie, prezenţa bunicului mi-a fost familiară şi nespus de dragă. Venea pe la noi cel puţin de două ori pe săp­tă­mână. Câteodată, mă lua cu el la ceai­nărie, pe undeva prin Şelari, Gabroveni sau în jurul Halelor. Acolo se întâlnea cu prieteni la taifas şi la table. „Da-mi spui despre Prâslea?“, îmi condiţionam eu tovărăşia „Sigur, sigur“, îmi răs­pun­dea bunicul. Şi îndată ce porneam, se şi punea pe povestit. Era o istorie lungă, nesfârşit de lungă, fiindcă se iveau me­reu alte şi alte complicaţii, care-l împie­di­cau pe viteaz să împlinească misiunea încredinţată de împărat. |n drum, ne opream să-mi cumpere alviţă ori în­­ghe­ţată ori ciocolată. Mi-aş fi dorit să nu mai ajungem niciodată fiindcă intrarea în ceainărie ascundea primejdii, de care eram conştient. Problema era că, dacă bu­nicul pierdea partida de table, juca mai departe, ca să-şi înduplece norocul, iar dacă o câştiga, continua, ca să profite de şansă. Era deci foarte greu să-l scoli de la masă. Eu însă n-aveam răbdare: îl lă­sam un timp în pace, apoi începeam să-l rog, întâi mieros, pe urmă tot mai in­sistent. |l trăgeam de haină, de pan­ta­loni, mă învârteam în jurul lui ca un că­ţel hămesit. Partenerii de joc mă sâcâiau („Mai astâmpără-te, măi ştrengarule!“). Bunicul nu se supăra niciodată. Mă mân­gâia pe creştet, mormăia ceva, ca să mă potolească, iar când socotea că a întins coarda destul, profita de un sfârşit de partidă ca să se ridice şi să-şi ia ziua bună de la amici. Mă privea cu luare aminte, interogativ: „Unde am rămas? L-a biruit Prâslea pe vicleanul Mangur?“ „Nu, nu“ – spuneam eu, deşi episodul se pe­trecuse, însă îmi plăcea să-l mai as­cult o dată şi încă o dată. Dar cine era Mangur? Un zgripţuroi, un zmeu cam ra­molit, fiindcă scotea flăcări pe gură, dar mânca totdeauna bătaie. Un personaj scor­nit de fantezia bunicului, care com­bi­na în mod liber basmele pe care le ştia, pe Ispirescu cu Andersen, pe Grimm cu propriile sale născociri. Şi nu doar atât. Avea şi o ştiinţă a lui de a-şi interpreta personajele, de a le alinta cu voce tan­dră, de era cazul, ori de a da porunci, când era vorba de împăraţi, ori de a in­si­nua ipocrit când se referea la curteni in­triganţi, într-un cuvânt, poseda arta de a-l reprezenta pe fiecare, după merit şi situaţie. |l ascultam fermecat, vrăjit de vocea aceea care făcea să-mi defileze prin faţa ochilor viteji, fete de împărat, zmei şi fel de fel de lighioane năzdră­va­ne. A fost una dintre marile bucurii ale copilăriei să am o asemenea călăuză de peregrinări imaginare.

Vecinii din Bateriilor îl socoteau puţin într-o ureche. Şi, de fapt, aşa şi era. Căci ce om cu scaun la cap şi-ar fi per­mis, cum i se întâmpla lui, să-şi aban­do­ne­ze, din când în când, sculele şi trebu­ri­le din atelier, ca să iasă în curte şi să ia parte la joaca dezlănţuită şi gălăgioasă a copiilor? }âncii, desigur, erau fericiţi. |l puneau să stea capră ori să ia parte la de-a v-aţi ascunselea. O misie şi mai în­­semnată consta în arbitrarea meciu­ri­lor pe care chiar el le organiza, desem­nând echipele şi stabilind, cu autoritatea pe care şi-ar dori-o adevăraţii „cavaleri ai fluierului“ (cum îi dezmiardă presa de specialitate), cine a încălcat regulile şi ce sancţiune i se cuvine. O adevărată săr­bătoare care însă avea loc mai rar (căci intră în natura simandicoasă a săr­bătorilor să se lase aşteptate) era cea a înăl­ţării zmeelor. Spre încântarea celor tineri, de toate vârstele, bunicul ştia să confecţioneze din carton, hârtie, câteva stinghii subţiri de lemn şi puţin clei nişte instrumente de zbor de toată fru­mu­seţea. Le punea şi coadă, dintr-o fâşie lungă de pânză albă, care şerpuia în aer, descriind volute capricioase. Mo­men­tul hotărâtor era al lansării. După ce cerceta direcţia vântului şi mângâia cu privirea încă o dată minunăţia de zmeu, bunicul îl încredinţa unui băiat, care avea sarcina să-l poarte cu grijă până în fundul curţii. Apoi, la comandă, acesta alerga cu el câţiva metri, dându-i drumul, în vreme ce bunicul începea să tragă cu mişcări feline, de o parte şi de alta, sfoara de legătură, spre a prinde un curent de aer. Avea trucul lui, încât reu­şea mai totdeauna. Şi desigur, când im­pozantul obiect de pânză şi carton în­­cepea să se ridice peste acoperişuri şi hor­nuri, în văzduhul liber, toţi izbuc­neau în urale.

O ispravă cu adevărat nemaipomenită s-a petrecut cândva, prin 1905; mama avea pe-atunci 3 ani, frăţiorul ei – 5. Bu­ni­cul plecase prin provincie cu două gea­man­tane încărcate cu marfă, cum obiş­nuia cam o dată pe lună. Când, deodată, stupoare: bunica primeşte o scrisoare a lui, trimisă din Budapesta! Ceea ce a citit a consternat-o, a mai citit-o şi a re­ci­tit-o, doar, doar să înţeleagă ce se în­­tâmplase. Bunicul o informa, fără multe detalii, că plecase în Ungaria la che­ma­rea unui bun cunoscut, care-i găsise o slujbă, plătită mai mult decât onorabil, la o firmă de transport internaţional. |i cerea să încuie locuinţa, predând cheia unei vecine de încredere, să-şi ia bilete de tren pentru ea şi copii, şi să vină de ur­genţă la Budapesta, ca să vadă mai exact cum stau lucrurile. Dăduse peste noroc – asta era, cel puţin, asigurarea lui – şi ar fi fost cea mai mare prostie să lase ocazia să-i scape. Ar fi urmat ca după instalarea acolo, unul dintre ei să revină în ţară pentru a lichida apar­ta­men­tul şi a tria ce ar trebui transportat şi ce putea fi vândut. Bunica era pusă în faţa unei alegeri dificile, peste puterile ei. După ce s-a gândit şi s-a răzgândit câ­teva zile, când şovăielile începuseră toc­mai s-o orienteze către soluţia amâ­nă­rii, a sosit o nouă scrisoare şi mai insis­ten­tă şi mai plină de făgăduieli. De data asta, se hotărî să plece. |şi puse la bă­taie economiile, împrumută şi ceva bani ca să nu fie complet lipsită de mijloace prin­tre străini, făcu bagajul, un minim necesar, şi ţinându-şi copiii de mână se sui în tren – ea, care până atunci nu cred că ieşise din Bucureşti. La Buda­pesta, la adresa indicată întâmpină o surpriză care o făcu aproape să leşine: bu­nicul nu era acolo! |i lăsase însă o scri­soare de explicaţii: firma la care urma să lucreze avea o filială la Viena, unde ar fi putut fi angajat pe un salariu încă mai gratifiant, deci plecase într-acolo, spre a-şi încerca şansa. Se scuza – ac­ţio­na numai şi numai în interesul comun –, o ruga să-l aştepte. Nici n-avea altceva de făcut. |nsă aşteptarea se dovedi za­dar­nică. Zilele treceau unele după altele, de la Iosif nu venea nici o veste. La un moment dat, văzând că resursele i se epuizează şi înţelegând că buclucaşul ei de soţ va fi comis cine ştie ce năzbâtie, bu­nica se hotărî să se întoarcă acasă. De data asta – şi pe bună dreptate – su­pă­ra­rea ei nu mai avea margini. Când, după vreo zece zile, Iosif reapăru, pleoş­tit, cu hainele boţite şi ochii roşii de ne­somn, fără nici un gologan, deşi plecase cu punga plină (având în ea şi doi napo­leoni de aur, cum avea să se afle ulte­rior), nici nu voi să-l primească în casă. Dar după două zile şi două nopţi de asediu, se înduplecă de suspinele şi fă­gă­duinţele lui. |şi reluară traiul comun, iar el căpătă o lecţie pe care n-avea s-o uite curând. |nsă, cu trecerea timpului şi în perspectiva amintirii, drama s-a con­vertit în anecdotă. După cât se pare, fiindcă amândoi au păstrat o mare dis­cre­ţie asupra celor petrecute, explicaţia nesăbuitei aventuri era foarte simplă: bunicul fusese pur şi simplu victima unui escroc, care ştiuse să profite de bo­no­mia şi naivitatea lui. Dar faptul că se lăsase atât de lesne înşelat spune multe despre fluturii ce-i umblau prin cap. Avea un simţ deficitar al realului: ima­gi­na­ţia îi mobila mintea, dar îi strica une­ori viaţa.

Nu mi-e uşor să vorbesc despre părinţii mei pe un ton detaşat şi neutru, cum s-ar cuveni

Păstrez încă o fotografie a părinţilor mei făcută în 1922, în primele luni după că­sătorie. E una dintre acele poze cu pro­ta­goniştii încremeniţi în atitudini arti­fi­cia­le, cu aer stingher, zâmbet de circum­stanţă şi ochi inexpresivi, la care familia ţine ca la o relicvă preţioasă. Scopul acestui document, realizat cu tehnica pri­mi­tivă a vremii, era să depună mărturie asu­pra momentului fast şi memorabil al uni­rii nupţiale. De-aici, falsa lui monu­men­talitate, stângăcia dispunerii mamei şi tatălui meu, ea pe un jilţ, el aplecat pe speteaza fotoliului, ca şi când i-ar oferi ocrotire, parcă în dorinţa de a su­bli­nia o preponderenţă masculină, în spiri­tul ideilor paternaliste dominante în epo­că. Pentru mine însă, care, dincolo de reprezentarea convenţională, pot citi în­­tregul context existenţial, fotografia îmi relevă, în primul rând, marea dife­ren­ţă, nu numai de fizionomie – asta este vizibil –, ci şi de fire şi de pre­dis­po­zi­ţii, între bărbatul şi femeia ce urmau să-mi devină părinţi. Această diferenţă avea să se estompeze cu trecerea anilor, printr-un proces insezisabil, pe termen scurt, de interacţiune şi adaptare reci­pro­că, prin integrarea adusă de înfrun­ta­rea aceloraşi vicisitudini şi bucurii, a con­centrării în jurul aceluiaşi obiectiv major: creşterea şi formarea mea. |nsă atunci, aşa cum o evocă poza, în ime­dia­ta apropiere a startului căsniciei, exista o certă incompatibilitate de aspect şi fond sufletesc între viitorii mei părinţi. Cum de s-au îndrăgostit unul de celă­lalt? Cum se explică faptul că frumoasa domnişoară brunetă, cu ochi încinşi, în jurul căreia roiau curtezanii, l-a preferat dintre toţi pe tatăl meu, cu păr castaniu şi ochi de un albastru spălăcit, cu aer stin­gher şi timid, de provincial, interesat de cărţi şi de cultura înaltă, bun la vor­bă, dar neştiind să danseze şi lipsit de orice aplomb de cuceritor? Cum, ne­cum, cu unele neînţelegeri şi dispute pe care le-au ascuns de mine, dar pe care le-am intuit încă din copilărie, ei şi-au trăit în mod satisfăcător viaţa comună.

Nu ţin să intru în detalii biografice, dar mă simt dator să arăt de unde mă trag, deşi nu mi-e uşor să vorbesc despre pă­rinţii mei pe un ton detaşat şi neutru, cum s-ar cuveni. Tatăl meu a rămas or­fan la 17 ani, dar fiind cel mai vârstnic din­tre copii, a devenit, vrând, nevrând, un fel de şef al familiei, trebuind să poar­te de grijă fratelui mai mic şi celor două surori. A abandonat atunci şcoala, din nevoia de a munci şi a strânge ceva bani, dar şi fiindcă voia să-şi dedice cât mai mult timp lecturii. Era evident o de­cizie pripită, pe care avea s-o regrete amar mai târziu. Ea a constituit, de fapt, marea dramă a vieţii lui, creându-i complexe şi împiedicându-l să-şi valo­ri­fi­ce mintea ascuţită şi memoria excelentă. A rămas un autodidact foarte citit, dar cu lacune inerente unui ins fără cultură sis­tematică, incapabil de o expertiză în­­tr-o disciplină anume, dar ştiind multe lu­cruri în domenii din cele mai variate. Setea lui de a se instrui era nepotolită, iar lectura – singurul viciu. Şi când spun asta nu fac o figură de stil, fiindcă, real­mente, el nu fuma, nu umbla prin câr­ciumi, nu era fustangiu, nu trăgea chiu­lul, îşi îndeplinea îndatoririle cu punc­tualitate. Cărţile îi erau pasiune, poate nu doar pasiune – cuvântul nu e su­ficient –, ci patimă şi aş merge mai de­par­te, nu numai cărţile, ci hârtia tipă­ri­tă. De aceea, nu mi se pare deloc sur­prin­zător că, dintre drumurile care i s-au deschis când a descins în Bucureşti, cu un singur costum, cel pe care-l purta, câteva schimburi şi un geamantan mare, îndesat cu literatură şi broşuri socialiste, s-a lipit de o mică tipografie a unei rude îndepărtate. Ruda aceasta îşi zicea, prin­tr-un bizar oximoron onomastic, Haim Popescu („Mie – explica el – îmi place să fiu băgat în seamă. |nsă dacă spui unui evreu că te cheamă Haim nici n-o să cli­peas­că, iar dacă unui creştin îi spui că eşti Popescu este ca şi cum ai declara că iar­na ninge sau că vara e cald; dacă în­­să te recomanzi Haim Popescu într-o so­cietate, toţi ciulesc urechile şi se hol­bea­ză la tine“). |n această tipografie a în­­vă­­ţat zeţăria şi linotipul, azi meserii dis­pă­rute, iar după relativ puţină vreme a ajuns conducător tehnic. Pentru cineva care voia să-şi întemeieze un cămin nu era o situaţie grozavă. S-a întâmplat însă atunci să i se ofere un post bine retribuit la Băicoi, un mic sat în judeţul Prahova, unde un consorţiu petrolier anglo-olan­dez plantase tocmai nişte sonde şi avea nevoie de agenţi care să supravegheze ex­tracţiile, la faţa locului. Tata a ac­cep­tat, nu fără ezitare, şi îndată după căsă­to­rie şi-a luat slujba în primire. N-a re­gre­tat. Munca nu era grea, îi lăsa mult timp disponibil, ceea ce îi permitea să-şi satisfacă aspiraţiile intelectuale (a înce­put atunci să înveţe singur franceza şi a ajuns să se poată descurca onorabil). Ba­nii câştigaţi le-au permis alor mei să-şi cumpere toate cele de trebuinţă, mobilă, îmbrăcăminte, utilităţile necesare într-o gospodărie, chiar şi un patefon. Când mi-am făcut şi eu apariţia pe lume, m-am trezit într-o locuinţă spaţioasă, cu o curte enormă, unde veneau oameni de la firmă iarna, ca să facă potecă prin tro­ie­nele de zăpadă, iar primăvara să se în­­grijească de grădină. Nu am amintiri din această preistorie a fiinţei mele, ceea ce ştiu mi-au spus-o probabil cei­lalţi, dar nu e defel dificil să înţeleg cum s-a încheiat episodul „băicoian“ şi de ce. Pe cât l-am cunoscut pe tata, am toate mo­tivele să cred că era foarte mulţumit cu poziţia pe care o avea. Nu acelaşi lu­cru era valabil pentru mama. Ea moşte­ni­se vitalitatea şi deschiderea spre socia­li­zare a bunicului. |n acel mic sat, unde mirosea puternic a păcură, se simţea pier­dută, izolată, fără anturaj, fără pu­tin­ţa de a merge la spectacole, de a-şi în­­tâlni prietenele, de a se plimba printre oameni eleganţi şi vitrine sclipitoare. Adevărul trebuie să fi fost că se plictisea de moarte. Şi e probabil că nemul­ţu­mi­ri­le ei au explodat la un moment dat atât de puternic, încât tata va fi înţeles că, pen­tru a-şi salva căsnicia, singurul lu­cru de făcut e să renunţe la slujbă şi să revină în Bucureşti. Ştia probabil că lua o hotărâre greşită, dar socotea că n-are în­­cotro. Şi-şi făcea totuşi anumite spe­ran­ţe, fiindcă la el iluziile erau mai tari decât experienţele de viaţă. Altminteri, din punct de vedere obiectiv, luând în cal­cul doar situaţia materială, comisese neîndoielnic nu doar o eroare, ci o mare prostie. Ireparabilă. Colegul lui de birou şi prietenul de o viaţă, Dinu Sabetay, de care am mai pomenit, cu o poziţie ab­so­lut echivalentă, dar posedând un fler in­com­parabil în construirea unei cariere, a rămas pe loc, răbdând încă o vreme deza­vantajele locuirii într-un sat mize­ra­bil. Apoi, cum era de prezumat, a fost adus la oraş, promovat şi şi-a început as­cen­siunea care avea să-l ducă la bogăţie.

|n 1940, tata n-a mai găsit slujbă

Judecând întregul itinerar al copilăriei şi adolescenţei mele, e absolut evidentă con­statarea că, sub raport material, acest parcurs a urmat o curbă des­cen­den­tă. La Bucureşti, tata şi-a căutat de lucru şi nu i-a fost uşor să găsească la nivelul pe care şi-l dorea. O bucată de vre­me a avut şansa unui angajament la Tipografia Cartea Medicală, unde, în 1928, aveau să apară Biletele de papagal ale lui Tudor Arghezi. Cunoaşterea ma­re­lui poet, pe care-l admira din tinereţe, şi munca în apropierea sa au constituit pentru el o imensă bucurie. Dovadă pie­ta­tea cu care a păstrat într-un dosar o se­rie de bileţele olografe, fără nici un interes literar ori biografic. De pe la 8-9 ani, de când conştiinţa de sine începe să se desprindă din magma de amintiri con­fu­ze ale copilăriei, deci de pe la înce­pu­tul anilor ‘30, slujbele tatei au fost din ce în ce mai instabile, iar locuinţele în care ne-am instalat, de un nivel tot mai co­borât. Liceul mi l-am început stând pe Calea Moşilor, într-o casă azi demolată, cu trei camere, şi l-am încheiat, după eli­mi­narea de la Mihai Viteazul, la Cultura B, de astă dată mutaţi în extremitatea Căii Dudeşti, într-un apartament cu două odăi, fără baie, cu un antreu de ci­ment pe jos. |n 1940, tata n-a mai găsit slujbă. Câştiga ceva bani ca achizitor, din comisioanele primite pentru inter­me­die­rea comenzilor de imprimate de bi­rou. De aceea, când a primit ordinul de mobilizare la muncă obligatorie pentru construirea de fortificaţii în Moldova, a fost cuprins de panică la gândul că ne lasă pe mama şi pe mine fără mijloace de trai. M-a chemat atunci şi mi-a vorbit cu o tristeţe amară, pe care n-o pot uita: „Băiete – mi-a spus –, nu mai eşti copil, ştii bine cu ce greutăţi ne confruntăm. Eco­nomiile pe care le avem n-or să vă ajungă mai mult de trei ori patru săp­tă­mâni. Nici dacă adaugi toţi banii pe care-i iei din meditaţii (aveam două me­di­taţii şi, cu aprobarea lui, îmi păstram jumătate din banii câştigaţi) tot nu fa­ceţi mare lucru. Dacă pe mine mă ţin acolo mai mult decât o lună, te duci la Sabetay şi-l rogi să te împrumute cu ceva. Am să vorbesc cu el“. Şi apoi, îna­in­te de a ne despărţi, mi-a mai spus cu o voce sugrumată de emoţie: „Ai grijă de mama!“. Cu Sabetay n-a fost nevoie să vorbesc. A venit el pe la noi, după câteva zile. Nu eram acasă. Când m-am întors, ma­ma m-a informat: „A trecut Dinu pe-aici. De ce crezi? Ca să-mi restituie niş­te bani pe care zicea că tata i-a de­po­zi­tat la el şi s-a gândit că acum am avea nevoie“. Era naivă? Se prefăcea? Nu ştiu să răspund. Despre delicateţea cu care a procedat prietenul tatei ce să mai spun? Era un om de omenie.

Trebuie aici să deschid o paranteză. Firea mamei nu era uşuratică. Avea tem­pe­rament şi simţea nevoia convivialităţii, dar îl moştenise nu numai pe bunicul, ci şi pe mama mare, femeie de bun-simţ, de­prinsă să rabde şi să dea piept cu greu­tăţile. Atunci, la Băicoi, era încă foar­te tânără, de-abia trecuse de 20 de ani, îi lipsea experienţa, avea încă naivi­tăţi pe care viaţa avea să i le spulbere cu­rând. Dacă ar fi ştiut ce avea să vină, n-ar fi forţat lucrurile. Când însă s-a stâr­nit furtuna şi situaţia familiei noas­tre a început să se deterioreze fără scă­pa­re, ea a fost la înălţime. A traversat vre­murile grele cu un curaj rar şi un de­vo­tament fără cusur. Nu ştiu cum reu­şea, cu banii tot mai puţini de care dis­pu­nea, să ne dea să mâncăm onorabil, zi de zi. Spăla şi călca rufele, ţinea casa cu­ra­tă, ne cârpea ciorapii rupţi, cosea nas­tu­rii desprinşi, făcea totul fără ajutor, aşa cum fusese obişnuită la Băicoi şi, în primii ani, la Bucureşti. N-am auzit-o totuşi niciodată să se plângă sau să-i facă tatei imputări. |nsă, lucru şi mai ui­mitor, după ce îşi încheia treburile cas­ni­ce, pe la orele 16 după masă, îşi punea o rochie bună, se gătea, se farda şi pleca. Unde? N-am întrebat-o, pe vremea aceea nu eram interesat să aflu, iar acum nu sunt defel ispitit să fac pe detectivul.

După război, situaţia materială a tatei s-a ameliorat. S-a sfârşit cu pribegia atât de traumatizantă prin diverse sluj­be efemere. Pe la începutul anilor ’50, a reuşit să intre în departamentul tehnic al Editurii pentru Literatură (ESPLA), unde în scurtă vreme a ajuns să ocupe o poziţie centrală. Era încântat de ceea ce face şi se simţea în largul său printre ti­nerii redactori care-i cereau sprijinul şi-l res­pectau pentru seriozitatea, compe­ten­ţa profesională şi simţul său de răs­pun­de­re. Ca om de stânga, cunoscut încă din tinereţe cu Ştefan Voitec şi Ion Pas, fusese atras încă din 1945 în PSD-ul renăscut după dictatura antonesciană. Nu s-a manifestat în nici un fel – poli­ti­ca îl interesa ca s-o comenteze, nu ca s-o practice. Când, prin tertipurile cunocute şi aplicate pretutindeni în lagărul so­cia­list, Partidul Comunist a absorbit PSD, a devenit şi el, automat, membru al sin­gu­rului partid muncitoresc admis. Fap­tul a rămas fără nici o influenţă asupra vieţii sale. |n 1964, a ieşit la pensie, ceea ce s-a dovedit a fi o catastrofă. |n prin­cipiu, dispunea de astă dată de ră­ga­zul pe care totdeauna şi-l dorise, de a pu­tea să se dedea în voie lecturii şi să-şi aştearnă gândurile pe hârtie. Ieşirea din viaţa activă i-a anulat însă justificarea sim­bolică a existenţei. Nu mai avea acum răbdarea şi imboldul de a citi. Con­ti­nua să se scoale foarte devreme dimi­nea­ţa, între 5.30-6, cum făcuse de când se ştia, dar se trezea în faţă cu un imens spaţiu vid: nu-l solicita nimeni, nu-l aş­tep­ta nimic important. Rămânea dezori­en­­tat, anxios şi fără reacţie, căci atunci când totul devine în mod egal posibil dis­pa­re parcă şi interesul de a face ceva. |i pierise motivarea. I-am scos un permis la Biblioteca Academiei Române în ve­de­rea realizării unei istorii a artelor gra­fi­ce în România, vechi proiect pentru care strânsese încă de mult ceva material. Am crezut atunci într-un reviriment. Câ­te­va săptămâni a trăit sub imperiul bu­cu­riei de a răsfoi toate revistele posibile şi de a căuta în fişier cărţi dorite, pe care apoi le putea şi avea sub ochi. |nsă când a pornit de-a dreptul lucrul la is­to­ria plănuită, entuziasmul s-a stins. Şi, printr-o coincidenţă care s-ar putea să nu fie întâmplătoare, cam tot pe-atunci s-a declanşat şi boala care avea să-l ră­pu­nă: o leucemie galopantă. Era deja aca­parat de umbrele sfârşitului când a aflat de naşterea celui de-al doilea fiu al meu, nepotul său, Octav. Un surâs de îm­­­păcare şi fericire i-a luminat faţa suptă de boală. Se va fi gândit poate la spu­sa poetului latin: non omnis moriar.

La peste 90 de ani, mama venea totdeauna proaspăt coafată şi îmbrăcată cu grijă

Mama a mai trăit încă 31 de ani, într-o formă excelentă până aproape de capăt. I-am propus să locuiască împreună cu noi, însă m-a refuzat net. Printr-un schimb, a obţinut o garsonieră pe care şi-a aranjat-o confortabil, unde a trăit mul­ţumită, după pofta inimii. A apucat ani buni, s-a ocupat de nepoţi cu dra­goste, fermecându-i cu poveşti născocite, cum o făcuse altădată şi bunicul cu mine. La peste 90 de ani, invitată la reuniunile mele aniversare, venea tot­deau­na proaspăt coafată şi îmbrăcată cu grijă, cum o făcuse toată viaţa, chiar în cele mai negre momente. Ne amuza de obicei, citindu-ne cronici rimate, cu poan­te nostime. O făcea cu mare firesc, nu ca un autor sensibil şi orgolios, ci cu verva unui om simplu, care-ţi vinde ultima anecdotă, fără să se ia în serios pe el în­­suşi. O admiram pentru modul în care ştia să-şi formeze şi să-şi conserve un an­turaj simpatic. Cu prietenele şi prie­te­nii anilor de amurg, toţi mai tineri decât ea, a călătorit prin toate locurile pito­reşti ale ţării, a voiajat şi peste hotare: avea peste 80 de ani când a descoperit mi­nunile Italiei, a cunoscut Veneţia, Flo­ren­ţa şi Roma. Credeam cu toţii, după cât de bine se ţinea, că va ajunge cen­te­na­ră. A avut însă ghinionul că, din moti­ve necunoscute, degenerescenţa macu­la­ră de care suferea a scăpat, la un mo­ment dat, de sub control, intrând într-o fază de accelerare neobişnuită, care n-a mai putut fi stopată, ducând-o până aproa­pe de pierderea vederii. Faptul că n-a mai reuşit să citească, ulterior nici să se uite la televizor, au constituit pen­tru ea un veritabil dezastru. Izolată de exteriorităţile care-i umpleau viaţa cu culoarea, freamătul, forfota lor, lipsită de prietene apropiate, căci treptat, trep­tat, ajunsese să le supravieţuiască tu­tu­rora, neputând să se mai deplaseze, a căzut într-o stare de melancolie neagră, care nu-i era defel familiară. Stătea cu noi în casă (căci în ultimii ani acceptase să se mute) şi încercam s-o binedis­pu­nem, dar aveam tot mai puţin succes. Ea, atât de jovială şi atât de deschisă spre oameni, se însingura pe zi ce tre­cea. Părea că ia distanţă faţă de lume şi o simţeam cum se îndepărtează. Până la urmă, a căzut într-un soi de somnolenţă impenetrabilă, fără voinţa, poate şi fără putinţa de a comunica. Mi-a dat im­pre­sia că, într-o bună zi, şi-a hotărât ea sin­gură plecarea şi atunci s-a dus, fără
să-şi mai ia adio.

Dincolo de exemplul pe care-l puteam culege din locuirea cu părinţii – ones­ti­ta­tea, idealismul şi hărnicia tatălui meu ori gustul independenţei, exuberanţa vi­ta­lă şi imaginaţia mamei –, dincolo de aceas­tă influenţă formativă exercitată indirect, fără discursuri şi îndrumări ex­pli­cite, nu pot spune că am fost obiectul unei educaţii metodice. Sigur, mi-au ex­plicat totdeauna ce trebuie să fac într-o împrejurare sau alta, însă n-au avut pro­bleme cu mine, fiindcă învăţam bine, nu eram nici râzgâiat, nici recalcitrant şi mă integram condiţiilor noastre modes­te, fără a formula pretenţii imposibile. |nsă de pe la 9-10 ani în sus, când copiii încep să pună întrebări, cu deosebire în adolescenţă, când conştiinţa sinelui de­vi­ne imperioasă şi apar marile frămânări ale cunoaşterii şi identităţii (de unde ve­nim? care e rostul nostru? există Dumne­zeu? ce înseamnă a fi evreu?), părinţii nu păreau să aibă timp să stea cu mine de vorbă. Iar când se întâmpla câteodată să discutăm, era la iniţiativa mea: ce­ream o lămurire, ridicam o problemă, pu­neam o întrebare. Tata pleca de dimi­neaţă devreme şi revenea seara, rupt de obo­seală. Mama îşi îndeplinea conştiin­cios treburile casnice, apoi, după prânz, pleca invariabil, ca şi cum s-ar fi dus la ser­viciu. Ce le puteam cere peste ce-mi ofereau? Mă bucuram de o libertate de­plină. Nu se îngrijeau dacă-mi fac ori nu lecţiile, nu aveau curiozitatea de a afla unde mă duc şi ce întreprind, nu-mi im­pu­neau restricţii, îmi acordau o încre­dere nelimitată, ceea ce, fără îndoială, a însemnat mult pentru responsabilizarea mea. M-au iubit amândoi, cu afecţiunea unor părinţi devotaţi, şi au făcut tot ce le stătea în putinţă spre a-mi ocroti copi­lăria. Dar pe măsură ce intelectualmente mi-am luat zborul, răsucindu-mă în toate direcţiile, cu o imensă frenezie de a-mi găsi „calea“, aportul lor nu mai pu­tea fi îndestulător. Mi-ar fi fost necesar un maestru, un om care „să ştie“ şi în care să cred, care să mă suscite şi să-mi evite rătăcirile tinereţii. Din păcate, nu l-am avut. Cu toate riscurile, a trebuit să-mi asum faptul de a fi singurul autor al propriului meu personaj.

(Fragment din volumul Convorbiri cu Paul Cornea, in lucru.)