Bucurestiul Cultural, nr. 115 - Materia din care viaţa e făcută… Despre aşteptare

Veghe şi aşteptare

Pe frontispiciul unui şemineu impu­nă­tor, din epoca victoriană, stă scris un afo­rism ce poartă semnătura lui Benjamin Franklin. „Iubeşti viaţa?“ (Dost thou love Life?) suna întrebarea-provocare a aces­tui om de mare anvergură culturală şi politică, urmată de un răspuns pe cât de scurt, pe atât de percutant: „Atunci nu irosi timpul, căci aceasta e materia/sub­stanţa din care viaţa e făcută“ (Then do not squander Time for that’s the stuff Life is made of). Timpul, aşadar, este the stuff – substanţa, dacă ne gândim la con­cluzia lui Prospero, din finalul celui de-al patrulea act al Furtunii: We are such stuff/ As dreams are made on („Sun­tem făcuţi din substanţa viselor, iar mărunta noastră viaţă e înconjurată de somn“), din care suntem alcătuiţi, esen­ţa însăşi a trecerii noastre prin lume. Călători şi efemeri, trăim în timp, dar timpul nostru este unul măsurat, curgerea lui ireversibilă, iar structura sa este una profund narativă, întemeiată pe o continuă aşteptare, ce pune în evi­den­ţă capacitatea noastră de a stabili relaţii cu ceea ce se află în afara noas­tră, în lume, în noi înşine, dar şi cu ceea ce se află dincolo de limitele vizibilului, cu transcendentul. |n fond, dacă e să-l cre­dem pe Emmanuel Levinas, „timpul nu e produsul unui subiect izolat, ci pro­du­sul relaţiei subiectului cu celălalt“ (Le Temps et l’Autre, 1979), fie acesta om sau divinitate. Nu sunt religiile monoteiste cen­­trate pe aşteptare, ca eveniment fon­dator al ordinii mundane? Fie că are ca obiect sosirea lui Mesia (în cazul iudais­mu­lui) sau cea de-a doua venire a sa (pentru creştini), ce va coincide cu ziua Ju­decăţii de Apoi, aşteptarea este starea na­turală a celui ce crede în existenţa di­vi­nităţii, mărturisită ca atare atât în Crezul creştin, cât şi în cel islamic: „Aş­tept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie“ rosteşte credinciosul, ca semn că a asimilat învăţătura cristică şi că e pre­gătit, în orice clipă, pentru marea în­­tâl­nire: „Iar despre ziua aceea sau ceas nimeni nu ştie, nici îngerii în cer, nici Fiul, fără numai Tatăl. Luaţi aminte, pri­vegheaţi şi rugaţi-vă, căci nu ştiţi când este timpul nimerit. Un om, ducân­du-se departe, lăsând casa sa şi dând slu­gilor sale putere şi fiecăruia lucrul lui, porunci portarului să vegheze. Deci ve­gheaţi, căci nu ştiţi când vine stăpânul casei, seara sau la miezul nopţii sau la cântatul cocoşului sau dimineaţa, ca nu cumva venind pe neaşteptate să vă afle dor­mind. Iată ce zic vouă, tuturor: ve­gheaţi!“ (Marcu, 13, 32-35). Ca stare de per­manentă veghe, aşteptarea nu anu­lea­ză valoarea prezentului, ci, dimpo­tri­vă, o sporeşte, căci atenţia credincio­su­lui nu e îndreptată către un viitor in­cert, ci către transformarea clipei pre­zente în clipa perfectă a marii întâlniri. Ce se întâmplă cu omul care nu mai are ce aştepta, pentru că şi-a pierdut cre­din­ţa în existenţa divinităţii? Devine el un „om problematic“, cum crede Gabriel Marcel în lucrarea omonimă din 1955? „Dacă avem în vedere evoluţia istorică şi so­ciologică aşa cum s-a desfăşurat ea în ul­timele două secole, omul a pierdut re­fe­rin­ţa sa divină – afirmă filozoful francez –, el încetează să se confrunte cu un Dum­nezeu a cărui creatură şi imagine este. Moartea lui Dumnezeu, în sensul exact pe care Nietzsche l-a dat acestor cu­vin­te, nu ar fi oare la originea faptului că omul a devenit pentru el însuşi o în­­tre­bare fără răspuns?“ (Marcel, 20). Ca moarte a iluziilor create de religia iudeo-creştină, moartea lui Dumnezeu are drept consecinţă scufundarea omului în neant. O eventuală sosire, inopinată, a Fiu­lui în lume n-ar face altceva decât să tulbure, inutil, echilibrul relativ pe care obiş­nuinţa aşteptării l-a instituit. Aceas­ta e lecţia pe care Marele Inchizitor i-o serveşte Fiului, coborât incognito printre oa­meni, în romanul lui Dostoievski, Fra­ţii Karamazov. Bun psiholog al maselor, Marele Inchizitor îi refuză Fiului orice nouă întâlnire cu oamenii, pentru că ştie că singura posibilitate de a-i controla, în con­tinuare, e să le insufle certitudinea că timpul Judecăţii n-a venit încă: „Taci, nu spune nimic. Ce ai putea să mai spui? Ştiu prea bine ce! Numai că tu n-ai dreptul să mai adaugi nimic la cele măr­turisite odinioară. De ce ai venit atunci să ne tulburi? Căci venirea ta nu face decât să ne tulbure, cred că-ţi dai seama. Ştii tu, însă, ce-o să se întâmple mâine? Eu nu te cunosc, şi nici nu vreau să ştiu dacă eşti tu acela sau semeni nu­mai cu el; oricum ar fi, mâine am să te osândesc şi am să te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici, şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi ţi-a să­ru­tat picioarele, la un singur semn al meu se va repezi să adune tăciunii îm­­prăş­­tiaţi în jurul rugului tău, ştii tu asta?“.

Vidul instituit de aşteptare

Probabil că una dintre cele mai adec­va­te descrieri ale aşteptării este cea con­ţi­nută în paradoxul lui Zenon: orice lu­cru aflat într-un proces de schimbare, oricât de imperceptibilă, experimentează o stare de schimbare. Din momentul în care pleacă din arc şi până când îşi atin­ge ţinta, săgeata se află, în fiecare clipă, într-un punct anume, ca şi cum ar fi în repaus. Cu acest argument, filosoful din Elea respinge ideea de mişcare, pe care o consideră doar aparenţă. Invulnerabil la schimbare, mereu identic cu sine, fără început şi fără de sfârşit, Dumnezeu este, simultan, obiectul aşteptării umane şi aşteptarea însăşi, o perpetuă şi omni­pre­zentă absenţă. Lucrul acesta îl in­tuiesc personajele lui Beckett, Vladimir şi Estragon, cei doi bieţi oameni care-l aşteaptă pe Godot, într-o pustietate de în­­ceput şi de sfârşit de lume. „Ce-aş putea face – se întreabă Pozzo – ca tim­pul să li se pară mai puţin lung?“ El re­simte plictisul împărtăşit de Vladimir şi Estragon ca pe o povară alienantă, căci aşteptarea la care sunt condamnaţi cei doi nu are nici început şi nici sfârşit. |n lumea lor nu există repere temporale sau spaţiale, care să „îmblânzească“ tim­pul. Ceea ce le lipseşte şi unuia, şi celui­lalt este deprinderea de a gândi, exer­ci­ţiul reflecţiei, capacitatea de a imagina şi de a construi poveşti. Şi Vladimir, şi Estragon sunt absorbiţi de aşteptare, ani­hilaţi de imobilitatea desăvârşită a timpului, de obişnuinţa de a nu face ni­mic. Pentru ei nu există nici ieri, nici azi, nici mâine, ci doar o nesfârşită clipă sus­pendată. Le lipseşte deopotrivă no­ţiu­nea spaţiului şi a timpului, în aceeaşi măsură în care le lipseşte conştiinţa pro­priei identităţi. „Pe noi nu ne recunoaşte niciodată nimeni“ se plânge Vladimir, spre sfârşitul primului act. Şi asta nu pentru că, de la o scenă la alta, s-ar fi schimbat ceva în înfăţişarea lor, ci pen­tru că nu există nimic în fiinţele lor care să facă posibilă recunoaşterea. Memoria le joacă feste constant, iar numele la care răspund poate fi oricare (când Bă­ia­tul, trimisul lui Godot, i se adresează di­rect, numindu-l „domnul Albert“, Vladi­mir răspunde fără să ezite „eu sunt“). „Umbre pe pânza vremii“, Vladimir şi Estragon sunt personaje vide, ca şi Godot, cel pe care-l aşteaptă, fără să ştie nici cine este, nici dacă şi când va veni. Ei nu au biografie şi nu au istorie, iar în­­cercarea lui Vladimir de a-i „aminti“ lui Estragon episoade din trecutul lor co­mun se soldează invariabil cu un eşec.

Fie că aşteptăm să se întâmple ceva anu­me în viaţa noastră – de la cele mai ba­nale situaţii la cele mai importante evenimente –, fie că aşteptăm pe cineva, o persoană cunoscută sau, dimpotrivă, în­­­tâlnirea cu un necunoscut/o necu­nos­cu­tă, existenţa noastră se măsoară, zil­nic, în ritmul când trepidant, când ex­trem de lent al aşteptării. De la nerăb­da­rea înfrigurată a celui care aşteaptă în­­tâl­nirea cu fiinţa iubită la neliniştea apăsătoare a bolnavului aflat în aştep­ta­rea diagnosticului, de la monotona repe­tiţie a unui scenariu unic ce marchează destinul Penelopei la disperarea sumbră a lui Ivan Ilici, de la inaderenţa la real a Emmei Bovary, cea care se aşteaptă ca ficţiunea să prindă chip şi formă con­cretă, la spaima paralizantă pe care revelaţia vidului o generează în cazul per­sonajelor cehoviene, iată o multi­tu­di­ne de ipostaze reprezentative pentru di­ver­sitatea inepuizabilă a aşteptării. Ar­ticulată în orizontul morţii, ca o naraţiune constituită pe fundamentul unei intrigi (ce presupune acţiune, per­so­naje, temporalitate), condiţia umană se defineşte prin aşteptare, căci aceasta în­­corporează în sine temporalitatea, pre­zenţa şi absenţa şi instituie nu doar relaţia cu Celălalt, situat în afara si­ne­lui, ci şi cu diversele ipostaze ale propri­ei persoane, desfăşurate în timp. Orice copil îşi doreşte/aşteaptă să se facă mare, proiectând necontenit variante alternative ale propriei identităţi viitoa­re, adolescentul nesigur aşteaptă să de­vină bărbat, să dobândească o profesie şi un statut social, maturul, la rândul lui, aşteaptă să-şi împlinească destinul, ştiind că, deşi nu-şi doreşte acest lucru, fiecare zi care trece îl transformă într-un bătrân şi-l apropie de ultimul prag. Bolnavul speră să se însănătoşească şi aş­teaptă cu emoţie rezultatul exa­me­ne­lor medicale, iar condamnatul la moarte aşteaptă anularea sentinţei sau, dim­po­tri­vă, executarea ei – între toate aceste tipuri de aşteptare, distanţa este de la spe­ranţă la disperare, de la emoţie la resemnare, de la înfrigurare la nelinişte. Fiinţa umană este devenire, iar aştep­ta­rea e conştientizarea acestei deveniri. Ne­fiind decât arareori neutră, aştep­ta­rea potenţează condiţia umană, scoţând în evidenţă faptul că există, aşa cum spune şi Ecleziastul, un timp anume pen­tru fiecare lucru şi că, odată sosit so­ro­cul pentru viaţă sau pentru moarte, in­tervalul în care totul e posibil ia sfârşit. Altfel spus, orice împlinire este, simul­tan, o pierdere, căci anulează multi­tu­di­nea de posibilităţi care fac din aşteptare un intermezzo magic. Pentru Bergson, tră­sătura specifică a aşteptării constă în atenţia specială acordată procesului cău­tării şi prea puţina (uneori absentă cu totul) atenţie acordată obiectului găsit. Ace­leaşi resorturi psihologice îi deter­mi­nă pe trubaduri să celebreze absenţa iubitei/iubitului şi să idealizeze amor de lohn – iubirea de departe. Cu cât mai în­­de­lungată şi mai intensă este aştep­ta­rea, cu atât mai dulce clipa regăsirii. Una dintre legile iubirii curteneşti, for­mu­late de Andreas Capellanus la 1180,
în tratatul cunoscut sub titlul de De arte honeste amandi (Arta de a iubi cuviincios), de­fineşte dorinţa ca aşteptare ce nu poa­te fi satisfăcută, ca aşteptare prelungită în mod voit. Dat fiind că, odată împli­ni­tă, dorinţa moare, suprema voluptate pe care trubadurii o evocă în poemele lor consta în amânarea satisfacţiei car­nale.

Etimologii şi nuanţe

Derivat din latinescul pati (a suferi, a în­dura, a răbda), care provine, la rândul lui, din grecescul pathe (suferinţă, dure­re), pacienţa este o altă formă, mult mai dra­matică, a aşteptării. A îndura sufe­rinţa provocată de aşteptare înseamnă a pătimi la modul absolut, căci pathema desemnează, în greaca veche, tot ceea ce afectează corpul şi sufletul. Pathos-ul nu este altceva decât o experienţă dobân­di­tă la capătul unui traseu existenţial, ca urmare a unor încercări sau peripeţii (gr. peripeteia – trecere subită de la o stare anume la contrariul ei; eveniment neprevăzut sau extraordinar) ce au scos la iveală tăria de caracter a celui aflat în luptă cu timpul. Solitudinea inerentă aşteptării face din om o fiinţă metafizică, aflată mereu în căutarea unui răspuns pe care cu greu îl poate găsi în interiorul său (v. şi Grimaldi, Traité des solitudes, Presses Universitaires de France, 2003, p. 76).

|n definiţia de dicţionar a verbului a aştepta, intră deopotrivă starea („a sta un­deva pentru a fi de faţă la ceva“), spe­ran­ţa („a spera ca cineva să facă ceva sau să se întâmple ceva“), dar şi cre­din­ţa în Dumnezeu („a crede în Dumnezeu“ – cf. Micul dicţionar academic). Indiferent că e vorba de forma tranzitivă sau de cea reflexivă, a (se) aştepta (la) presu­pu­ne apelul la imaginaţie şi intuiţie, la ca­pa­citatea de a prevedea posibilul şi pro­ba­bilul (v. Larousse). Dimensiunea sta­ti­că a aşteptării este, astfel, deturnată spre sensul unei mişcări lăuntrice, im­per­ceptibile cu ochiul liber. Un studiu com­parativ al sensurilor cuvântului aş­tep­tare în română, engleză, germană şi fran­ceză, sensuri consemnate în dicţio­na­re­le explicative ale fiecărei limbi, con­fir­mă intuiţia ce a funcţionat ca premisă a acestei conferinţe: în tot ceea ce facem, în toate acţiunile pe care le întreprindem şi în toate stările pe care le expe­ri­men­tăm de-a lungul existenţei noastre, ne comportăm clipă de clipă ca aşteptători ai ceea ce va fi sau doar ar putea să fie, proiectând necontenit „umbre pe pânza vremii“, ţesând asemeni Penelopei, pân­za subţire a vieţii noastre.

Sfântul Augustin a formulat, pentru pri­ma oară, paradoxul inerent al cău­tă­rii, reluat, ulterior, de Pascal: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit“. Doar ceea ce a fost cândva prezent, sub o formă sau alta, poate fi resimţit ca absenţă şi cău­tat îndelung. Căutăm, de regulă, ceea ce deja cunoaştem – intuitiv, ima­gi­nar, senzorial –, iar căutarea este, im­pli­cit, aşteptare, tendinţă către. Aici, eti­mologia ne-ar putea veni în ajutor, căci termenii latini attendere (a aştepta) şi tendere (a întinde), care au dat în fran­ceză verbul attendre şi, respectiv, verbul tendre, din care derivă substantivul ten­dance, au un etimon comun. |ntindere tem­porală, aşteptarea este, invariabil, ten­dinţă către, deplasare, cu viteze dife­rite dinspre este înspre va fi.

Arghezi a intuit, printre alţii, erotis­mul profund al aşteptării, ca promisiune a împlinirii. |n Melancolie, autorul Psal­mi­lor rescrie, în cheie modernistă, poemul emi­nescian Lacul: dar, în vreme ce, pen­tru poetul romantic, absenţa iubitei era motiv de suferinţă, pentru poetul moder­nist tocmai apariţia celei îndelung aştep­tate devine prilejul unei amare deza­mă­giri: „Am luat ceasul de-ntâlnire/ Când se tulbură-n fund lacul/ şi-n perdeaua lui subţire/ îşi înfige steaua acul.// Câtă vreme n-a venit/ M-am uitat cu dor în zare/ Orele şi-au împletit/ Firul lor cu firul mare.// Şi acum, c-o văd ve­nind/ Pe poteca solitară/ De departe simt un jind/ şi-aş voi să mi se pară“ (Melancolie).

Ca anticameră a dragostei (şi, în egală mă­sură, a morţii), aşteptarea este, în mod fundamental, o anticipare a ceea ce „ar putea fi“, o temporalitate privi­le­gia­tă, ce presupune existenţa simultană a tuturor posibilităţilor. Singură aştep­ta­rea face posibilă trăirea simultană a aproapelui şi a departelui, a absenţei şi a prezenţei – cu atât mai intensă aceas­ta, cu cât este amplificată de imaginaţie. Câtă vreme întâlnirea nu s-a produs, spec­trul sfârşitului este încă departe, iar cel ce aşteaptă are, astfel, şansa de a ex­perimenta în mod direct ceea ce Levinas numeşte „infinitul timpului“, senti­men­tul de „a fi la infinit“ (infiniţia), care sus­pendă (chiar şi temporar) limitele. „Prin această distanţă a timpului – scria Le­vi­nas în Totalitate şi infinit (1963), 1999, p. 253 –, definitivul nu e definitiv, fiinţa, fiind, nu e totuşi încă, rămâne în sus­pans şi poate, în orice clipă, să înceapă.“ Sau altfel spus, în cuvintele lui Ion Barbu, „vinovat e tot făcutul/ şi sfânt doar nunta, începutul“. Nu alta e „con­clu­zia“ lui Arghezi, formulată pregnant în ultimele două versuri din Cântare (poe­zie inclusă în volumul Cuvinte potrivite), care surprind ambiguitatea deplină a pre­lungirii suspansului aşteptării: „Apro­piată mie şi totuşi depărtată/ Logodnică de-a pururi, soţie niciodată“.

Irosire şi barbarie

Mircea Eliade recurge, în Jurnalul por­tu­ghez, la o formulă inedită pentru a de­semna condiţia umană; ca muritor, omul este, din chiar momentul naşterii sale, un „aşteptător al morţii“ (p. 136). Domi­nat de aceeaşi impacienţă pe care o mărturisea şi Kierkegaard, Eliade echi­va­lează aşteptarea cu o moarte „pe ne­simţite“, refuzând să vadă în ea altceva decât irosire: „Nu mai vreau să trăiesc aş­teptând – izbucneşte el –, adică să mor pe nesimţite, aşteptând o dată, un eve­ni­ment, ceva care trebuie să vină, care şi-a anunţat venirea şi care ne împiedică să existăm până la apariţia ei“ (p. 262). Este ceea ce se întâmplă cu Giovanni Drogo, personajul lui Dino Buzati din Deşertul tătarilor. Drogo este ofiţerul a că­rui viaţă se risipeşte în Fortăreaţa Bas­tiani, locul unde, în pofida tuturor fan­tas­melor eroice ale locotenentului Drogo, nu se întâmplă nimic. Misterios şi neli­niş­titor, monoton şi pustiu, Deşertul tăta­rilor e o metaforă a irosirii existenţiale în aşteptarea marelui eveniment, impro­ba­bil şi îndepărtat, care se produce în­­totdeauna, dacă se produce, mult prea târziu: „Acolo, în ţinutul acela, îşi irosise întreaga lui existenţă izolată de lume, se chinuise mai mult de treizeci de ani în aşteptarea duşmanului, iar acum, când străinii năvăleau în sfârşit, acum era pur şi simplu alungat de acolo!“ (222). Câţi dintre noi îşi mai aduc aminte de tra­versarea lentă şi chinuitoare a ma­re­lui deşert totalitar, când „timpul părea că avea cu oamenii infinită răbdare“, când, uneori, ore întregi se scurgeau aş­tep­tând în staţii sosirea unui autobuz supraaglomerat sau stând la cozi inter­mi­nabile pentru a procura cele necesare hranei zilnice?! Câţi dintre bunicii şi părinţii noştri nu şi-au sfârşit viaţa aşteptând ca bucla istoriei să se închidă, ima­ginând scenarii în care ajutorul (ca şi duşmanul) venea întotdeauna din afa­ră, ratând iremediabil întâlnirea cu pro­priul destin?! Cu toţii am trăit aş­tep­tând să izbucnească istoria, cu senti­men­tul că suntem prizonieri într-un timp circular. „Ce ne-a împiedicat să trăim în sânul timpului ca peştii în apă, ca pă­sările pe cer, ca nişte copii?“ se întreabă magistratul din romanul lui Coetzee, Aş­tep­tându-i pe barbari. „E vina Imperiului! – răspunde tot el, pasând responsa­bili­ta­tea pentru propriul eşec asupra unui agent impersonal, atotputernic şi im­pla­ca­bil. Imperiul a creat timpul istoric. Im­periul şi-a plasat existenţa nu în vârtejul timpului ciclic al anotimpurilor, ci în tim­pul ştirbit al măreţiei şi al descreş­te­rii, al începuturilor şi al sfârşiturilor, al catastrofei. Imperiul se condamnă neîn­­cetat să trăiască în istorie şi să conspire îm­potriva ei“ (175). |n timp ce, pentru loco­tenentul Drogo, anii petrecuţi în Fortăreaţa Bastiani înseamnă, de fapt, ie­şirea din timpul istoric, pentru locui­to­rii fortului din romanul lui Coetzee, via­ţa petrecută în aşteptarea barbarilor – despre care nimeni nu ştie mare lucru, nici cum arată şi nici ce obiceiuri au – scoa­te la iveală propria barbarie inte­rioa­ră. Existenţa celor ce veghează ca liniştea Imperiului să nu fie tulburată din exterior se rezumă la a inventa duş­mani, a imagina ameninţări improbabile şi, în final, la a-i construi pe duşmani, după chipul şi asemănarea lor.

Nimic dincolo

Când nu (mai) există aşteptări şi pre­sen­timente, când aptitudinea de a ima­gina viitorul lipseşte, fiinţa umană se află în situaţia-limită descrisă de Tolstoi în Moartea lui Ivan Ilici. Ins fără calităţi, ba­nal şi conformist, a cărui viaţă se des­făşoară monoton şi repetitiv, Ivan Ilici devine un personaj tragic din momentul în care relaţia lui cu propria moarte re­ve­lează, retrospectiv, o existenţă fără sens. Căci Ivan Ilici, individul comun, ale cărui aşteptări erau cât se poate de umane şi de previzibile – aştepta să fie avansat, să se mute într-o locuinţă mai bună, să termine de aranjat casa –, des­coperă într-o bună zi, cu mirare şi parcă nevenindu-i să creadă că i se întâmplă chiar lui, că este bolnav. Din acest mo­ment începe pentru el un cu totul alt tip de aşteptare: confruntat cu „o durere sur­dă, sâcâitoare, care nu înceta nici o clipă“, Ivan Ilici aşteaptă tensionat re­zultatul analizelor şi diagnosticul. Este intervalul de scurtă durată în care dis­pe­rarea şi speranţa se împletesc, când irump simultan presimţirea neantului şi bucuria de a trăi. Confirmarea diagnos­ticului îl aruncă pe Ivan Ilici pe culmile disperării, cu atât mai profunde, cu cât boala nu este doar un prilej de des­co­perire a propriului corp, ci şi revelaţia solitudinii absolute. Nevoit să înveţe „să trăiască aşa, la marginea pieirii lui, sin­gur, fără un om care să-l înţeleagă şi că­ruia să-i fie milă de el“, personajul lui Tolstoi îşi pierde, la început insesizabil, apoi din ce în ce mai rapid, interesul pen­tru prezent şi pentru viitor. |ntors cu spatele la ceilalţi, înstrăinat de ei şi de el însuşi, mereu cu faţa la perete, în aş­teptarea morţii, Ivan Ilici devine un „eu muribund“, care îşi simte conştiinţa in­vadată de conţinutul memoriei sale (v. Bergson). Un alt prilej de a înţelege că existenţa lui a fost „o amăgire cumplită, imensă, care acoperea şi viaţa, şi moar­tea“. Omniprezentă, moartea anulează toa­te aşteptările personajului, instituin­du-se ca unic obiect al Aşteptării. Dacă e adevărat că, aşa cum observa Bergson, „cea mai mare parte a timpului trăim în exteriorul nostru, nu percepem din eul nostru profund decât fantoma sa deco­lo­ra­tă, umbra pe care durata pură o pro­iectează în spaţiul omogen. Existenţa noastră se derulează, aşadar, mai cu­rând în spaţiu decât în timp; noi trăim pentru lumea exterioară mai curând decât pentru noi; vorbim mai curând decât gândim; suntem «acţionaţi» mai curând decât acţionăm noi înşine“ (Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei, 1889), vieţuirea în proximitatea nean­tu­lui face posibilă descoperirea eului pro­fund, care irumpe ca eu muribund. Ivan Ilici a încetat să mai trăiască pentru lu­mea exterioară în momentul în care, din pricina bolii, a devenit incapabil să vie­ţuiască în spaţiu, condamnat fiind să experimenteze durata pură, lipsită de speranţă şi de aşteptări, sinonimă cu con­templarea neantului. Deznădejde pro­fun­dă, furie şi revoltă, tristeţe copleşi­toa­re, ură nestăvilită faţă de cei sănătoşi, singurătate paroxistică, oboseală şi umi­linţă sunt, toate, stări pe care Ivan Ilici le resimte simultan sau alternativ, până când sufletul său e invadat de milă şi de linişte.

Nimic din toate acestea la personajul lui Samuel Beckett, Malone, cel imo­bi­li­zat într-o cameră de spital, aşteptându-şi, şi el, sfârşitul. Malone scrie şi se lasă să moa­ră, fără să grăbească lucrurile, fără să-şi propună să înregistreze schimbările ireversibile ale propriei fiinţe, preocupat doar ca, de acum încolo, să-şi spună po­veşti. A spune poveşti pentru a amâna sfâr­şitul nu e o îndeletnicire nouă, Şehe­re­zada o încercase, cu mult înaintea lui, timp de o mie şi una de nopţi. |n cazul lui Malone, aşteptarea declanşează meca­nis­mul ficţiunii, iar aceasta, la rândul ei, induce tensiune şi suspans, trans­for­mând inerţia în creaţie. Avem de-a face cu o treptată „golire de sine“ (gr. keno­sis), asumată conştient, ca alternativă la „ştergerea de tot“, căci Malone respinge gândul sinuciderii: „mai bine să mă las să mor, fără să grăbesc lucrurile. Poate că are loc o schimbare. Nu vreau să mai apăs pe nici unul din talerele balanţei, nici de o parte şi nici de cealaltă. Voi fi neutru şi inert. |mi va fi uşor. Singurul lucru important e să fiu atent la tre­să­riri. (...) Da, voi fi în sfârşit aşa cum îmi vine să fiu, voi suferi mai mult, apoi mai puţin, fără să trag de aici nici un fel de concluzii, mă voi asculta mai puţin, nu voi mai fi nici rece şi nici fierbinte, voi fi călduţ, voi muri călduţ, fără entuziasm. Nu mă voi privi cum mor, asta ar fal­si­fica totul. Oare m-am privit cum trăiesc? M-am plâns vreodată?“. |n aşteptarea morţii, Malone decide să renunţe la tot ceea ce, în timpul vieţii, falsifică eul autentic, promiţându-şi să fie, în sfârşit, el însuşi, spontan şi neutru. Nimic din ati­tudinea lui Ivan Ilici nu regăsim în decizia lui de a se abandona timpului care devoră. Hotărârea de a spune po­veşti îl scoate însă din inerţia dorită, căci aşteptarea ultimei clipe devine in­ter­val creator: „Dacă pot, de acum încolo îmi voi spune poveşti. Doar că nu va fi ace­laşi gen de poveşti ca altădată. Vor fi nişte poveşti, nici frumoase şi nici urâte, în ele nu va mai exista nici urâciune, nici frumuseţe, nici ardoare, vor fi aproa­pe fără viaţă, ca şi artistul.“ (pp. 7-8). Sfârşitul vieţii, sfârşitul poveştii – al po­veş­tilor, pentru Malone sfârşitul devine pretextul pentru joc, un joc al vieţii şi al morţii în deplină singurătate, un mod ingenios de a petrece timpul rămas, cu atât mai incitant cu cât nu va şti nicio­dată dacă e vorba de timp pierdut sau câştigat. De câte ori nu ne-am întrebat, la rândul nostru, dacă timpul petrecut aş­teptând e timp pierdut sau câştigat? Răspunsul variază, desigur, de la un caz la altul.

Să privim o clipă în interiorul celui care aşteaptă: memoria, imaginaţia, acti­vi­tatea creatoare determină „calitatea“ aşteptării. Plictisul traduce o patologie a aşteptării, căci, de regulă, se plictisesc aştep­tând cei lipsiţi de imaginaţie şi de amin­tiri, cei care nu au proiecte şi nici idei. Mişcările interioare, ritmul acesto­ra, trecerile frecvente de la o stare la alta determină dinamismul (de multe ori, imperceptibil în exterior) al aştep­tă­rii. Malone nu e doar un tip creator, ci şi un om cu un apetit ludic debordant. Pentru astfel de oameni, aşteptarea nu e niciodată timp mort, inerţie a viului, ci provocare a latenţelor, prilej de a pre­fi­gura o multitudine de ipostaze exis­ten­ţiale.