Bucurestiul Cultural, nr. 115 - Laboratoare şi săli noi de teatru

Laboratorul de noapte de la Bulandra

Sală de pictură a fost, ni s-a spus, spa­ţiul în care acum, în miez de vară, îna­in­te de vacanţă, a fost inaugurat Labo­ra­to­rul de noapte al Teatrului Bulandra. Un loc, s-o spunem de la început, minunat, cât trebuie de mare, ca suprafaţă, dar având o elansare generoasă pe verticală şi câteva accesorii arhitecturale (scări, uşi) foarte ofertante pentru scenografia spectacolelor ce vor avea loc aici. Cum era caniculă, ne-am temut că o să mu­rim de cald în acel pod de la etajul doi, unde se ajunge traversând culoarele de la cabinele Sălii Liviu Ciulei (fostă Iz­vor), dar, ce să vezi?, aerul condiţionat era instalat civilizat, aşa încât am zis în minte un prim bravo! directorului Ducu Darie, care mai conduce şi Uniunea Tea­tre­lor Europene, de unde se vede că preia numai obiceiuri bune.

Debutul acestui proiect generos, adre­sat mai ales tinerilor, dar şi altor vârste, în funcţie de tinereţea şi originalitatea ideilor, a fost cu un spectacol al primului grup de temerari, intitulat Arlechino moare?. Un text inedit descoperit în ope­ra lui Nikolai Evreinov, adaptat de Oana Turbatu, care a devenit un excelent pre­text pentru un exerciţiu profesional ine­dit (conceptul aparţine actriţei Antoa­neta Cojocaru). Prima surpriză e textul şi trimiterile la figura lui Evreinov, re­pre­zentant uitat al avangardei ruse de la începutul secolului XX. Cum afişul pro­gram nu dă nici o informaţie despre autor şi piesă (ar fi trebuit!), ne facem datoria noi. Născut în 1979 şi mort în 1953, regizorul şi dramaturgul Nikolai Nikolaievici Evreinov e asociat sim­bo­lis­mu­lui rus. Din biografia oarecum excen­tri­că a artistului se reţin mai întâi ori­gi­nea sa aleasă (avea mamă franţuzoaică), faptul că a fost clovn într-un circ în ado­les­cenţă, că a montat peste 100 de piese, dintre care 40 ale lui, că la Petersburg a avut-o în distribuţia piesei Salomé, de Oscar Wilde, pe celebra actriţă Vera Ko­missarjevskaia, care dă astăzi numele unui vestit teatru petersburghez. Dintre scrierile proprii e citată piesa Inspectorul guvernatorului, considerată piatră de hotar, în care Evreinov parodiază tea­trul realist al lui Stanislavski şi teh­ni­ci­le lui Max Reinhardt şi Gordon Craig. E influenţat de clovneriile din filmele co­mi­ce şi de curentele avangardiste germane şi franceze, cea mai mare parte a vieţii pe­trecându-şi-o la Paris. Teoria acestui interesant om de teatru rus, influenţat în­­tre alţii de Meyerhold, e cuprinsă în lucrarea Apologia teatralităţii, unde re­flec­tea­ză asupra convenţiei teatrale şi sim­bol, conchizând cum că scena nu împru­mu­tă de la viaţă cât împrumută viaţa de la teatru. Alegând subiectul, echipa spectacolului Arlechino moare?, din care mai fac parte, pe lângă Antoaneta Cojo­ca­ru (Pierrot), actorii Adrian Ciobanu (Arlechino), Ela Ionescu (Colombina), Mihai Marinescu (Dottore) şi soprana Raluca Oprea (Moartea), au fost evident cu gândul la cele câteva simboluri tea­tra­le de notorietate pe care le conţine piesa. Personajele commediei dell’arte de al căror destin se ocupă Evreinov devin in­stru­mente pentru expunerea, pe de o par­te, a unui punct de vedere existen­ţial, pe de alta, a concepţiei despre cum teatrul prin personajele lui poate s-o re­dea. Simbolic, evident, şi convenţional, cu mijloacele scenice la îndemână. Dacă mai de mult, montând spectacolul dedi­cat lui Meyerhold, Cătălina Buzoianu a ţi­nut să facă o demonstraţie a biome­ca­ni­cii, metoda inventată de regizorul rus, atelierul de faţă nu pare a proceda la fel cu Evreinov. Ce vedem în acest specta­col-studiu este un joc expresionist des­fă­cut, mişcări îngroşate, poze arhetipale, pu­ţine vorbe şi multă pantomimă, ela­bo­ra­tă probabil după simţiri proprii, fiind­că nu aflăm din program dacă s-a im­plicat şi vreun specialist. Arlechino în­­cepe şi sfârşeşte cu un hohot de râs (în faţa morţii, fireşte), grimasa îi rămâne pe chip tot timpul şi în toate situaţiile. Umblă cu moartea în spate la propriu, semn că n-are scăpare. E prea încrân­ce­nat însă, iar în chinul lui de luptător pier­de sensul şi frumuseţea pe care na­tu­ra sa ludică i le conferă lui Arlechino. Adrian Ciobanu are momente puternice, dar şi multe altele repetitive, excese tragice care anulează efectul celor din­tâi. |n plus, nu e bine la teatru, care e o bucurie, nu?!, să vezi efortul de creaţie al actorului, opinteala în a te convinge când suferă. Soprana Raluca Oprea e o binefacere pentru spectacol. Vocea ei splendidă şi muzica pe care o cântă, am­plă şi senzuală, ne spală de toată obo­sea­la pe care o resimţim, din când în când, în cele peste două ore ale reprezentaţiei. (Sunt momente redundante care ar tre­bui eliminate, plus cele câteva finaluri.) Disputa lui Pierrot cu Arlechino e tran­şa­tă de primul în favoarea unei seni­nă­tăţi juvenile, a unei candori cuceritoare. Coborât de la pod pe scara de incendiu, Pierrot mişună în jurul celorlalţi cu un­duiri de felină şi ne priveşte cu ochi blânzi, asigurându-ne de toată com­pa­siu­nea lui pentru Arlechino. Prietenia do­mină relaţia, ceea ce e foarte frumos. Mi-ar fi plăcut să văd în acest duo ceva din drumul în teatru al unui cuplu com­ple­mentar de clovni, unul vesel, altul trist (o idee!). Ştim de mult că Antoaneta Cojocaru e o prezenţă expresivă pe sce­nă, că se mişcă bine şi empatizează con­vingător. Acum, în această desfă­şu­ra­re de forţă, dă şi o probă de rezistenţă. Mihai Marinescu e un doctor cam îngro­şat, care trage cu ochiul la filmul mut, fără umor însă, şi prea strigat. |n ge­ne­ral, cu diapazonul vocilor e o problemă. Poate şi pentru că actorii noştri tineri nu prea ştiu să-şi calibreze glasurile la di­mensiunile spaţiului. |n fine, într-o apariţie târzie, Ela Ionescu, în Colombi­na, re­varsă asupra noastră toată sensibi­li­­ta­tea şi lumina acestei păpuşi cu su­flet. Ar­lechino moare, evident, ca noi toţi, dar speranţa că totul va continua ră­mâ­ne vie. Iată şi teza nietzscheanului Evrei­nov(?!) într-un spectacol încălzit de luminile studiate ale lui Ducu Darie, la care au mai contribuit şi scenograful Mihai Păcurar (excelent spaţiul am­bien­tal), Octavian Neculai şi Daniela Făgă­raş cu conceptul grafic al programului, o compoziţie picturală valoroasă în sine. Aşadar, Bucureştiul mai are o sală de teatru, şi nu una oarecare, un laborator, care, dacă ne gândim la Elisabeta Bam şi la interesul pentru avangardă al lui Toca, ar trebui să-i poarte numele.

4 Dansuri la Teatrul Excelsior – Ion Lucian

Maestrul Ion Lucian a închis ochii după ce şi-a văzut visul împlinit. Anu­me, mutarea în casă nouă a Teatrului Ex­celsior. O clădire cochetă în buricul târ­gului (pe Calea Victoriei), în care ţi-e drag să intri şi te simţi confortabil. Cei care au rămas după el îi datorează totul şi au răspunderea să gestioneze această preţioasă moştenire cum trebuie. O şi fac. Un semn e şi această premieră, un pro­iect girat de maestrul dispărut, care a ales piesa pentru a fi cap de serie într-un program de seară, destinat adolescenţilor şi părinţilor lor. Gustul rafinat al omu­lui de cultură Ion Lucian nu putea să dea greş. Cu spirit tânăr şi deschidere pen­tru nou, a ales piesa 4 Dansuri a dra­ma­turgului Albert Espinosa, propusă de traducătoarea Luminiţa Voina Răuţ. Tex­tul inedit şi autorul său aparţin unei direcţii mai puţin agresive a generaţiei contemporane de dramaturgi spanioli, deşi mesajul lui e tot de avertisment la adresa mediului de indiferenţă în care cresc azi adolescenţii, prilej de a se în­­sin­gu­ra şi de a devia comportamental. E poe­tică, spun realizatorii spectacolului, şi rafinată. Asta probabil cu referire la cele 4 dansuri care marchează etapele de timp şi de evoluţie în acţiune (nu de­gea­ba avem în titlu un D mare), res­pec­tiv boleroul, tangoul, rock and roll-ul şi valsul. Un ax structural generos pentru construcţia spectacolului, folosit din pă­ca­te cu stângăcie de tânăra regizoare Adriana Zaharia. Despre ce e vorba în piesă încerc să vă povestesc, în ciuda li­cenţelor de logică din scenariul de spec­ta­col. O tânără, Patricia, considerată han­dicapată, deşi ea e doar ciudată şi visătoare, aflată în grija fratelui ei după dispariţia părinţilor, e supravegheată de un babysitter, în timp ce acesta merge la nişte cursuri de dans. Babysitter-ul e şi el un tânăr hărţuit de problemele vie­ţii. |şi câştigă existenţa singur, dând prin cluburi spectacole de lupte şi clov­ne­rie sau îngrijind copii. Scrie povestiri, în schimb. De pe laptopul său, Patricia îşi va deschide sufletul continuându-i poves­ti­rile. |ntre cei doi se înfiripă o prietenie delicată, dar solitudinea destinelor lor e mai puternică, aşa că în final dansează fie­care pe cont propriu, în avanscenă. Atmosfera spectacolului, îmbibată de mu­zică, beneficiază de contribuţia artis­tu­lui vizual Darie Armin Alexandru, care produce un fundal de imagini în miş­care simbolizând în abstract stările prin care trec personajele. Coregrafa An­dreea Duţă conduce mişcarea scenică, care balansează între dans şi plastică corporală echivalentă replicilor, iar sce­no­grafa Ana Iulia Popov reduce la o plat­formă înclinată, luminată din interior, lumea din piesă. Spectacolul se joacă în­­tr-o penumbră aluzivă, dar misterul vi­su­lui se instalează doar arareori. N-am în­­ţeles de ce într-un loc anume, pe aceas­tă platformă se culcă pe rând per­so­najele, ca într-un pat procustian. Orice s-ar spune, şi semnele teatrale necesită un cod la vedere. Actorii, care de obicei joacă la acest teatru copii, zâne, feţi fru­moşi sau zmei, se confruntă cu dificul­ta­tea interpretării oamenilor adevăraţi, ori­cât de suprarealistă am considera a fi piesa. Am remarcat delicateţea şi graţia Anneimary Ziegler (Patricia), poezia din ochii albaştrii ai lui Bechet (Babysitter), care dau un ton de confesiune caldă, plă­cu­tă spectacolului. Dacă ar fi să ne în­­fioa­re ceva, apropo de avertismentul adre­sat adulţilor, înseamnă că jocul ţea­păn al fratelui Patriciei pe post de frate e potrivit. Cei doi bătăuşi de ocazie ră­mân de ocazie. Cu bune şi rele, noua pre­mieră de la Teatrul Excelsior ne arată un drum plin de speranţe al acestui tea­tru, care a debutat-o de curând pe autoa­rea Carmen Dominde într-un spectacol co­lorat şi vesel, în regia lui Mihai Lun­geanu, intitulat Tărâmul fermecat. Mai sunt şi alte proiecte îmbucurătoare pe drum. Le aşteptăm la toamnă.