Bucurestiul Cultural, nr. 116 - Întâmplări imaginare pe străzile Bucureştiului (străzile particulare)

Constantin Abaluta | 07.08.2012

Pe aceeași temă

În oraşul nostru străzile particulare ră­sar ca ciupercile. Mai legale, mai ile­ga­le, cu porţi care se-nchid noaptea, gard de metal, câini de pază şi bodyguarzi care te legitimează să vadă dacă lo­cu­ieşti acolo. Stai în casa ta care-i de fapt pe terenul altuia. Peste noapte un act de pe vremea lui Carol I spulberă toţi pro­prie­tarii mai recenţi. Avem şi noi un rege, şi-ăla pe şest, spune nea Balonţu, co­fetarul, în timp ce, strângând între de­ge­te tubul cu frişcă, scrie pe tort cele două cuvinte atât de populare: Monarhia Ro­mânia. Regizorul Şerban Condrac se ex­primă mai elevat: Domnule, iniţiativa pri­vată e suverană, aşa că un rege par­ti­cu­lar se impunea... Doamna Victoriţa Ca­ramangiu, renumita actriţă, spune: pro­prietarul străzii mele e un mafiot, Zimfereanu, şi-a câştigat strada la poker cu ministrul Muncii care i-a făcut rost de un xerox după un act vechi şi-au schim­bat acolo nume, date, tot ce trebuie şi gata. Baldovin Capră, cano­to­rul, e bucuros: Dom’le, singura mea pro­prie­tate e-un skif că-n casă-mi place să fiu numa’ chiriaş, să n-am belele, şi-acu’ am o chirie mai mică decât orişişcând, că i-o plătesc lui nea Tănase ori lui nea Năs­tase, treaba lor... Vinţe Carbea mus­tă­ceşte la un păhărel: Hă-hă... ăl de în­­­hăţă străduţa mea, sărmanul, nu mişcă un degeţel, că-i om de paie al unui ma­hăr dă pă la arhive, că-mi spuse mie madam Ciovârtache şi ea află de la cum­natu-su care-i procoror... Bicu Zarvegea vinde lozuri robingo prin ganguri de me­trou şi-i tare băşcălios: ia robingo, ia ro­bin­go, câştigi o stradă, domnul meu, ia lozu cu străzi particulare! Cristian Orbu nu ştie ce să zică: strada lui a fost câş­ti­gată doar pe jumătate. Casa lui e chiar la graniţă şi e încă proprietar pe ea. Ve­cinul, avocatul Tudor Vermezea, n-a avut norocul lui. A scris în schimb un go­gea­mite bestsellerul, un fel de manual: Cum să ne descurcăm cu străzile particulare. Cu banii pe carte îşi va cumpăra o nouă casă de la proprietarul unei străzi parti­cu­lare, adică teren sigur, girat direct de Carol I. Carmen Sintel, cântăreaţa rock, a emigrat în Germania: ea nu vrea să i se fure strada de sub tălpi. Strada pe care a copilărit şi unde-a cunoscut pri­mul băiat. S-a săturat de mafioţii Ro­mâ­niei. Carmen Sintel a lansat un CD inti­tu­lat chiar aşa: Ni se fură străzile. A câş­ti­gat cu el premiul internaţional Unigavy. Refrenul central a devenit şlagăr mon­dial: Străzi furate / Străzi maculate / Zvâr­lite la coş / Ca un cocoloş. Când fre­do­­nează cântecelul cetăţenii de pe stră­zi­le particulare se simt îmbărbătaţi. Iată cineva se gândeşte la noi, îşi zic ei. Ma­ni­festaţiile de protest din faţa Primăriei şi-a Guvernului cuprind obligatoriu şi rockul Carmencitei, ritmul fiind susţinut din mulţime de nenumărate plăcuţe stra­da­le lovite cu furie între ele. Un alt pro­tes­tatar, pictorul Ion Stirina, ac­tual­men­te paznic de cimitir, a inventat insignele străzi moarte. Contra o sumă modică îţi iei şi tu o plăcuţă emailată în formă de cap de mort, având în dreptul golului gurii numele străzii care ţi-a fost furată. Prin­se în piept, asemenea insigne, văzu­te la tot pasul prin oraş, dau seama de am­ploarea fenomenului. Oficialităţile sus­ţin că mulţi le poartă abuziv, că e o modă şi atâta tot. Aşa o fi, dar şoferii ştiu că după căderea înserării trebuie să faci ocoluri imense ca să ajungi acasă. Stră­zile cu lacăt, câine şi bodyguarzi fac de­liciul tabloidelor europene. Unele ti­trea­ză: De vânzare: odinioară nemţi şi evrei, acum străzi.

Pe Strada Linteşti, în cufărul din piv­ni­ţă al doamnei Victoriţa Caramangiu se-adună de-a valma cămăşi, ciorapi, scri­sori şi ilustrate. Uneori şi vreo cra­va­tă ori vreo carte cu dedicaţia auto­ru­lui. Victoriţa are o anume vârstă, dar în­­­că mai joacă roluri de codană cu gropiţe în obraji şi voce piţigăiată. Regizorul Şer­ban Condrac, fostul ei soţ (căsnicie de şase luni), continuă s-o scoată seara pe la localuri, că-i place să se afişeze cu tru­pul perfect şi figura ei distinsă. După mai multe păhărele – actriţa de lichior de ouă şi regizorul de whisky –, au loc în­­­ţe­pătoare apropouri melancolice. Băr­ba­tul vrea să ştie ce-i mai fac vestigiile din pivniţă, dacă rolurile de pe scenă şi băr­baţii din viaţa ei nu şi-au încurcat cum­va veşmintele. Femeia îl mângâie pe ceafă ca pe-un puşti şi-i spune: ţii minte când l-ai jucat pe băiatul care nu poate să se urce-n plop, dar ajunge aviator...? E, m-am prostit şi eu... un rol episodic... se scuză regizorul. Nu, reia Victoriţa, ai avut mare succes, îl jucai atât de bine pe copilul prostuţ încât toată lumea râ­dea... cum să nu fie în stare să se urce în plop?... ce-o fi în capul lui...? Şi eu mă în­trebam ce-o fi fost în capul tău... Şi nu m-am dumirit nici până azi... Hai, gata cu vorbăria, e târziu, îi taie vorba regi­zo­rul. Aşa e, acceptă Victoriţa uitându-se la ceas. Se-mbarcă în maşinuţa Toyota şi zoresc spre vila actriţei. Dar, ghinion, por­ţile străzii Linteşti sunt închise, câi­nele lup latră de zor şi Bimbea body­guar­dul nu-i de găsit. Dracu să-l ia pe Zim­fe­rea­nu, blesteamă printre buze actriţa,
în­­­trece măsura, o să-l dau în judecată. Ţi s-a urât cu binele, iubito? Cum să faci aşa prostie? Cu haita lui de avocaţi Zim­fe­reanu te scoate cât ai clipi calom­nia­toa­re şi n-o să ai de unde plăti daunele decât amanetându-ţi vila. Poate că toc­mai asta aşteaptă dumnealui ca să pună mâna pe ea. Să nu-i facem pe voie: vino la mine, ai camera ta, ai computer, ai tot ce vrei. Dar Victoriţa nu vrea să-şi
înă­­­­dească fostul soţ, se dă jos din ma­şi­nă şi-ncepe să zgâlţâie furioasă porţile me­ta­lice. Şi strigă disperată: Bimbea! Bim­bea! Şi câinele latră, şi câţiva loca­tari ies în balcoanele cele mai apropiate şi-n­­cep şi ei să vocifereze, unii, revoltaţi, în sprijinul femeii, alţii dimpotrivă, ce­rând linişte. Şerban Condrac claxonează de câ­teva ori. Nu ştie ce să facă. În fond Vic­toriţa are dreptate, dar îi este teamă ca mafiotul să nu se răzbune. Lui, ca fost soţ, n-ar avea ce rău să-i mai pri­ci­nuias­că, deşi nu se ştie niciodată. Aşa că, prevăzător, regizorul se duce şi trage pe plăcuţele cu numărul maşinii cele două micuţe huse cu gumilastic pe care le poartă tot timpul în servietă. Maşi­nu­ţe Toyota sunt cu sutele în capitală, dar fără număr nici o probă nu-i valabilă... În exact aceeaşi clipă Victoriţei îi vine brusc cheful să se ducă degrabă în piv­niţă, să cotrobăie prin boarfele de acolo, să se-mbrace cu unul sau cu altul dintre costumele de scenă, să-şi mai ia un pahar de lichior cu ouă din bufet şi să plângă cât vrea în catifeaua lui părân­du-i-se că aude ropotele aplauzelor ce­rân­d-o iar pe scenă... Şi escrocul ăla de Zim­fereanu o îm­­­­piedică să facă ce vrea ea în casa ei, ar vrea să moară-n clipa asta, să moară su­fo­cat, înecându-se cu icre negre, cu şam­pa­nie, cu ce-o fi să fie, proprietarul lui peşte, criminalul, cel ce-a făcut din stra­da tinereţii ei o otrea­­pă de şters pe jos... Claxonul lui Şerban, du­rerea în oase, nu mă-ncurc eu cu un fost că nu-s proastă, o să încui uşa cu cheia, şi-o să-i vâr cheia pe gât dacă se dă la mine...

Pe Strada Linului circulă o mie de zvo­nuri. Vali Biberea nu-i omul să aplece urechea la orice. Un controlor de calitate la fabrica de aparate optice e învăţat cu exactitatea micronică şi cu funcţionarea im­pecabilă a tuturor componentelor. Pre­caut din fire, îşi menajează glasul, căci nu se ştie când avea-va nevoie de el. Aşa că nu le răspunde celor ce-ar vrea să-l ia păr­taş la acţiuni neclare, să-l coopteze în tot felul de asociaţii. A băga la cap, dar a te face că nu auzi i se pare o ati­tu­di­ne lipsită de risc, ba poate şi pro­fi­ta­bilă. Totuşi, Vali Biberea nu poate ocoli faptul că tot mai mulţi vecini se tem că strada lor e ameninţată de pericolul de-a deveni şi ea stradă particulară. Adi Chelban, farmacistul, i-a spus cumva pe de­parte, servindu-i o parabolă spiţe­reas­­că: în pilule substanţa activă e cam 10%, restul este praf fără valoare, pe post de pan­sament pentru stomac. Apoi a adău­gat: să nu dea Domnul ca viluţele noas­tre să se dovedească a nu fi decât praf, iar substanţa activă acolo sus undeva să lu­creze fără-ncetare... Sentimentul că li se trage pământul de sub picioare îl au şi fraţii Kringel, informaticieni la su­cur­sa­la românească a IBM-ului. Păi pe net apar tot felul de postări cu tulbure pro­ve­nienţă, dar cu mesaje străvezii. Se sugerează că s-ar fi format o conjuraţie care, încet-încet, „retrocedează“ toată su­prafaţa ţării. Cui, încă nu e foarte clar. Oricum, nu posesorilor de-acum. Lui Al­fred Kringel, fratele cel mare, i s-a în­­tâm­plat chiar un lucru nostim. A întâl­nit pe stradă un bătrân pletos, cu barbă albă până la brâu, care de cum l-a văzut a venit şi s-a prosternat înainte-i, a înge­nun­chiat şi i-a pupat poalele pardesiului, murmurând: Să trăiţi, Luminăţia voas­tră... Aţi venit să vă luaţi înapoi Palatul de la Vântoasele? Mă numesc Kringel, dom­nule, şi n-am nici un palat nicăieri... Aşa..., a făcut ciudata arătare, aş fi ju­rat că sunteţi baronul Vămărăşteanu... dar poate aţi venit incognito... înţeleg... să nu-i stârniţi pe-ăştia de se-mpo­tri­vesc... scuzaţi-mă, Luminăţia voastră, că mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar de-acum n-o să vă mai deranjez... Ară­ta­rea a intrat repede într-un gang şi Alfred Kringel a rămas fără grai, la Vântoasele nu există nici un palat... dar poate că se inventează acum unul şi el nu ştie încă... Şi Sandu Cezarca a fost mar­torul unui fapt care l-a pus pe gân­duri. În metrou, întorcându-se de la ser­vi­ciu, s-a stins lumina câteva secunde, iar atunci când s-a aprins metroul s-a oprit. Erau în plin tunel. Prin difuzoare nu s-a transmis nici un mesaj. De altfel, me­troul a pornit cam după un minut. Nu înainte ca nişte copii să se hlizească arătând cu degetul burtiera luminoasă unde trebuia să fie anunţat numele sta­ţiei următoare. Sandu Cezarcea s-a uitat şi el şi, în loc de numele staţiei, stu­pe­fiat, a citit anunţul Atenţie retrocedări!. Copiii râdeau, el s-a frecat la ochi, me­troul a pornit şi, pe măsură ce prindea viteză, de pe burtieră au început să dis­pa­ră una câte una literele din coadă ale anunţului insolit, fiind înlocuite de cele dintotdeauna ale staţiei terminus: Dris­tor Doi. Iar Panţu Ionel, cu harul lui de-a nimeri oriunde în altă parte decât la pro­pria-i casă, s-a văzut într-o zi pus în si­tuaţia să pălmuiască un orb care cer­şea lângă o statuie: aşa, să te-nveţi min­te! Orbul a început să plângă ca un copil şi să se jelească în felul femeilor de la ţară: da’ ce făcui, domnule? Cu ce-ţi gre­şii? Panţu Ionel, sprijinit de statuie, nu-i putu da nici o explicaţie, dar gândi că lângă casa lui e o statuie şi probabil de aia... S-a observat că străzile cu statui de­vin, mai devreme sau mai târziu, străzi particulare. Când Panţu Ionel a ni­merit acasă la familia Boscovici, un vlăj­gan l-a invitat la masă şi i s-a re­co­man­dat: Dulu Kaspar. După masă i-a dat o şapcă plină cu felii de cozonac fru­mos învelite în celofan. Spune bogda­pros­te, i-a spus, că-i parastasul lui Porfir Kas­par, frati-miu vitreg, născut Bos­co­vici. Pe când pleca cu şapca în mână, Panţu Ionel a văzut câţiva muncitori care începuseră să împrejmuiască strada cu un gard de metal. Unul căra într-o roabă o statuie de bronz. Cum opri în faţa casei Boscovici, Panţu Ionel crezu că este bustul lui Porfir Kaspar. Dar mai târziu, când nu mai puteau intra pe stradă decât locatarii, află că bustul era al proprietarului străzii, un tip care stă­tea în Canada şi care avea 107 ani. Aces­ta a fost momentul în care lui Panţu Ionel i s-a volatilizat harul de a con­fun­da propria casă cu imobilele din tot ora­şul. De la serviciu vine glonţ la căsuţa lui de pe strada Linului nr. 54, chiar dacă acasă nu-l aşteaptă nimeni. Vecinii îl văd adesea reparând uşi şi ferestre, dând cu var zidurile şi copacii, în fine, pur­tându-se ca un gospodar. I-o fi frică să nu-i fure careva căsuţa, şăguieşte Eric, fiul lui care vrea să-i bage pe gât un telefon mobil. Cu ăsta, îi spune tâ­nă­rul, mă anunţi numaidecât ce observi ceva suspect. Dar Panţu Ionel nu vrea să se mai complice. Mobilul e-o pacoste, spune el, te sună noaptea şi nu ştii de unde şi de ce. Dulu Kaspar trece prin faţa porţii şi-i face un semn cu mâna lui Panţu Ionel. Vezi, îi spune tatăl fiului, Dulu Kaspar mă salută, ce nevoie am de te­lefon mobil?!

Pe Strada Lipatti Dinu sunt două blo­curi mari, recent construite, a căror um­bră acoperă nenumăratele căsuţe de odi­nioară, cu grădiniţă, livadă, acareturi şi bătrânei în târlici ori în şlapi trebăluind de zor ca să le mai treacă timpul. Tim­pul celor în vârstă e un obiect capricios care trebuie întreţinut mai ceva ca un bi­be­lou de porţelan aşezat pe-un mileu cro­şetat şi şters zilnic de praf, iar câteodată spălat cu spirt îndoit cu apă ca să nu se izinească. Ce ne aduce aminte umbra ne­sfâr­şită a blocului alergând de-a lungul străzii, pe iarbă ori pe zăpadă, şi-ntâm­pi­nând trecătorii care nu s-au mai abătut demult prin cartier şi habar n-au de prefacerile de ultimă oră? Dindu Go­lom­breanu, de exemplu, cu cele trei tro­ti­ne­te pe umăr şi cu valiza de cuţite inoxi­da­bile în mână, căutând din priviri căsu­ţele dispărute, cu copii şi bunici dornici de cumpărături ieftine şi cu-o masă în curte sub un copac unde puteai adăsta în timp ce trotinete şi cuţite sunt în­­cercate pe-ndelete de viitorii proprietari, iar tu îţi sorbi lichiorul de casă şi-ţi mă­nânci plăcinta cu care eşti omenit. Halal bloc, numai sticlă şi metal sclipitor, dar umbra aia lungă te pătrunde şi te răs­co­leş­te ca un junghi în tot trupul, ce se în­­tâmplă cu tine, nu ai unde fugi, picioa­re­le ţi se-mpleticesc, eşti gata să cazi, o su­doa­re rece îţi curge pe ceafă şi pe braţe, dar cu un efort supraomenesc te smulgi din moleşeală şi-o iei la goană, goneşti, go­neşti atât de tare încât cuţitele zor­năie şi trotinetele îşi izbesc roţile şi ghi­doa­nele metalice, iar capul tău e asurzit de dangătul a zeci de clopote care de care mai mari, când apropiate, când de­păr­tate, brusc stomacul ţi se întoarce pe dos, îţi vine să verşi şi-ţi juri că nu vei mai reveni nici mort pe strada asta. De fapt, strada e moartă, iar tu eşti încă viu atâta timp cât te ţii departe de ea, Dindu Golombreanu, trotinete şi cuţite, lucruri veşnice şi perisabile, asemeni că­su­ţelor şi meselor de grădină, asemeni ploi­lor scurte de vară care trec odată cu copi­lăria. Iar pilotul Viniciu Baştină, ră­mas fără picioare după accidentul avia­tic, goneşte într-un scaun electric cu ro­tile prin tot cartierul şi fluieră arii din operă cu un colţ al gurii căci în celălalt atâr­nă o havană care lasă-n urmă o trâm­bă de fum mai abitir ca o loco­mo­tivă cu cărbuni. Pensia lui e-atât de mare încât şi-a permis să ia o garsonieră în imensul bloc din colţul străzii. Cum in­trările blocului sunt pe bulevard, lo­ca­tarii nu se tem de eventualitatea că în­­tr-o bună zi s-ar închide Strada Lipatti Dinu. Iar Viniciu Baştină nici atât, căci el e plecat în nesfârşite croaziere prin toa­tă lumea, lipsa picioarelor i-a adus în schimb libertatea totală de mişcare şi ne­pă­sarea în faţa primejdiilor: lui ce i s-ar mai putea întâmpla?

Pe Aleea Lipăneşti, într-o viluţă, stau bă­trânul lustragiu Corblea şi fiul său, par­lamentarul Corblea. Lustragiul Cor­blea lustruieşte pantofii celor ce trec pe Bulevardul Înfrăţirii. Se mută cu lădiţa lui de lemn între cinematograful Curcu­beul şi cofetăria Zambilica. Puf-puf cu periile pe bombeuri. Puf-puf din ţigara de foi. Tata nu se lasă de meseria lui, se mândreşte Corblea junior, că-n demo­cra­ţie nu-i ruşine să munceşti. Lustragiul Corblea muri într-o zi. Capul îi căzu pes­te pantofii unui cetăţean. De la jarul tra­bu­cului se-aprinseră şireturile. Ieşi tărăboi mare. Cetăţeanul se vădi a fi par­lamentarul Pentereu. Din partidul advers domnului Corblea-junior. „L-a lă­sat pe taică-su să moară lustruind pan­tofi, halal parlamentar!“ opină candriul. Dar Corblea junior îi răspunse: „Tata a trăit regeşte, eu îi dădeam de toate, dis­tin­sul meu coleg n-a vrut să vadă că fuma havane de-alea scumpe şi că purta ja­chetă Armani. Oricum, tata lustruia pantofii cetăţenilor, pe când colegul meu pe-ai şefilor dintr-un partid care a dus la sapă de lemn o întreagă ţară“. Nu se ştie exact cum s-a întâmplat, dar, pe când era dus, cu mare pompă şi cu un cor­tegiu impresionant de limuzine, către Cimitirul Bellu, trupul neînsufleţit al celui ce a fost lustragiul Corblea, dri­cu­lui i s-a rupt o osie, coşciugul a căzut şi s-a răsturnat. Din pieptul mortului au izbucnit roiuri de albine care s-au abă­tut asupra îndoliaţilor care-l urmau... Cortegiul s-a destrămat la repezeală. A rămas fiul defunctului, parlamentarul Corblea, cu o plasă pe faţă şi cu mănuşi albe, încercând să momească din nou albinele în coşciug. Ziarele au comentat răutăcios acest episod amintind că „pen­tru o jumătate de oră parlamentarul a avut ocazia să-şi reamintească de me­se­ria sa de bază care nu este alta decât aceea de albinar. Păcat numai că defunc­tul n-a mai apucat să se bucure de aceas­tă reîntorcere la izvoare a iubitului său fiu. Şi păcat pentru toţi cetăţenii aces­tei ţări că domnul Corblea-junior nu a catadicsit măcar de acum înainte să se ocupe de ce ştie el mai bine pe lumea asta şi să scutească parlamentul de tă­ce­rile lui fără egal, desfăşurate cel mai ade­sea în braţele lui Morfeu“. Aşa că atunci când a aflat din ziare că „în cel mai scurt timp Aleea Lipăneşti va trece în categoria străzilor particulare“, parla­men­tarul Corblea nu s-a mai îndoit că aici e mâna duşmanului său, parlamen­ta­rul Pentereu, care uzează de toate mijloa­­cele pentru a-l elimina din cursa po­litică. De altfel, consultând manualul avo­catului Vermezea, un specialist în do­meniu, Corblea a putut citi negru pe alb: Dacă strada Dvs. are mai puţin de zece case, sau este o alee mai îngustă, adică un spaţiu care n-ar putea interesa cu adevărat o persoană importantă, fiţi sigur că închiderea ei nu este altceva decât o şicană a unui mărunt adversar al Dvs. În astfel de cazuri vă sfătuim să aproximaţi cine ar putea fi persoana (ori persoanele) şi, dacă aveţi posibilitatea, răs­pundeţi-i (răspundeţi-le) cu aceeaşi mo­nedă. Întrând în felul acesta în po­zi­ţia de Pat (de la jocul de şah) veţi obliga ad­versarul să stea la masa tratativelor şi, vă garantăm, că sloganul Cât mai pu­ţine străzi închise în oraş!, lansat de Organizaţia Pentru Drepturile Străzilor (OPDS), are toate şansele să îi deschidă ochii şi să-i domolească furia acum de­ve­ni­tă nefolositoare. Să-i dea Dumnezeu să­nătate lui Tudor Vermezea, îşi spune parlamentarul Corblea făcându-şi trei cruci mari. Sfatul lui minunat îl va pune în practică fără nici o ezitare. Vrei dinte pentru dinte, domnule Pentereu, ei bine, vei avea stradă căpăcită pentru stradă că­păcită. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22