Bucurestiul Cultural, nr. 115 - Uimitoarele aventuri ale presei româneşti

Nu cu mult timp în urmă, cotidianul spa­niol El País publica un reportaj con­si­de­rat de senzaţie, preluat de presa şi me­diul online din România: un fost re­dac­tor-şef al ziarului Adevărul vrea să-şi des­chidă un restaurant şi lucrează ca os­pă­tar în Spania. A condus o redacţie de 200 de oameni şi aduce, acum, cafele pe me­sele clienţilor – se miră jurnalistul ibe­ric. Ar fi fost poate mai puţin sur­prins dacă ar fi cunoscut fie şi o mică parte din avatarurile de roman picaresc ale mass-media româneşti de la Re­vo­lu­ţie încoace. Nu doar redactorii-şefi deve­niţi chelneri, ci şi şoferii sau muncitorii transformaţi în redactori-şefi, apoi în pa­troni sau milionari, legăturile presă-poli­tică-afaceri-servicii de informaţii, ziarele cu tiraje-record falimentate peste noapte ş.a.m.d. – toate acestea ar fi fost greu de di­gerat pentru cititorul El País.

Cam în acelaşi timp cu publicarea ar­ti­co­lului din publicaţia spaniolă, am în­­ce­put să citesc Mass Media Insider, romanul lui Tudor Călin Zarojanu. O operă fic­ţio­na­lă în care convenţia manuscrisului gă­sit este înlocuită cu mai moderna varian­­tă a e-mailurilor trimise de un anume Ştefan Barack, care povesteşte despre lu­mea presei „văzută din interior“. Aici, ar putea să existe două modalităţi de lec­tu­ră. Pentru un tânăr născut după 1989 sau o persoană care a stat departe de Ro­mâ­nia, periplul mediatic al lui Barack ar putea fi doar rezultatul unei imagi­na­ţii debordante, un montagne-russe de mă­riri, căderi, aventuri şi reveniri în care eroii sunt, în cea mai mare parte, jur­nalişti. „O să fiţi şocaţi, amuzaţi sau ne­încrezători“ – ne avertizează autorul. Aver­tisment valabil doar pentru cititorii din această primă categorie. Fiindcă pen­tru cei care au fost contemporani sau au avut legături fie şi efemere cu presa ro­mâ­nească din ultimele decenii, romanul este doar un fel de a spune că viaţa bate cartea: un colaj decupat cu umor din în­­tâm­plări în mare parte reale, parada de car­naval a unei bresle la fel de pestriţe şi schimbătoare ca societatea româ­neas­că, o naraţiune situată la graniţa din­tre ficţiune şi document uneori ne­cru­ţă­tor. Pentru aceştia din urmă, un zâm­bet nostalgic şi amuzat va însoţi evoluţia de la maşina de scris declarată la poliţie înainte de 1989, trecând prin calcu­latoa­re­le din generaţia 286 („pe care făceam tabelele cu liniuţe repetate orizontale şi I pentru verticale“) la primele agenţii de ştiri online. La fel, ne reamintim tele­vi­ziu­nile născute în apartamente de bloc pen­tru a deveni fenomene mediatice şi „trusturi“, cameramanii de la Revoluţie transformaţi în moguli, perioada de haos politic din primele luni de libertate („...aflând că Asociaţia Civilă face un mi­ting-spectacol dedicat Duminicii Orbului, m-am înfiinţat la sediul asociaţiei cu textul parodiei“), El-Dorado-ul tirajelor ameţitoare, tunurilor, marilor averi, chiol­hanurilor şi cârdăşiei politico-media­tice-SRI-ste din anii ‘90, când totul pă­rea posibil, urmate de reorientarea sau, uneori, profesionalizarea de mai târziu. Fiindcă presa lui Ştefan Barack nu este însoţită doar de oportunism, anecdotă şi burlesc: întâlnim şi vocaţii adevărate ori personaje de altitudine intelectuală sau artistică ce au de-a face doar tangenţial şi episodic cu această lume.

Deşi majoritatea numelor de pu­bli­ca­ţii, televiziuni, jurnalişti, politicieni şi „ve­dete“ sunt fictive (amestecate cu nu­me reale), ele sunt recognoscibile. Nu e greu de ghicit ce se află în spatele de­nu­mi­rilor ca }ara Liberă, Curbe, Experi­men­tul zilei, Zilnicul, Crucişătorul ori revista umo­ristică Farfuridi, a adevăratei identi­tăţi a lui Andrei Socaciu („Regizor, e foar­te tare, el a filmat în noaptea aia la CC, i-am dat o funcţie ca să... Ulterior-ce­lebrul-mogul-de-bine trecu fără să ridice privirile“) sau a lui „Claudiu Teo­dor Popa, cel mai mare ziarist român în viaţă, conform tuturor clasamentelor, to­pu­rilor şi sondajelor şi – calitate cu mult mai importantă – fost coleg de şcoală ge­ne­rală cu mine“.

|ngropate pentru unii dintre noi în me­mo­rie, ies la suprafaţă episoade care pă­reau uitate, acum însoţite de distanţarea iro­nică adusă de trecerea anilor. Cum am putut uita întreaga tevatură prici­nui­tă de căpitanul Soare sau de ceaţa răs­pândită de Mihai Pelin şi a sa Carte albă a Securităţii? Dar febra conferinţelor de presă de la sediile partidelor la înce­pu­tul anilor ‘90, cu personajele lor pito­resc-ridicole, fenomen astăzi căzut în de­sue­tudine? Publicaţiile fără număr din seria Infractoarea mov, care acopereau ta­ra­bele? Plecările spectaculoase de în­­tregi echipe editoriale de la o publicaţie la alta? Televiziunea publică din primul de­ceniu postdecembrist, cu bârfele, con­cursurile aranjate, lupta pentru in­fluen­­ţă, veşnica suspiciune de „pile“? Vi­zi­ta lui Jacques Chirac făcută „prie­te­nu­lui“ Emil Constantinescu (savuros nara­­tă în carte, cu bâjbâielile şi incompetenţa unei organizări balcanice în care nici măcar SPP-iştii nu-l ascultau pe pre­şe­din­tele României) sau a lui Bill Clinton, venit să consoleze după prima respin­ge­re a intrării în NATO, şi febra jurnalis­tică adiacentă?

„O gaşcă mică, dar veselă“ – este citat la un moment dat Fănuş Neagu pentru a caracteriza sprinţara şi gălăgioasa breas­­lă jurnalistică. Veselă, uneori – în­­­să nevrotică, neputincioasă şi lipsită de so­lidaritate, mai mereu, mărturiseşte Ştefan Barack: „«|n bătaia Vântului, în taverna Sârbului» scria cineva, inspirat, despre soarta ziariştilor. 90% dintre cei vreo două sute de jurnalişti pe care i-am cunoscut bine au lucrat în cel puţin cinci lo­curi diferite. Mai exact, au fost siliţi să se fâţâie atât, să nu prindă cheag, să nu devină vedete şi să NU facă bani“. Sau: „După plecarea Tatianei am propus să facem un comunicat. Sobru, nepatetic, la obiect: este dreptul patronilor să facă orice schimbări vor, dar nu ni se pare nor­mal să aflăm asta din altă parte (...) am trimis comunicatul, cu tot cu semnă­turi, la principalele canale mass-media. A fost una dintre primele revolte făţişe ale unor ziarişti faţă de patronat în toa­tă presa postdecembristă, dominată de munca la negru, ameninţarea perma­nen­tă a concedierii şi inexistenţa sindi­ca­te­lor. Scriu aceste rânduri la opt ani dis­tan­ţă, nu mult după scandalul Experi­men­tul zilei, urmat de scandalul }ara liberă, urmat de scandalul Crucişătorul... Toate, cum ştiţi, înmormântate. Spaima în presa română este atât de mare, încât, deşi ahtiate după scandaluri, unele ziare n-au avut curaj să mediatizeze fronda noastră“.

Ştefan Barack, alter-egoul autorului, este, ca şi acesta, un insider şi un outsi­der în egală măsură. El rămâne, esen­ţial, un scriitor nevoit să facă jurnalism în colcăiala tranziţiei româneşti, cu o reac­ţie paradoxală de atracţie-respingere faţă de gaşca mică, dar veselă. De câte­va ori, îşi citează un confrate care măr­tu­riseşte, siderat: „Măi, eu cu ăştia n-am citit aceleaşi cărţi!“. „Dubla breaslă“ jur­na­listico-literară îşi creează un loc apar­te şi propriile metode de promovare în spa­ţiul mediatic: „Solidaritatea de «du­blă breaslă» (jurnalişti-scriitori) funcţio­nează şi în regim de lanţul slăbiciunilor. M-am zbătut, de pildă, să obţin cronici când i-a apărut prima carte prietenului meu Cornel Elan. Mai mult, pentru lan­sa­re am venit cu o idee: cum tot era afară o vreme câinoasă, în holul Univer­si­tăţii Dalles s-a servit... ţuică fiartă! Un ziarist ştie prea bine că un coleg, ca să poată strecura o ştire considerată mi­no­ră, are nevoie de ceva de care să se-agaţe şi cu care să-şi convingă şefii. Or, evident că mai multe publicaţii au titrat «ţuică şi poezie»“...

|n această lume nebună şi adeseori crudă, relaţiile interumane şi personale se formează greu: ele sunt însă cu atât mai preţioase. |n redacţiile unde se mun­ceş­te la foc continuu, colegii ţin locul, vrei-nu vrei, vieţii private. Cu atât mai trist este episodul disoluţiei echipei deo­se^­­bite de la cotidianul Zilnicul dezmem­bra­tă peste noapte, după numai şase luni de funcţionare, prin aducerea la con­du­cere a lui Iulian Chirvase, „făcătorul de gazete“, mentorul găinii care a născut pui vii. Un alt episod greu de crezut doar pentru cine nu cunoaşte lumea pre­sei româneşti este acela în care Ştefan Barack este nevoit să plece din postul de şef de secţie al agenţiei de ştiri Online fără nici un motiv, cu excepţia mâncă­to­rii­lor şi loviturilor sub centură „cole­gia­le“.

După 18 ani de presă, Ştefan Barack trage concluziile. Cu excepţia celor îmbo­gă­ţiţi din afaceri conexe sau folosiţi ca mascote, cei mai mulţi ziarişti români, chiar dintre cei foarte buni, trăiesc de azi pe mâine. I-au mai rămas întâlnirile cu oameni deosebiţi, celebri sau nu, câ­te­va prietenii, experienţa, amintirile şi o scurtă listă de cadouri mărunte – cel mai bucuros fiind de cărţile primite şi de câteva sticle de whisky. Revenind în presa reală a acestor zile, nu ştim cu ce a plecat în Spania redactorul-şef din po­ves­tea El País. Poate vom afla, anecdotic, din Mass Media Insider, vol. II.

Tudor Călin Zarojanu, Mass Media Insider, Editura Polirom, 2012