Bucurestiul Cultural, nr. 116 - Femei între ele, în faţa oglinzii

Iulia Popovici | 07.08.2012

Pe aceeași temă

Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette-Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Ani­şoa­ra Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postel­nicu, Sorana Gurian. Şi, bineînţeles, fi­gu­ra tutelară a „marii europene“ – Hortensia Papadat-Bengescu. În cartea ei de debut (reflectând o cercetare doc­to­ra­lă), Fotografie de grup cu scriitoare ui­tate, Bianca Burţa-Cernat reconsideră, în detaliate şi cât se poate de documen­tate micro-monografii, formaţia, creaţia, relaţiile cu mediul literar al timpului şi receptarea unui număr de prozatoare in­terbelice, reevaluate dintr-o perspectivă estetică eliberată, însă, de condiţionările de mentalitate ce-au acompaniat şi in­fluen­ţat evoluţia acestor autoare. „Foto­grafia“ finală, trebuie spus de la bun în­­ceput, nu e una de grup, ci o galerie de portrete individuale, sfârşind împreună – din nou, la fel ca-n anii dintre război – nu pentru că ar practica stiluri literare în­­­rudite, pentru că estetic ar fi inevitabil legate, ci din hazardul biologic al ge­nu­lui lor şi predictibilul fapt că au fost în­­totdeauna privite ca atare. Tocmai su­pra­tema pe care autoarea încearcă să o combată – şi nu cu armele cele mai la în­­demână.

Întreprinderea pe care şi-o propune Bianca Burţa-Cernat nu e deloc uşoară – ar fi vorba, în esenţă, de o (re)lectură a acestor scriitoare (exclusiv a activităţii lor literare de dinainte de 1948) din per­spectiva nu a feminismului (opţiunea fa­ci­lă care, însă, în opinia cercetătoarei, duce la ghetoizare, enclavizare), ci a ca­no­nului estetic actual (al cărui „schelet“ fundamental este tocmai cel interbelic, distanţa în timp oferind o privire mai acută şi eliberarea de prejudecăţi extra­literare): „În cartea de faţă, propunerile de reevaluare a unor autoare (...) au în ve­dere, mai degrabă, o altfel de abordare a prozei autoarelor interbelice într-o (deocamdată ipotetică) nouă istorie a literaturii române, (...) o abordare ne­dis­cri­minatorie, netendenţioasă, care să nu mai izoleze aşa-numita «literatură femi­ni­nă» în expeditive capitole-ghetou desti­na­te exclusiv autoarelor (...), ci să le (re)in­tegreze firesc pe autoare – în funcţie de formula adoptată, de Weltan­schau­ung, de afinităţi livreşti etc. – într-un flux al istoriei (şi al vieţii literare) la care, de altminteri, au participat nu se­pa­rat, ci alături de confraţii lor scriitori“ (p. 7). Fotografie de grup... ar fi, în acest sens, un studiu în dinamica periferiilor (în termeni în acelaşi timp de valoare şi de „excentricitate“ stilistică şi de gen li­terar) canonice: „Este important să le acor­dăm atenţie şi scriitorilor «margi­nali» pentru că aceştia nu sunt doar pre­zenţe pitoreşti, ci contribuie la configu­rarea unui cadru: fără ei nu există «viaţă literară» – creează emulaţie, între­ţin un climat propice creaţiei, constituie fundalul pe care se profilează indivi­dua­lităţile importante, dar un fundal mobil ce conţine întotdeauna un potenţial ino­vativ“ (p. 6).

Rezultatul e un adevărat roman de fas­cinante aventuri literare, având în cen­tru biografiile originale ale unor femei cu trasee şi alegeri de viaţă dintre cele mai diferite, ale căror numitori comuni sunt faptul că au vrut să devină „scrii­tori“ şi au fost mereu şi implacabil citite ca „scriitoare“ (un al treilea numitor co­mun pentru cele mai multe dintre ele ar fi E. Lovinescu şi Cenaclul Sburătorul, instanţele care, adeseori din raţiuni mai degrabă ambigue, de reacţie la schim­bă­rile modernităţii mai mult decât de în­­credere în valoarea lor, au făcut posibilă intrarea Scriitoarei în literatura ro­mâ­nă). Profesoara de matematică Ticu Archip, admirată de întreaga societate de la Sburătorul pentru eleganţa ei fleg­ma­tică; Sanda Movilă cea cuminte şi sfioa­să, soţie a lui Felix Aderca; flam­boa­ianta, aristocratica, apolitica, precocea Henriette-Yvonne Stahl; Cella Serghi, prietena mondenă şi fără umbră de cul­tură literară a lui Camil Petrescu; „mini­malista“ şi independenta Anişoara Odea­nu, cu alunecările ei legionare din anii ’40; timorata soţie de familie bună Ioana Postelnicu, Popea, preferata lui Lovi­nes­cu (şi singura care avea să-şi dea „ade­văratele“ cărţi, ciclul Vlaşinilor, în pe­rioa­da comunismului); stângista şi femi­nista Lucia Demetrius; „ovreicuţa de la Iaşi cu picioarele rupte“, mare iubitoare de animale de casă, Sorana Gurian, pro­ta­gonista unor adevărate legende urba­ne bucureştene cu spioni. Şi, imposibil de ocolit, autoarea sagăi Hallipilor, ono­rabila soţie de magistrat şi mamă a cinci copii, încăpăţânata şi orgolioasa Hor­tensia Papadat-Bengescu, a cărei timpurie recunoaştere literară a atârnat ca o piatră de moară de destinul artistic al tuturor celorlalte.

Fiecare dintre aceste capitole simili­mo­no­grafice – care radiografiază, invaria­bil, pe de o parte, propriile spaime şi timorări ce pun stavilă dezvoltării lite­ra­re personale a prozatoarelor, iar, pe de altă parte, presiunea sistemică a unui mediu (critic) văzând într-o carte scrisă de o femeie doar ceea ce voia să vadă – se deschide cu un citat dintr-un interviu, articol sau volum de memorii al autoarei în cauză, continuă cu trecerea prin bio­gra­fie şi extrem de interesante notaţii despre felul în care era văzută de prie­teni, colegi sau cunoştinţe din lumea lite­rară şi se opreşte aprofundat asupra analizei volumelor publicate. O analiză desfăşurată în paralel cu „inventarierea“ materialului critic apărut în epocă, contextualizat inclusiv în ce priveşte re­la­ţiile personale şi seria vastă de idio­sin­crazii (G. Călinescu făcând figură aparte pentru inapetenţa funciară de a citi, chiar şi în limitele propriei grile estetice, cam orice va fi produs o scriitoare). Evo­luţia postbelică a prozatoarelor este, în final, expediată mai mult sau mai puţin lapidar – în cheia canonică în care le ci­teş­te creaţia Bianca Burţa-Cernat, pro­duc­ţiile de după jumătatea anilor ’40 sunt marcate de cicatricile realismului socialist şi nici una dintre ele (nici chiar Ioana Postelnicu) nu şi-a putut relua proiectele iniţiale.

Scriitoarele interbelice, spune Bianca Burţa-Cernat, s-au ratat literar din cauză că şi-au interiorizat privirea pa­triar­hală a mediului literar, care înţe­le­gea, prin literatură scrisă de femei, o lite­ratură feminină, liric(izant)ă, preo­cupată de psihologism şi explorarea inte­riorităţii, centrată pe problematici ale personajului-femeie (corpul, materni­ta­tea, dragostea – de preferat, nu în as­pec­tele ei erotice –, revolta familială) în ge­neral, explorând condiţia socială, biolo­gică şi psihologică a femeii; o literatură incapabilă de construcţie (mai ales pe spaţii largi), lipsită de conştiinţă estetică şi de interes pentru metafizic. „O lipsă de apetit pentru eveniment, pentru di­na­mism – pentru proza bine articulată epic – şi totodată pentru anumite semnificaţii majore“ (p. 90). De departe, analizând ejec­tarea din canon (chiar şi de la peri­feria lui) a scriitoarelor, autoarea Foto­gra­fiei de grup... insistă mai mult pe autoeliminare şi mult mai puţin pe un context de receptare inacceptabil astăzi, când e (ca şi) general acceptat că ab­sen­ţa conştiinţei estetice era o „carenţă de creştere“ a literaturii române interbelice în ansamblul ei (lucru afirmat explicit în carte), cu puţine excepţii, Camil Pe­tres­cu fiind cea mai evidentă. La fel cum spune mult prea timid că „lipsa de con­strucţie“ era, de extrem de multe ori, aventurare pe terenuri inovative, perfect acceptabilă şi recunoscută ca atare în cazul unor scriitori-bărbaţi, iar preocu­pă­rile tematice erau – devine evident prin comparaţie cu textele de prim-plan ale canonului – în mare parte un corpus mo­dernist comun.

Atunci când vorbeşte despre „apariţia Scriitoarei în literatura română“ (tema pe care o investighează în aceste por­tre­te), Bianca Burţa-Cernat are în vedere perspectiva sociologică, şi nu insinuarea tematică a imaginii femeii-care-scrie în­­ce­pând cu generaţia interbelică a autoa­relor-femei – paradoxal, deşi subiectul este periodic abordat în carte, şi nu doar în legătură cu literatura Hortensiei Pa­pa­dat-Bengescu (imagine în strânsă legătură cu omniprezenţa „oglinzii“ în scrierile acestor scriitoare, privită foarte adesea ca marcă a obsesiei autore­fle­xi­vi­tăţii; în această paranteză fie zis, obser­va­ţiile Biancăi Burţa despre „textualis­mul“ avant la lettre al autoarei Con­cer­tu­lui din muzică de Bach sunt cât se poate de fascinante). E ca şi cum însăşi Foto­grafie de grup... ar fi bântuită, şi ea, de fantoma interiorizării unei priviri străi­ne – ajungând, astfel, să se ferească de aproprierea în profunzime şi tăioasă a unor puncte de vedere de teama recep­tării lor ca fiind „feminisme“...

Analiza Biancăi Burţa-Cernat scoate, convingător, Pânza de păianjen a Cellei Serghi din teritoriul mlăştinos al cărţilor de mare succes la publicul... feminin (şi, pe cale de consecinţă, slabe din punct de vedere estetic) – se fereşte însă să-i ofere un alt loc în canon. Periferia lite­ra­ră e acolo unde contururile se pierd şi totul se confundă. Sunt scriitoare atât de uitate, încât Zilele nu se întorc nicio­dată, singura carte apărută în România a Soranei Gurian (este exemplul-limită, autoarea murind în exil), n-a mai fost publicată de la prima ediţie încoace – la fel ca Villara/ Mihail Fărcăşanu, al cărui Frunzele nu mai sunt aceleaşi a rămas nereeditat timp de 50 de ani, el fiind re­cuperat de canon (cam căznit, dar totuşi) prin valorizarea tocmai a „excentricităţii“ sale. S-ar putea spune, până la urmă, că, dacă există o autoare pentru care Bian­ca Burţa-Cernat face un real şi dus până la capăt efort de recuperare cano­nică, ea e Sorana Gurian.

Până la urmă, însă, singurul regret pe care-l poate avea un cititor „avizat“ este faptul că, într-un final, Fotografie de grup cu scriitoare uitate nu operează în adân­ci­me la nivelul regândirii canonului (este­tic) pur şi simplu, pentru că refuză să-şi dorească asta – atunci când identifică „trăirismul“, „existenţialismul“, „minima­lis­mul“ şi „autenticismul“ inovatoare ale acestor scriitoare, punându-le în „rama“ canonică, ele par în continuare a merge pe urmele deja canonizaţilor lor colegi-bărbaţi (chiar şi când e vorba de „mar­ginali“ ei înşişi: M. Blecher, C. Fîntîne­ru, Mihail Villara), chiar când textele lor le anticipează editorial pe ale celor­lalţi. Femeile par sortite a rămâne şi în scris doar ele între ele.

 

Bianca Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, Editura Cartea Românească, 2011

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22