Bucurestiul Cultural, nr. 116 - Love story

Daniel Cristea Enache | 07.08.2012

Pe aceeași temă

Despre copilăria în Epoca de Aur a ceauşismului s-a scris destul de mult, în ultimul deceniu. „Milenarismul“ poetic (în special prin Ruxandra Novac) i-a re­zer­vat o ironie neagră şi demisti­fica­toa­re, întrucât clişeele insuportabile ale pa­triotismului oficial-senil făceau corp comun cu revelaţiile infantile ale unor şoimi ai patriei şi pionieri care, în anul 2000, nu vor mai fi fiind copii. În schimb, o parte dintre tinerii autori pu­bli­caţi în colecţia „Ego. Proză (de la regretatul Sorin Stoica la Dan Lungu şi de la Cezar Paul-Bădescu la T.O. Bobe) au abordat aceiaşi ani ’80, cu expe­rien­ţele lor, într-un regim autenticist, nein­te­resându-se prea mult de structura ideologică a epocii şi privind totul prin lentila vârstei de mult depăşite.

A rezultat astfel – pentru a decupa din titlul unei antologii – un comunism „roz“, văzut aşa de o generaţie, a decre­ţei­lor, pe care ultimul deceniu al socia­lismului de stat a prins-o la vârsta de dinaintea intrării în rând, încă în faza copilăriei şi a adolescenţei. Revoluţia a schimbat totul şi, literar, a adus dis­tanţa.

Băiuţeii, scris, la două mâini, de Filip şi Matei Florian, nu e propriu-zis un ro­man, cum ni se promite pe pagina de gardă; dar este o carte foarte în spiritul acestei generaţii şi al vremurilor na­soale trăite de ea în deplină inocenţă, la modul aproape feeric. Noutatea pe care o marchează, dincolo de accentul ine­vi­ta­bil personal al (relatării) istorioarelor, este una stilistică. În timp ce majori­tatea ego-prozatorilor din trend mizează pe limbajul brut şi pe situaţia „nudă“ de viaţă, oferind decupaje îngrozitoare pentru cititorii mai pudibonzi, fraţii Florian sunt calofili. Textele altora par – şi sunt – descusute şi rugoase; ale lor se prezintă îndelung lucrate şi vizibil ro­tunjite, într-un fel de ceremonial reme­mo­rativ şi confesiv cu demaraj greu. La început, cartea e destul de artificială, „fă­cută“, autorii (mai ales Matei Flo­rian) dând senzaţia că au prea multe cuvinte şi fraze prea bogate pentru lu­cru­rile „acoperite“ de ele. Treptat, însă, Băiuţeii capătă ritm şi culoare, exploatând tot mai bine atât legătura de familie, cât şi episoadele individuale prinse în ea ca într-o montură.

Diferenţa de vârstă dintre fraţi (un­spre­zece ani) este importantă, în eco­no­mia cărţii şi a experienţelor reprocesate. „Mateiul mic“ e un personaj pe care Filip Florian îl priveşte cu duioşie şi ca frate mai mare, şi ca scriitor. Fraţii de vârste apropiate se bat, de obicei, cu energia competiţiei pe un acelaşi culoar, iar cel mai mare îl altoieşte pe mezin ori de câte ori i se oferă ocazia. Pe de altă parte, între ei vedem o tovărăşie la rele şi la nefăcute, o complicitate în con­tra Autorităţii familiale, o relaţie de ban­dă. Nimic de acest fel la fraţii Flo­rian, care se văd împinşi, fiecare, de propria vârstă la nivele diferite de ex­perienţă. Când Matei este bebeluş, Filip e deja la gimnaziu; când Matei e la gră­di­niţă, Filip este licean cu ochii după fete; când Filip e mic şi merge pe munte cu bunicul, Matei nu există; în fine, când Matei e încă-mic şi Filip este deja-mare, apare un al treilea frate, vitreg – şi apariţia bebeluşului Mircea redis­tri­bu­ie, o dată în plus, categoriile de vâr­stă. Le împinge în sus şi le evidenţiază. Abia acum, „Mateiul mic“ va deveni iubitor ca Filip, în chipul protector.

Băiuţeii este încălzită şi supraîncălzită de dragoste, declarată ori ghicită la tot pasul. Fraţii aceştia chiar se iubesc; şi reuşesc să facă o carte cu nişte senti­men­te pozitive care, în mâinile unui au­tor neîndemânatic, ar fi dus la o infuzie de dulcegărie liricoidă. Este la mijloc şi un efect, pur literar, de trompe l’oeil. Pentru Matei, grija fratelui mai mare oferă o umbrelă de protecţie în episoa­dele neplăcute ale încleştărilor din zona Aleii Băiuţ. Filip este deci foarte im­por­tant, la scara de 1/1, în trecutul re­me­morat al băiuţelului mai mic. În schimb, pentru Filip Florian, Matei e relevant şi ca personaj al poveştii de familie pe care o scrie şi în care lucrurile, faptele, ges­turile, amănuntele capătă o anumită greutate simbolică. Dacă Filip e Fratele din anii de lupte de grădiniţă ai lui Ma­tei, acesta din urmă a fost şi va rămâne Mezinul din povestea lui Filip Florian. Apariţia pe lume şi în apartamentul 40 a mai sus-numitului Mircea nu schimbă în nici un fel acest love story. Să vedem un fragment consistent din capitolul 6: „ce grozav ar fi ca Mateiul mic, după ce se va lămuri cum arată viaţa şi lumea douăzeci de ani mai târziu, să-i răs­pun­dă Mateiului mare! Adică să so­seas­că deodată nişte foi (dictando, veline ori în pătrăţele), cu litere mari şi stân­gace, cu desene pastelate (căsuţe, brazi sau omuleţi) care să probeze că unul şi altul sunt (şi nu sunt) acelaşi, că atunci comunică (şi uneori chiar se contopeşte) cu acum, că timpul e ca apa unui râu, curge într-un singur sens, dar poate fi străbătut înainte şi înapoi. Poate nu de­geaba Mateiul mic a spart oglinzile fa­miliei cu o bilă mică şi neagră de popice. Cu obrajii lui rotunjori, a intuit probabil că sticlele argintate, în ciuda semeţiei şi licăririlor veneţiene, ignoră trecutul şi nu descifrează viitorul. E de bănuit că s-a întristat. S-a temut că oglinzile îl vor lega de prezent, de prezentul cel mai acut, de fiecare oră, minut şi secundă şi-l vor împiedica să comunice cu Ma­teiul altor vârste. Şi le-a făcut ţăndări. Adormit înaintea meciului acela care a în­­­fierbântat blocurile (gata să le pună în pericol structura de rezistenţă) şi a filmului care a mângâiat cartierul ca un vânticel blajin (răcorindu-l), s-a foit în aşternuturi, a fornăit şi a respirat mai mult pe gură (din cauza polipilor), a visat, ce-o fi visat?, eu presupun că în­­geri alb-roşii, fiindcă Dinamo juca semi­finala Cupei Campionilor Europeni chiar în bârlogul lui F.C. Liverpool, iar zborul cocorilor, invocat de titlul pe­li­cu­lei, s-a dovedit a fi doar o metaforă, un truc menit să înşele cenzura moscovită, fiind vorba în realitate de un fâlfâit de aripi mai fragil, mai tandru şi mai stins decât al păsărilor călătoare, ivit mai în­­tâi în camera mare a apartamentului 40 (din D 13), revărsat apoi prin fereastra deschisă peste Drumul Taberei. Dacă ar fi să vină scrisoarea de la Mateiul mic, dacă o să apară într-o bună zi pe masa, sub perna sau printre tricourile Mate­iului mare, sper să cuprindă şi povestea mică, foarte mică, a acelui vis.

Mi-e aşa de dor de băieţelul care se dez­velea în somn! Ştiţi, era frăţiorul meu...“ (pp. 91-93).

Pe lângă diferenţa de vârstă dintre fraţii aceştia mai iubitori decât cei din bas­me, mi se pare importantă, în Băiu­ţeii, şi etapa în care i-a prins Revoluţia: pe Filip, în faza studenţiei, pe Matei, la borna claselor primare. Imaginarul fie­că­ruia dintre cei doi scriitori profesionişti va fi în funcţie de această intersectare a reperului istoric cu cercul biologic pro­priu. La Matei Florian, va fi „îngheţat“ în­­tr-o perspectivă infantilă şi într-un imaginar specific, în care Ştim şi Ştam din borcanul de muştar, soldăţeii îm­­păr­ţiţi în feţe palide şi piei roşii, nea­se­mui­tul Rahan şi supranaturala cruce roşie ce pulsează pe scoarţa unui copac au ace­laşi liant fantasmatic. La Filip Flo­rian, „expunerea“ fiind mai lungă, apar experienţe din faze diferite (de la întâia copilărie la post-adolescenţă), între­ţe­su­te într-o compoziţie cu mai puţină omo­ge­nitate tematică şi mai multă subti­li­ta­te a alternării planurilor. Semnificativ, în capitolele scrise de Filip Florian sunt in­serate şi texte deja publicate: scrii­to­rul matur îşi cere şi îşi obţine drep­tu­ri­le. Şi tot în contribuţia fratelui mai mare sunt conturate, pregnant, portre­te­le mai realiste ale adulţilor: tatăl (un adevărat personaj, prins într-un capitol extraordinar), mama, frumoasă şi când zâmbeşte, şi când e mânioasă, nesu­fe­ri­tul ei pretendent şi apoi al doilea soţ (va fi parţial reabilitat în ochii băiuţeilor numai prin aceea că va fi tatăl lui Mircea), minunata Uca, iubitoare fără mă­sură de „Mateiul mic“, şi, nu în ul­timul rând, bunicul din partea mamei (o capacitate), la a cărui moarte liceanul Filip este convulsionat de plâns (o scenă, iarăşi, puternică, amintind de Ado­lescent a lui Ioan Groşan).

În capitolele lui Filip Florian, avem aşadar o mică galerie tipologică, un des­fă­şurător biografic şi o evoluţie „menta­li­tară“ anterioară momentului 1990. Comunismul lui nu e chiar roz, mai ales că băiatul cel mare trebuie să-şi ajute mama în complicata gospodărie din Aleea Băiuţ, Drumul Taberei, într-un deceniu tot mai infect de la un an la altul. În ce-l priveşte, Matei Florian tră­ieş­te (ca personaj) şi rememorează (ca scriitor) copilăria copilului universal, cum ar spune Călinescu. Actul lui cel mai însemnat de disidenţă şi activism civic este să facă pipi (câţiva stropi nu­mai, ca să nu se observe) în chipiul de militar al nesuferitului „nene“, viitor tată vitreg.

O carte, până la urmă, încântătoare, cu doi băiuţei inventivi şi râzători tra­ver­sând-o, la pas, până în titlul ei.

 

Filip Florian, Matei Florian, Băiuţeii, roman, ediţia a III-a, Cuvânt înainte de Radu Cosaşu, prefaţă la ediţia a II-a de Simona Sora, colecţia „Ego. Proză“, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 264 p.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22