Bucurestiul Cultural, nr. 115 - Pif, eroul din Vest al epocii de aur

|n vara anului trecut, vorbeam despre un adevărat reviriment al benzii de­se­na­te în câmpul teoriei şi istoriei artei ro­mâ­neşti. Artistul Alexandru Ciubotariu des­chisese, timp de patru luni, Muzeul Benzii Desenate româneşti la Muzeul Na­ţional de Artă Contemporană din Bu­cu­reşti – un proiect construit în jurul unui nucleu tare: istoria BD-ului autohton, ală­turi de planşe originale. Acest ex­tra­or­dinar demers urma unei cercetări pe care artistul o efectuase, la biblioteci, în arhive personale, în căutarea artiştilor, a revistelor sau a desenelor. |n 2010, Ale­xandru Ciubotariu şi Dodo Niţă pu­bli­caseră un volum dedicat istoriei BD, la Editura Vellant, Istoria benzii desenate ro­mâneşti, despre care declarau că s-a năs­cut firesc, „din necesitatea de a înlă­tura confuzia din jurul acestei forme de artă, adesea confundată cu ilustraţia de carte, caricatura, desenul animat sau filmul de animaţie“. O publicaţie foarte bine primită şi care se înscria într-un de­mers necesar, de recuperare a unei is­to­rii aproape necunoscute. Acestor două ini­ţiative ieşite în public la nici un an dis­tanţă li s-a adăugat un al treilea punct esenţial pe harta BD-ului: Benzile desenate şi canonul postmodern de Ion Ma­no­lescu, apărut în martie 2011 la Edi­tu­ra Cartea Românească. Volumul ple­dea­ză pentru „un canon flexibil şi tole­rant, un canon multiplu“, în care stau ală­turi „unul lângă altul, cu drepturi egale, Noica şi Corto Maltese, Marin Preda şi Astérix, Cărtărescu şi Garfield, Sebastian A. Corn şi Pif“.

Exact el, Pif... Şi iată că, în iunie 2012, se deschide la Bucureşti, la Sala Dalles, organizată de Institutul Francez, Pif în România: un erou al epocii de aur, ex­poziţie gândită de o echipă de curatori: Jean-Pierre Dirick, autor de BD şi ilus­tra­tor pentru Pif, Ştefan Constantinescu, ar­tist, Xandra Popescu şi studio BASAR.

Te întâmpină în sala de expoziţie un exemplar gigantic dintr-un Pif fictiv, fabricat din carton, „un sumar ideal cu ce e mai bun“. BD-uri supradimensio­na­te, poveştile celor mai cunoscuţi eroi ai revistei (Pif, Hercule, fantoma Arthur, Doctorul Justice, Rahan, Tim, Pifou...), biografiile unora dintre desenatorii celor mai cunoscute personaje, istoria revistei şi a traseului ei din Franţa în România. E un miros proaspăt de hârtie, memoria afectivă se activează rapid, printre de­se­ne, bule şi expresii onomatopeice. Expo­zi­ţia marchează istoria acestui BD legen­dar, din perspectiva cordonului ombilical care a legat Franţa de România. Pif era sin­gurul mod de evaziune, de a visa, re­vista fiind printre puţinele publicaţii occidentale distribuite în mod oficial în blocul estic (abonament sau uneori la chioş­curi), excepţie datorată relaţiilor bune dintre Partidul Comunist Francez şi Partidul Comunist Român. Pif îşi face mai întâi apariţia în ziarul comunist L’Hu­manité, încă din 1948. |n 1952, Pif iese pentru prima oară în culori în Vaillant. |n 1969, Vaillant, le journal de Pif se transformă în Pif-Gadget. Săptămâ­na­lul va avea vânzări istorice: 500.000 de exemplare pe săptămână, cu vârfuri atin­gând pentru numerele cu gadget-uri excepţionale un milion de exemplare. La începutul anilor ‘90, vânzările încep să scadă, iar revista îşi opreşte apariţia în iunie 1992.

Pif-ul cel mare de la Sala Dalles nu e doar unul al rememorării unor eroi BD. Dacă ar fi aşa, poate că ar plictisi şi s-ar depărta de la adevăratul spirit Pif. Ex­po­zi­ţia vorbeşte despre un trecut afectiv co­mun, despre moştenirea culturală pe care revista a lăsat-o în România şi în men­ta­lul unei generaţii. |ncă de la in­tra­re, îna­inte să începi călătoria propriu-zisă prin Pif, stau aliniate pe o tablă de plută măr­tu­riile, cam ca la un avizier la şcoală. Ce influenţă a avut Pif pentru unii ca Ale­xandru Ciubotariu, Dana Deac, Ru­xan­dra Demetrescu, Ştefan Constan­ti­nes­cu şi mulţi alţii. Mă miră absenţa unei poveşti cu Pif din partea lui Ion Manolescu, unul dintre puţinii experţi autohtoni în BD. Mă aşteptam să o văd acolo. Dar poveştile prinse pe foiţe de hâr­tie sunt în sine o lume, amintiri dintr-o copilărie veselă, în perioada co­mu­nistă. Pif e echivalentul primelor ore de franceză, primul manual, primul ca­iet-vocabular – o franceză care descoperi mai târziu că e făcută din expresii în­­ve­chi­te („Am învăţat să citesc în franceză ca Tarzan“, scrie Adrian Mihălţeanu). Pif e poarta nu doar spre o lume para­le­lă (cea a aventurilor şi a imaginaţiei), ci şi ieşirea în lumea reală, cea din scri­so­rile de la cititorii mici. Ştefan Con­stan­ti­nescu descrie savuroasa luptă pentru a avea un gadget Pif şi invidia în faţa vi­tri­nei de gadget-uri a vecinului, care e fru­mos aşezată pe mileuri şi iese cu grijă de-acolo o dată pe an, de ziua pro­prietarului lor. Absurdul situaţiei stă în faptul că visatele jucării din fiecare exem­plar Pif îşi contrazic tocmai funcţia, nu sunt folosite, ci puse la păstrare, şter­se de praf atent, admirate. Revista e obiect de troc (trei maşinuţe de fier la schimb pentru un exemplar), e lectură co­lectivă, în urma generozităţii celui care o are şi îţi permite şi ţie să o „con­sulţi“. E – într-una dintre cele mai in­te­resante mărturisiri, cea a Danei Deac – sursa unor lecţii periculoase, o lecţie a Partidului Comunist Francez, strecurată într-un BD: să ieşi în stradă dacă un şef te nedreptăţeşte, o lecţie de nespus în afa­ra casei în societatea comunistă ro­mâ­neas­că. „Am intrat bine antrenată în noua eră capitalistă, formată de şcoala Pif“, conchide ironic jurnalista.

Revista Pif supradimensionată e – cum spuneam – un prilej de a spune is­to­rii în­­tinse pe o perioadă de 40 de ani. Dar nu doar atât. Numărul fictiv obţine şi un alt fel de insert-uri. Dacă gadget-uri­le la care fiecare copil visa lipsesc din ex­po­zi­ţie şi asta poate că înşală aşteptările vizitatorilor nostalgici, ele sunt în schimb înlocuite cu lucrări de artă pre­să­ra­te printre paginile mari ale revistei. Artiştii contemporani îţi arată fie in­fluenţa directă a revistei asupra vieţii lor, fie ceea ce s-ar putea numi influenţă se­cundară: în modul de lucru, în prac­ti­ca­rea fără oprire a desenului. Sunt mai multe generaţii de artişti în expoziţie, ar­tişti precum Ion Grigorescu, apar­ţi­nând generaţiei ‘70, sau artişti tineri, precum Larisa Crunţeanu sau Răzvan Botiş, născuţi în anii ‘80. Ceea ce mi se pare interesant, în primul rând, este cro­no­logia acestor lucrări: dacă unele dintre ele aparţin perioadei recente, altele sunt din copilăria artiştilor şi reprezintă dia­lo­gul clar al acestora cu banda desenată. Aşa se întâmplă cu artistul Victor Man, ale cărui benzi desenate realizate la 12 ani sunt impresionante: el creează o în­­treagă lume, cu eroi inventaţi, scenarii şi desene complicate. Artistul nu copiază pur şi simplu personaje (o practică foar­te frecventă pentru o întreagă generaţie Pif), ci imaginează o lume nouă, autoh­tonă (ce ziceţi de eroul de BD Mihai Vi­tea­zul?). |n cazul lui Ion Grigorescu, avem de-a face cu mai multe lucrări, da­tând din perioade diferite. Artistul îşi creează în copilărie propriile jucării, ma­şi­nuţe sculptate în lemn (sfârşitul anilor ‘50), al căror design pare inspirat din pa­gini de BD. Planşa care povesteşte Is­to­ria bastonului poate fi asimilată unui BD matur, redus la câteva elemente grafice esenţiale. Cele două secvenţe succesive au în centru două personaje, miliţianul cu baston de cauciuc şi anonimul – cetă­ţea­nul. Bastonul – în prima imagine an­corat la uniformă – loveşte cetăţeanul în cea de-a doua secvenţă. Legenda care în­­so­ţeşte imaginile (din 15 iulie 1977) vor­beşte despre dreptate socială şi imposi­bi­litatea unei democraţii reale într-un stat al controlului.

|n aceeaşi cheie politică se citeşte şi prezenţa lui Mihai Stănescu în expoziţie, artist hiperactiv al anilor ‘90. Carica­tu­ri­le sale sunt despre cenzură şi dictatură, lu­crarea 1979–1989 analizând cu ajutorul satirei tocmai anii cei mai complicaţi ai pe­rioadei comuniste, ani când nici re­vis­ta Pif nu se mai distribuie în România. |n ceea ce o priveşte pe artista Daniela Bă­lăneanu, aceasta reconstituie, folosin­du-se de ficţiune, imaginile iconice din timpul Războiului Rece, într-o serie de ilustraţii intitulată Dincolo de Cortina de Fier. Practic, artista produce noi posibile imagini iconice, aşa cum este cazul celei care îl are drept protagonist pe Nikita Hruşciov dus de mână de către Minnie Mouse spre intrarea în Disneyland. Ar­tis­ta mută accentul de pe importanţa vi­zi­tei preşedintelui URSS în Statele Unite pe un vis nerealizat şi pe o întâl­ni­re „neoficială“, rămasă doar în stadiul de dorinţă: Hruşciov nu ajunge să vizi­te­ze Disneyland-ul, dar se spune că era primul loc unde ar fi vrut să ajungă.

Dan Perjovschi, desenatorul prin ex­ce­len­ţă al realităţii noastre (fără oprire, de peste 20 de ani, în paginile revistei 22, în toate marile centre de artă din lu­me şi pe multe alte suporturi în afara hâr­tiei), este şi el copilul Pif. Pentru el, revista Pif devine oglinda societăţii, de aici şi lucrarea lui, similară aproape unei parabole, a gadget-ului Pif furat de că­tre poştaş, poveste care activează alte amintiri din perioada comunistă: cea a cărţilor „pe sub mână“, a relaţiilor strân­se de care aveai nevoie pentru a obţine ceea ce îţi doreai.

Tot despre gadget vorbeşte artistul con­ceptual Răzvan Botiş. Născut în 1984, acesta nu este un membru al ge­ne­ra­ţiei Pif, el mai degrabă este martorul poveştilor despre Pif şi contemporan cu istoria scurtă a revistei imediat după ‘90. Obiectele pe care el le expune sunt multifuncţionale şi absurde în acelaşi timp. Două perii industriale devin pe­re­che de încălţăminte tradiţională japo­ne­ză şi preiau un nume de brand, Wash and go. Alături de ele, artistul expune un neon pe care scrie de mână povestea Lămpii lui Aladdin. |n cazul artistei Larisa Crunţeanu (născută în 1986), video-ul expus şi intitulat Home Made Heroes vorbeşte despre dorinţa şi im­posibilitatea de a fi erou în lumea reală. Comică şi dureroasă în acelaşi timp, lu­crarea sa, filmată cu mijloacele cele mai simple, glosează pe marginea jocurilor video şi pe imersiunea tot mai puternică a lumii virtuale în cea reală.

Artistul Ciprian Mureşan este, pro­ba­bil dintr-o eroare, prezent cu o altă lu­cra­re decât cea care ar fi trebuit să fie expusă. Pe etichetă, titlul video-ului este The Invisible Hand (lucrarea în care ar­tistul ia de la bibliotecă o copie a ro­ma­nu­lui „Avuţia naţiunilor“ de Adam Smith, o desface, introduce un desen al său cu o scenă din „Oraşul damnat“ al fraţilor Strugaţki, o coase şi repune în circuit, returnând-o la bibliotecă). |n rea­litate, pe monitor, vedem o altă lucrare, din 2011, cea în care călugării copiază în creion lucrări de artă iconice (Ma­levici, Mondrian, Rothko). Această din urmă lucrare a lui Ciprian Mureşan îşi găseşte totuşi locul în logica expoziţiei Pif, bazându-se tocmai pe ideea de copie vs. original.

Pif în România: un erou al epocii de aur, expoziţie deschisă până pe 22 iulie la Sala Dalles, nu e doar o reîntâlnire cu o lume, cea a lui Pif. E mai mult decât atât. Pif a fost o pată de culoare şi de miş­care, iar expoziţia documentează mo­dul în care o revistă pentru copii modi­fi­că percepţii şi te transformă într-un om mare. O revistă care reuşeşte să cree­ze o societate şi o economie paralele. Vor­ba lui Ion Manolescu, Pif a fost al tutu­ror, de la „tineri furioşi“ la „puşti confor­mişti“, al tuturor claselor sociale.