Pe aceeași temă
În mod semnificativ, Marius Chivu, unul dintre cei mai talentaţi cronicari literari ai generaţiei (încă) tinere din România de azi, a ales să debuteze editorial ca beletrist. Mai întâi în volume colective (cu o proză „holbaniană“ în Poveşti erotice româneşti, Editura Trei, 2007) şi în calitate de coordonator şi co-autor (fermecătoarea Carte cu bunici, Humanitas, 2007), mai nou – ca autor al unui spectaculos album ilustrat despre propria călătorie în Himalaia (Trei săptămâni în Himalaia, Humanitas, 2011) şi – încă o surpriză! – ca autor al volumului de versuri Vântureasa de plastic, pe care îl putem considera, cu adevărat, un debut editorial deplin. O asemenea disponibilitate auctorială multiplă trădează sensibilitatea intelectuală a unui iubitor de lucruri autentice şi frumoase, fapt vădit inclusiv din eleganţa şi naturaleţea cultivată a comentariilor sale de carte, racordate la spiritul „dilematic“ al revistei al cărei redactor este. Sensibilitate artistă şi autenticitate afectivă: sunt trăsături ce se regăsesc, din plin, şi în Vântureasa de plastic, o carte însoţită de ilustraţiile estet-suprarealiste ale lui Dan Stanciu, unde Marius Chivu foloseşte poezia pentru a îmblânzi şi pentru a da corp unei experienţe personale dramatice. Spitalizarea, apoi recuperarea chinuitoare, acasă, a mamei „înjumătăţite“ de o hemipareză stângă, alcătuiesc trama unei istorii poetice segmentate în secvenţe fără majuscule şi titlu, care „agaţă“ din loc în loc privirea cititorului prin cuvinte sau expresii „cheie“, bolduite (în fapt: titluri mascate, coborâte în corpul textelor). Asemenea volume-ecorşeu în care este monografiată boala cuiva apropiat s-au mai scris, desigur, inclusiv în poezia românească a ultimelor decenii, de la Sora mea de dincolo a consacratei Ileana Mălăncioiu la Divina tragedie a debutantei Medeea Iancu (poate şi în anumite poeme ale lui Radu Vancu din Monstrul fericit). Dintre toate însă, volumul Ilenei Mălăncioiu mi se pare cel mai apropiat, nu doar „tematic“, ci şi ca valoare, de ceea ce face Marius Chivu în această carte a mamei înjumătăţite din Vântureasa de plastic. Preferând autenticitatea stilului alb – calofiliei, el rămâne totuşi (precum Holban!) un calofil prin fineţea tandră cu care captează şi pune în pagină o afectivitate destabilizată, în primă instanţă, de experienţa suferinţei, dar şi un foarte special transfer de identitate între mamă şi fiu. Dar ceea ce ridică transcrierea suferinţei – materne şi filiale deopotrivă – la nivelul poeziei de bună calitate e, alături de acurateţea decupajelor, a scenelor şi de ritmul interior bine acordat al discursului, calitatea sensibilităţii transcrise, dincolo de unele – puţine – momente de cădere a tonusului. Asumarea vulnerabilizării extreme, având ca efect nevoia de evadare dintr-un real devenit insuportabil, e un astfel de exemplu: „acum când frica e contondentă/când nici nu-mi mai e ruşine să plâng/
în metrou la unirii/înghesuit de toţi străinii oraşului/acum când îmbrac hainele de ieri/când aşez periuţa de dinţi printre tacâmuri/şi intru cu papucii în lift/greşind etajul//acum când mă bag în pat cu naivitatea că poate/prin cine ştie ce minune/mă voi trezi peste ani/aşa cum în copilărie mă ascundeam şi/mă dădeam peste cap/de trei ori/pentru a mă transforma în albină/să fug pe ascuns la joacă“. E ceva din sentimentalitatea tandră, calină a poeziei cărtăresciene aici, deşi Marius Chivu nu recurge la ambalaje livreşti şi trucuri postmoderne (deşi nu se sfieşte să picure discret, pe alocuri, intertexte de tot felul), ci la un rafinament al observaţiei „minimale“, dar de maximă intensitate emoţională, fără derapaje patetice, ca în această imagine a morţii ce se insinuează ea însăşi „minimal“, prin dispariţia micilor gesturi cotidiene la care mama nu mai are acces: „dispari câte puţin cu fiecare borcan de dulceaţă/lăsat gol în chiuvetă/şi pe care tot amân să-l spăl/pleci câte puţin când îmi cos fiecare nasture căzut/când calc mânecile cămăşii/ai plecat şi azi/când pe balcon violeta de parma s-a uscat/deşi i-am schimbat pământul am udat-o/şi uneori i-am vorbit/despre râsul tău colorat care se auzea în tot blocul/de pe pandurilor 11//când nu ştii te caut în detalii/în lucrurile unde mâna ta avea gesturi salvatoare/în mărunţişuri/locuite acum de o inestimabilă tristeţe//te retragi undeva în mine/unde ajung tot mai greu/şi niciodată,/niciodată cu ochii uscaţi“. E aici o sugestie a „morţii cotidiene“ pe care am întâlnit-o şi la Eugen Ionescu, în conversaţiile sale despre moarte purtate în tinereţe cu Jeni Acterian. Ar mai fi de semnalat, pe linia autenticităţii emoţionale, un bilet ready made al mamei încă sănătoase, reprodus într-o notă de subsol de la p. 83 („Dragul meu copilaş, ţin să te anunţ că din toată mâncarea pe care ţi-am făcut-o, nimic nu-mi place cum a ieşit... Articolul tău despre bunici m-a întors pe dos, ai scris curat adevărat, cum spune Caragiale, şi m-a făcut să derulez filmul memoriei, doamne cum trec zilele... Ai grijă ce faci cu fetele şi încearcă să te descurci pe banii tăi până ieşim din datorii, că te ajutăm noi să-ţi iei calculator, cu puţină răbdare le facem pe toate. Să fii cuminte te rog din suflet şi pune mâna şi învaţă că doar pentru tine înveţi. Te sărut, mama Lidia“). Sau fineţea analizei psiho-comportamentale din poemul despre „primele gesturi“ normale de după ieşirea din spital a mamei în cărucior: „primul gest de grijă/(gulerul îmi stătea strâmb)/prima sfială/(când mi-a şoptit la ureche cuvântul toaletă)/prima reacţie la ironie/(vorbeam cu cineva la telefon, nu remarcasem că trage cu urechea)/felul în care mă caută din priviri prin salon/bucuria când intru pe uşă...“ Ici şi acolo, exasperarea cristalizează în versuri sentenţioase despre neputinţa limbajului de a trece dincolo, spre suferinţa celui care nu mai are acces la cuvânt: „ce tristeţe să vorbeşti unui om redus la cuvintele tale!“. Sau, în alt registru, „lumea se reflectă cel mai exact în jumătăţile de măsură“. Pe parcursul cărţii, de la episoadele terifiante din spitalul cu femei la limita morţii, până la întoarcerea acasă a jumătăţii de om viu, imaginea mamei se artificializează în parte („păpuşă stricată“, „vântureasă de plastic“) în vreme ce identitatea fiului se feminizează cumva, devenind, treptat, un fel de mamă a propriei mame („sunt mama din ea e fetiţa din mine/suntem tot noi//(numele ei apare cel mai des în poezia de dragoste a lumii)“, după ce afirma, undeva, „numai bărbaţii au rămas întregi/în familia noastră//trei generaţii de bărbaţi stăm acum în jurul mesei/cu capul plecat cu frica în riduri/nebărbieriţi/repetând roluri deja compromise“. Alături de asumarea acestei paradoxale identităţi „materne“, fiul încearcă să compenseze absenţa „jumătăţii moarte“ prin puterea artei (fie ea şi soft) ca formă de înfrumuseţare a vieţii – aici se află, cred, unul dintre punctele de vârf ale acestei cărţi delicate şi impresionante: „...o fac să râdă/citindu-i decebal către popor/îmi desenez cu markerul mustăţi de cabaret/cânt la peria de păr de-ai fi tu salcie la mal/dansez cu aspiratorul pe/I want to break free/fac moonwalking purtând pălăria bunicului//îi pilesc unghiile o pensez/o spăl în săruri îi curăţ faţa/cu creme îi ung urmele vineţii de pe gât/de la încheieturi/o gâdil cu fulgul smuls din pernă/apoi o adorm punând cd-ul cu andrea bocelli/respirându-i în creştet/strecurându-i în gaura pentru cercei din lobul urechii/cea mai lungă sprânceană a mea“. Cu precizarea, necesară, că „înfrumuseţarea“ nu escamotează suferinţa, ci o răscumpără: „iar eu trebuie să bruiez ceea ce deja e moarte/încep să tuşesc să râd să cânt/fredonându-i şi mai tare la ureche:/...soarele era şi el o portocală“ Sau: „spune că e vântureasa de plastic/îmi şopteşte că are rochii de kivi/pulovere de lemn parfumat/...ceva e la nelalocul lui îmi şopteşte/nedumerită/când îi tai unghiile pentru a nu se răni/muşcă din flori în loc să le miroasă/şi plânge când o-ntreb:/oare tu mai visezi?“.
Nu ştiu dacă Marius Chivu crede, dostoievskian, că „frumuseţea va mântui lumea“, dar îmi place să cred că scrisul său, în ipostază de poet, critic sau prozator, va da un impuls celor pentru care frumosul artistic poate fi, cu adevărat, o terapeutică existenţială.
Marius Chivu, vîntureasa de plastic, Editura Brumar, Timişoara, MMXII, 96 p.
