Bucurestiul Cultural, nr. 116 - O provocare inteligentă

Doris Mironescu | 07.08.2012

Pe aceeași temă

Mărturisesc că m-aş fi oprit din lec­tu­ra romanului Defekt al lui Florin Irimia după primele câteva pagini, dacă n-aş fi apucat să citesc ce a scris despre el, acum câteva săptămâni, „Luciat“ pe site-ul „Ora de ştiri“. Titlul, scris în jargon SMS de şcoală profesională, anunţând un tragism bulevardier şi o ironie slab intelectualizată, are tot ce-i trebuie ca să respingă. Naratorul, care se recomandă Eduard Tăutu, un ins va­ni­tos şi incult, stârneşte antipatia de la primele cuvinte. Şi, pentru a compromite şi mai mult lucrurile, primele pagini con­ţin un „rechizitoriu“ de prost gust, vio­lent, dar mimând ironia, al Românicăi (sau Românichii?) contemporane, rău scris, preţios, dar dându-se colocvial, pre­tins „fără afectare“, dar plin de greşeli ortografice. Neavând un mediator ata­şant al naraţiunii, dispare şi cheful de a con­tinua lectura. Cu toate acestea, ci­tind în articolul „teroristei“ că, la urma urmei, răutăţile pe care le spune Eduard Tăutu despre starea profesorilor şi a elevilor, a bogătaşilor, guvernanţilor şi bugetarilor din România de azi ar putea fi, pur şi simplu, luate drept pamflet, orice indignare de principiu se dezumflă. Aberaţiile lui Tăutu nu te mai indispun şi devii dispus să-l accepţi pe acest na­ra­tor habarnist ca pe o unealtă utilă in­tră­rii în ficţiune, fără să empatizezi cu gus­tu­rile şi judecăţile lui tranşante despre lume, viaţă, femei, fericire, bunăstare şi celelalte. Îl scrutezi cu distanţă, îi mă­sori năzbâtiile spuse, lăudăroşenia şi fan­faronada ca pe un spectacol. Şi vrei să vezi ce va face cu ele mai departe au­torul.

Eduard Tăutu e un tip „defect“, care se mângâie pentru eşecurile sale spu­nând că lumea e defectă. E uşor să-l ju­deci moral şi să-l condamni: individul e aro­gant fără merit, snob fără cultură (scrie cu greşeli de ortografie, în fraze lipsite de orice naturaleţe, refuzând să-şi asume – decât pe porţiuni – probabil sin­gurul registru care i s-ar potrivi, lim­bajul de cartier), impotent, dar lubric, „revoltat“, dar conformist, cu o sensi­bi­li­tate melodramatică, dar lipsit de interio­ritate. Ceea ce te împiedică, totuşi, să-l laşi în plata Domnului e că, în vorbăria lui, reuşeşte să spună şi o seamă de lu­cruri care, fără să fie „adevărate“, sună familiar. El vorbeşte despre societatea lipsită de valori, construită pe maimu­ţă­reală, obrăznicie şi cinism, iar lucrurile astea le-am auzit deja de prea multe ori ca să le considerăm simple invenţii. Ce e mai natural decât să îl auzi rostind fi­li­pice la adresa „imposturii“ şi „obsce­ni­tă­ţii publice“ româneşti chiar pe un im­pos­tor obscen, făcând parte din această so­cietate? Individul protestează faţă de con­traselecţia profesională, dar poves­teşte fără ruşine cum s-a aranjat să ca­pete, cu pile, un post de profesor de sport la un liceu. Înjură revărsarea de sexualitate în spaţiul public, dar e un libidinos apăsat de complexe. Îşi în­­vi­nu­ieşte părinţii pentru situaţia lui morală şi materială precară, dar îi spoliază me­todic şi nu are nici un pic de compasiune pentru vreunul dintre ei. Nu-şi iubeşte fetiţa şi ironizează ideea „planului“ ne­ce­sar pentru a reuşi în viaţă pe care soţia i-o expune la un moment dat – şi, la drept vorbind, nici n-ar avea de ce s-o aplaude. Nu crede în nimic şi în nimeni, ceea ce se dovedeşte a fi soluţia corectă: cel mai bun prieten îi seduce soţia, iar cea de-a doua soţie îl terorizează şi-l ex­tor­chează fără milă. Desigur, asta nu face din el un tip demn de compătimire. Dimpotrivă, „sinceritatea“ stupidă a aces­tui mediocru îi retează statura de erou şi compromite orice şansă de a ve­dea în acest roman o naraţiune exem­pla­ră. Dar probabil că asta e şansa căr­ţii lui Florin Irimia: construcţia unui ro­man care nu este şi nu se vrea deloc exemplar.

De ce să nu acceptăm proiectul îndrăz­neţ estetic al unei cărţi pe tipar auten­ti­cist: incomodă, „urâtă“, neplăcută ori­cum ai lua-o, o provocare aruncată citito­ri­lor? Desigur, nu orice provocare merită atenţie; în acest caz, ea trebuie să do­ve­deas­că o virtuozitate artistică oarecare, pentru a proba astfel îndreptăţirea de a se aventura pe teritoriul vulgarităţii, care nu e la îndemâna tuturor scrii­to­ri­lor, dar are drept reprezentanţi, în car­tie­re, numeroşi palavragii anonimi. Lite­ra­tura mai nouă a arătat în mai multe rânduri disponibilitatea pentru limbajul hard: de pildă, recent, în romanul lui Stoian G. Bogdan, Nu-ştiu-câte-zile. Faţă de acesta, Florin Irimia vine cu un plus de organizare a materiei la nivel textual, cu o mai bună ştiinţă a scrisului şi cu alte, superioare, ambiţii de autor.

Romanul lui Florin Irimia poate fi luat ca o dezbatere ideologică; cititorul o ur­măreşte, o vreme, nu pentru arabes­curi retorice, ci pentru a verifica exac­ti­ta­tea diagnosticului şi fiabilitatea solu­ţiilor oferite. El se va simţi consolat de răutăţile spuse de Eduard Tăutu, dar nu se va opri la ele. De aceea autorul îi oferă şi o alternativă, un al doilea reflector, pe Lorin, profesorul de fran­ceză şi amicul lui Tăutu, complementul necesar al acestuia, care îi şi „răpeşte“ nevasta (deşi lucrurile sunt mai com­pli­cate, avem de-a face de fapt cu o parodie a tiparului de melodramă). Lorin posedă o personalitate ceva mai reflexivă şi are probleme de familie reale, ale căror dimensiuni dă semne că le înţelege. În plus, el e şi un romancier în care autorul pare a avea mai multă încredere decât
în lăudărosul Tăutu (de altfel, de la Lorin fură celălalt bucăţi mari de text pe care le colează ici-colo în propriul ma­nuscris, obţinând astfel o versiune nouă a „manuscrisului găsit“). Lorin este şi el supravieţuitorul unui mariaj destrămat, dar pe el experienţa nu l-a lăsat nesim­ţi­tor, ca pe celălalt. Şi lui i-a murit mama, după ce, profesoară la pensie, a plecat în Italia, la muncă, s-a îndrăgostit de an­ga­ja­torul ei şi apoi s-a îmbolnăvit de cancer. Şi el e învins de sistem, dar, în loc să caute să se „descurce“, pleacă din ţară. Dacă Eduard scrie colorat şi agra­mat, Lorin are un scris voit alb, ex­sanguu. Dacă Eduard Tăutu povesteşte, picaresc şi dezlânat, istorii incredibile cu accidente de maşină care se soldează cu agaţamente splendide, contrabandă in­ternaţională, crimă şi bisexualitate, puşcărie, lux şi adulter, într-o succesiune demnă de Quentin Tarantino, Lorin în­­cearcă să îşi sondeze propria biografie prin scris, îşi rememorează scene din copilărie, îşi povesteşte visele, pe urmă co­piază, cu masochism, ca pe un exer­ci­ţiu de jupuire morală, jurnalul de dra­goste şi boală al mamei sale decedate. Refugiat în Canada, ţară ce „îngheaţă“ durerile înăbuşite de acasă, el nu se mulţumeşte cu oblojirea rănilor în pa­ra­disul capitalist. Va alege să dispară în zăpezile din nord, să-şi piardă cu totul identitatea, rămânând zeci de ani prin­tre eschimoşi (o dezlegare cu care eu, ce-i drept, nu-s foarte mulţumit, pentru că reintroduce o urmă de senzaţionalism melodramatic, lucru de care romanul tre­buia să se ferească în partea sa de înche­iere).

Răsturnările de situaţie din romanul lui Florin Irimia nu sunt cele mai puter­nice atunci când urmărim relatarea pica­rescă a lui Eduard Tăutu, escroc interna­ţional, ci atunci când încercăm să re­con­sti­tuim naraţiunea: cine povesteşte? Pri­mul narator al cărţii, Tăutu, afirmă că îşi scrie memoriile, deşi se dă de gol în câteva rânduri că le „înfloreşte“ şi e evi­dent tributar unui imaginar senzaţio­na­list şi lubric. De asemenea, el pretinde că a furat un roman scris pe calculator de amicul său Lorin şi că şi l-a însuşit. De cealaltă parte, Lorin chiar este scrii­tor, poveştile lui sunt personale, nesen­za­ţionale. În paginile atribuite acestuia, autorul nu se mai desfăşoară pamfletar (rezultatul indirect fiind, totuşi, ane­mie­rea interesului, diluarea vervei stilis­ti­ce). La un moment dat, acesta mărtu­ri­seşte, scriind despre sine la persoana a treia (tic de scriitor!): „A scris o carte de «memorii» în care «el» e, de fapt, un fost prieten de-al lui, pe nume Eduard, iar adevăratul Lorin, cel puţin până ajunge în Canada, nu apare decât trecător, şi atunci de la distanţă“.

Autorul provoacă astfel confuzie la ni­ve­lul autorităţii narative, discreditându-l pe lăudărosul Tăutu, după ce îl pro­mo­va­se ca portavoce a sa, şi oferindu-i rolul cen­tral celuilalt, lui Lorin, tipul reflexiv, introspectiv şi învins, în cele din urmă, în competiţia existenţei. Confuzie inten­ţionată, de tip postmodern, despre care Fowles, Barthelme sau Doctorow ar avea câte ceva de zis... Romanul se în­­cheie cu o soluţie narativă ingenioasă, care devoalează trucurile senzaţionaliste puse în pagină, ca o perdea de fum, în pri­ma jumătate a romanului, mani­fes­tând o preocupare pentru disimulare şi pentru enigme complicate. Florin Irimia este, de fapt, un prozator cu mască, un ironist. Dacă va şti să-şi armonizeze pa­siunea pentru deghizamente cu o mai bună supraveghere a realizării stilistice, nu mă îndoiesc că acest romancier va ajunge la realizări literare de cel mai bun nivel.

 

Florin Irimia, Defekt, roman, Brumar, Timişoara, 2011

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22