Pe aceeași temă
Ca multe dintre romanele atipice, adresate unui public pasionat de intertextualism, dar şi de jocul cu locurile comune ale culturii de masă, Angelus-ul Ruxandrei Cesereanu a avut parte de o receptare mai degrabă reţinută, bucurându-se de câteva cronici în reviste de specialitate şi de unele comentarii, pe bloguri sau platforme culturale, cele dintâi mai entuziaste decât ultimele. Considerat tributar pasiunii bine cunoscute a autoarei pentru Bulgakov (şi marketat ca atare), romanul îşi „împrumută“, aşa cum însăşi autoarea o afirmă, „dracii mucaliţi“ din opera autorului rus şi îngerii de la Andrei Rubliov, mizând pe o poveste barocă, cu infinite şi rafinate trimiteri literare, de citit şi recitit cu bucurie intelectuală maximă. Pe scurt, într-un oraş numit, simbolic, Metropola, într-o zi se pogoară trei îngeri cu înfăţişarea unor rockeri-hippies blajini, muţi, cu „gâturi lungi ca de păsări flamingo“. Nimic neobişnuit în înfăţişarea îngerilor: purtători de blugi, fără vreun rudiment măcar de aripă (aripile şi le vor căpăta abia în realitatea paralelă creată de Merlin, A Doua Viaţă), ei par izolaţi în tăcerea lor ca într-un glob de sticlă protectoare, de care se izbesc sunetele şi toate celelalte forme de agresiune ale lumii telurice. „Autismul funciar“, cum îl numeşte autoarea, îi pune în încurcătură pe psihiatrii evaluatori, alături de alţi specialişti, ai stării de sănătate a îngerilor, la fel şi rinichiul uriaş al unuia, precum şi pielea lor ca de borangic auriu. Deşi mai degrabă descriptivă, fără altfel de suspans narativ decât cel creat de astfel de imagini enigmatice, prima parte a cărţii exercită o fascinaţie graduală asupra cititorului care, pe măsură ce-i cunoaşte pe protagoniştii celeşti, e tot mai cucerit de prezenţa lor diafană şi echivocă, care nu frizează niciodată sentimentalismul dulceag. Cu un aer pretins serios, sobru, discursul e tributar histrionismului autoarei şi ludicului ce îi caracterizează în general scrierile. Aspectul de cronică obiectivă, de consemnare fidelă, detaliată a evenimentelor neverosimile e mereu dinamitat de afirmaţii ironice, cu dublu înţeles, care semnalează detaşarea şi intenţia clară a naratorului de a-şi râde, benefic, nemaliţios, de cititorul eventual naiv care ar cădea în plasa lui narativă (deşi acestuia i se oferă, încă de la început, accesul în culisele poveştii, cu aceeaşi nonşalanţă este derutat, dezorientat de pistele false, întrebările retorice, episoadele ambigue). Astfel, îngerii devin imediat obiectul major de interes în Metropolă şi sunt iniţial anchetaţi (şi chiar drogaţi cu serul adevărului). Ancheta seamănă cu cea dintr-un stat dictatorial, amintind de romanele lui Bulgakov, dar şi de cele ale lui Ismail Kadare, lipsind aici gravitatea scriitorului albanez, fireşte, căci romanul Ruxandrei Cesereanu mizează pe satiric, parodic, pe ironie şi ludic. Dictatorul e o apariţie hilară, cu un discurs absurd, contradictoriu, demagogic, acesta fiind pus cu grijă în scenă, iar fiecare detaliu subliniază impostura autorului său: acesta poartă hainele simple, ce seamănă cu ale îngerilor, cere să fie machiat „ca un om simplu, de la ţară“ etc. Apar de asemenea situaţii absurde, groteşti, precum drogarea îngerilor – cunoscătorii, prin excelenţă, ai adevărului suprem – cu serul adevărului, precum şi tratarea acestora ca nişte potenţiali infractori şi interogarea lor cu mijloacele grosolane, traumatizante, folosite de anchetatorii universurilor dictatoriale, fără ca acestea să aibă însă vreo eficacitate, căci îngerii nu par afectaţi în nici un fel de tratamentul care le este aplicat. Inadecvarea este, de altfel, cuvântul de ordine în ceea ce priveşte relaţia pământenilor cu făpturile angelice şi nu e întâmplător că singurul limbaj în care reuşesc să comunice cu aceştia este cel al surdomuţilor.
Pe de altă parte, apariţia îngerilor e speculată imediat, pe toate planurile şi la toate nivelurile societăţii Metropolei: preşedintele hotărăşte să se folosească de prezenţa acestora în promovarea propriei imagini, fizicienii şi matematicienii reuniţi la Academie, organizaţi într-o „comisie de investigare a autenticităţii“ străinilor, îi pun în legătură cu existenţa găurilor negre, elaborând teorii menite să le aducă gloria ştiinţifică, Patriarhul, dar şi cei mai importanţi doi teologi ai Metropolei, Atotştiutorul şi Atotînţelegătorul, încearcă şi ei să dezlege enigma, Pitica (directoarea reţelei fabricilor de jucării) concepe un plan de marketing menit să exploateze la maximum prezenţa îngerilor, expertul culinar Chocolax se gândeşte să lanseze un nou tip de ciocolată, denumită Angelus, iar Unchiul, marele parfumier al oraşului, ca un veritabil Grenouille, trage nădejdea să recupereze o pieliţă din carnea îngerilor, care să-i desăvârşească noul parfum. Problema e discutată pe larg şi la Crâşma-n proţap, dar ajunge şi „în lumile de jos“, unde Diavolul-şef, băutor de şampanie Veuve Cliquot, îşi trimite aghiotantul, pe Aghiuţă, să facă o consemnare a evenimentelor supraterane.
Cu o structură fragmentară, alcătuită de fapt pe principiul unei înlănţuiri a episoadelor narative, care urmăreşte deopotrivă un efect de domino social, reflectat de modurile în care extraordinarul eveniment e receptat în diversele straturi sociale şi profesionale ale Metropolei, romanul e şi o satiră a societăţii consumeriste, unde cuvintele de ordine sunt egoismul şi manipularea în vederea obţinerii diverselor interese economice (sunt memorabili câţiva dintre magnaţii Metropolei, moguli neîndurători care îşi conduc cu mână de fier afacerile: Creierul sau Trabucul, cum e poreclit patronul studiourilor Metropolcin, „cu burdihan şi pălărie de mafiot“, dar şi cu vagi şi rare crize de sentimentalism, sau mica dar tenacea Pitică, pe care statura nesemnificativă n-o împiedică să-şi exercite autoritatea). Unul dintre cele mai savuroase episoade care îi introduc pe protagonişti e fără îndoială cel dedicat Vânătorului de umbre: colecţionar şi măsurător avid de umbre, acesta e interesat cu deosebire de cele mai degrabă atipice (de uriaşi, gemeni, vampiri chiar), fiind totodată un abil filozof al alterităţii; de asemenea, episodul cu Merlin Mistral, mefistofelicul autor al celebrului joc A Doua Viaţă, care vrea să creeze avatari ai îngerilor pentru realitatea virtuală.
Partea a doua a cărţii debutează cu dialogul prichindeilor orfani cu îngerii (aceştia vorbesc pentru prima oară în roman), care adânceşte, în loc să limpezească, enigma provenienţei şi a realei identităţi a acestora. Refugiaţi la periferia Metropolei – supranumită, la sugestia autorităţilor, Baraca îngerilor –, laolaltă cu nedreptăţiţii soartei şi ai societăţii, îngerii îşi exercită în mod miraculos puterile vindecătoare asupra (unor) bolnavi – mai cu seamă a surzilor şi muţilor. Aceştia călătoresc din uşă-n uşă, vizitând bolnavii, în mijlocul unei mulţimi aflate în degringoladă, cuprinse de frenezia speranţei, într-un tablou vivant amintind, în cheie ironică, de atmosfera dulce-amară din finalul atipicei capodopere neorealiste a lui De Sica, Miracolo a Milano. Retraşi într-o Zonă care pare să-i coalizeze pe adepţii lor, a căror existenţă se duce în abstinenţă şi credinţă, îngerii intră însă în colimatorul autorităţilor, lucrurile mergând spre un final, aşa cum s-a mai observat, mai degrabă abrupt, al romanului.
Alegând un motiv uzat, exploatat în fel şi chip de practica literară, şi eliberându-l de balastul clişeelor, autoarea reuşeşte o impresionantă echilibristică cu referinţele – teme majore ale literaturii, simboluri, structuri se îmbină într-un roman spectaculos şi neobişnuit, care dă măsura întreagă a inteligenţei şi imaginaţiei efervescente, inepuizabile a autoarei. |ntrebarea care rămâne totuşi după parcurgerea romanului Ruxandrei Cesereanu e dacă nu cumva reciclarea, resemnificarea unor structuri, simboluri, motive, precum şi suprasaturarea textului cu acestea, lasă prea puţin loc originalităţii, vocii proprii a autorului, care, poate numai la o primă lectură a romanului, se simte prea puţin.
Ruxandra Cesereanu, Angelus, Editura Humanitas, 2010
