Pe aceeași temă
Mărturisesc că m-aş fi oprit din lectura romanului Defekt al lui Florin Irimia după primele câteva pagini, dacă n-aş fi apucat să citesc ce a scris despre el, acum câteva săptămâni, „Luciat“ pe site-ul „Ora de ştiri“. Titlul, scris în jargon SMS de şcoală profesională, anunţând un tragism bulevardier şi o ironie slab intelectualizată, are tot ce-i trebuie ca să respingă. Naratorul, care se recomandă Eduard Tăutu, un ins vanitos şi incult, stârneşte antipatia de la primele cuvinte. Şi, pentru a compromite şi mai mult lucrurile, primele pagini conţin un „rechizitoriu“ de prost gust, violent, dar mimând ironia, al Românicăi (sau Românichii?) contemporane, rău scris, preţios, dar dându-se colocvial, pretins „fără afectare“, dar plin de greşeli ortografice. Neavând un mediator ataşant al naraţiunii, dispare şi cheful de a continua lectura. Cu toate acestea, citind în articolul „teroristei“ că, la urma urmei, răutăţile pe care le spune Eduard Tăutu despre starea profesorilor şi a elevilor, a bogătaşilor, guvernanţilor şi bugetarilor din România de azi ar putea fi, pur şi simplu, luate drept pamflet, orice indignare de principiu se dezumflă. Aberaţiile lui Tăutu nu te mai indispun şi devii dispus să-l accepţi pe acest narator habarnist ca pe o unealtă utilă intrării în ficţiune, fără să empatizezi cu gusturile şi judecăţile lui tranşante despre lume, viaţă, femei, fericire, bunăstare şi celelalte. Îl scrutezi cu distanţă, îi măsori năzbâtiile spuse, lăudăroşenia şi fanfaronada ca pe un spectacol. Şi vrei să vezi ce va face cu ele mai departe autorul.
Eduard Tăutu e un tip „defect“, care se mângâie pentru eşecurile sale spunând că lumea e defectă. E uşor să-l judeci moral şi să-l condamni: individul e arogant fără merit, snob fără cultură (scrie cu greşeli de ortografie, în fraze lipsite de orice naturaleţe, refuzând să-şi asume – decât pe porţiuni – probabil singurul registru care i s-ar potrivi, limbajul de cartier), impotent, dar lubric, „revoltat“, dar conformist, cu o sensibilitate melodramatică, dar lipsit de interioritate. Ceea ce te împiedică, totuşi, să-l laşi în plata Domnului e că, în vorbăria lui, reuşeşte să spună şi o seamă de lucruri care, fără să fie „adevărate“, sună familiar. El vorbeşte despre societatea lipsită de valori, construită pe maimuţăreală, obrăznicie şi cinism, iar lucrurile astea le-am auzit deja de prea multe ori ca să le considerăm simple invenţii. Ce e mai natural decât să îl auzi rostind filipice la adresa „imposturii“ şi „obscenităţii publice“ româneşti chiar pe un impostor obscen, făcând parte din această societate? Individul protestează faţă de contraselecţia profesională, dar povesteşte fără ruşine cum s-a aranjat să capete, cu pile, un post de profesor de sport la un liceu. Înjură revărsarea de sexualitate în spaţiul public, dar e un libidinos apăsat de complexe. Îşi învinuieşte părinţii pentru situaţia lui morală şi materială precară, dar îi spoliază metodic şi nu are nici un pic de compasiune pentru vreunul dintre ei. Nu-şi iubeşte fetiţa şi ironizează ideea „planului“ necesar pentru a reuşi în viaţă pe care soţia i-o expune la un moment dat – şi, la drept vorbind, nici n-ar avea de ce s-o aplaude. Nu crede în nimic şi în nimeni, ceea ce se dovedeşte a fi soluţia corectă: cel mai bun prieten îi seduce soţia, iar cea de-a doua soţie îl terorizează şi-l extorchează fără milă. Desigur, asta nu face din el un tip demn de compătimire. Dimpotrivă, „sinceritatea“ stupidă a acestui mediocru îi retează statura de erou şi compromite orice şansă de a vedea în acest roman o naraţiune exemplară. Dar probabil că asta e şansa cărţii lui Florin Irimia: construcţia unui roman care nu este şi nu se vrea deloc exemplar.
De ce să nu acceptăm proiectul îndrăzneţ estetic al unei cărţi pe tipar autenticist: incomodă, „urâtă“, neplăcută oricum ai lua-o, o provocare aruncată cititorilor? Desigur, nu orice provocare merită atenţie; în acest caz, ea trebuie să dovedească o virtuozitate artistică oarecare, pentru a proba astfel îndreptăţirea de a se aventura pe teritoriul vulgarităţii, care nu e la îndemâna tuturor scriitorilor, dar are drept reprezentanţi, în cartiere, numeroşi palavragii anonimi. Literatura mai nouă a arătat în mai multe rânduri disponibilitatea pentru limbajul hard: de pildă, recent, în romanul lui Stoian G. Bogdan, Nu-ştiu-câte-zile. Faţă de acesta, Florin Irimia vine cu un plus de organizare a materiei la nivel textual, cu o mai bună ştiinţă a scrisului şi cu alte, superioare, ambiţii de autor.
Romanul lui Florin Irimia poate fi luat ca o dezbatere ideologică; cititorul o urmăreşte, o vreme, nu pentru arabescuri retorice, ci pentru a verifica exactitatea diagnosticului şi fiabilitatea soluţiilor oferite. El se va simţi consolat de răutăţile spuse de Eduard Tăutu, dar nu se va opri la ele. De aceea autorul îi oferă şi o alternativă, un al doilea reflector, pe Lorin, profesorul de franceză şi amicul lui Tăutu, complementul necesar al acestuia, care îi şi „răpeşte“ nevasta (deşi lucrurile sunt mai complicate, avem de-a face de fapt cu o parodie a tiparului de melodramă). Lorin posedă o personalitate ceva mai reflexivă şi are probleme de familie reale, ale căror dimensiuni dă semne că le înţelege. În plus, el e şi un romancier în care autorul pare a avea mai multă încredere decât
în lăudărosul Tăutu (de altfel, de la Lorin fură celălalt bucăţi mari de text pe care le colează ici-colo în propriul manuscris, obţinând astfel o versiune nouă a „manuscrisului găsit“). Lorin este şi el supravieţuitorul unui mariaj destrămat, dar pe el experienţa nu l-a lăsat nesimţitor, ca pe celălalt. Şi lui i-a murit mama, după ce, profesoară la pensie, a plecat în Italia, la muncă, s-a îndrăgostit de angajatorul ei şi apoi s-a îmbolnăvit de cancer. Şi el e învins de sistem, dar, în loc să caute să se „descurce“, pleacă din ţară. Dacă Eduard scrie colorat şi agramat, Lorin are un scris voit alb, exsanguu. Dacă Eduard Tăutu povesteşte, picaresc şi dezlânat, istorii incredibile cu accidente de maşină care se soldează cu agaţamente splendide, contrabandă internaţională, crimă şi bisexualitate, puşcărie, lux şi adulter, într-o succesiune demnă de Quentin Tarantino, Lorin încearcă să îşi sondeze propria biografie prin scris, îşi rememorează scene din copilărie, îşi povesteşte visele, pe urmă copiază, cu masochism, ca pe un exerciţiu de jupuire morală, jurnalul de dragoste şi boală al mamei sale decedate. Refugiat în Canada, ţară ce „îngheaţă“ durerile înăbuşite de acasă, el nu se mulţumeşte cu oblojirea rănilor în paradisul capitalist. Va alege să dispară în zăpezile din nord, să-şi piardă cu totul identitatea, rămânând zeci de ani printre eschimoşi (o dezlegare cu care eu, ce-i drept, nu-s foarte mulţumit, pentru că reintroduce o urmă de senzaţionalism melodramatic, lucru de care romanul trebuia să se ferească în partea sa de încheiere).
Răsturnările de situaţie din romanul lui Florin Irimia nu sunt cele mai puternice atunci când urmărim relatarea picarescă a lui Eduard Tăutu, escroc internaţional, ci atunci când încercăm să reconstituim naraţiunea: cine povesteşte? Primul narator al cărţii, Tăutu, afirmă că îşi scrie memoriile, deşi se dă de gol în câteva rânduri că le „înfloreşte“ şi e evident tributar unui imaginar senzaţionalist şi lubric. De asemenea, el pretinde că a furat un roman scris pe calculator de amicul său Lorin şi că şi l-a însuşit. De cealaltă parte, Lorin chiar este scriitor, poveştile lui sunt personale, nesenzaţionale. În paginile atribuite acestuia, autorul nu se mai desfăşoară pamfletar (rezultatul indirect fiind, totuşi, anemierea interesului, diluarea vervei stilistice). La un moment dat, acesta mărturiseşte, scriind despre sine la persoana a treia (tic de scriitor!): „A scris o carte de «memorii» în care «el» e, de fapt, un fost prieten de-al lui, pe nume Eduard, iar adevăratul Lorin, cel puţin până ajunge în Canada, nu apare decât trecător, şi atunci de la distanţă“.
Autorul provoacă astfel confuzie la nivelul autorităţii narative, discreditându-l pe lăudărosul Tăutu, după ce îl promovase ca portavoce a sa, şi oferindu-i rolul central celuilalt, lui Lorin, tipul reflexiv, introspectiv şi învins, în cele din urmă, în competiţia existenţei. Confuzie intenţionată, de tip postmodern, despre care Fowles, Barthelme sau Doctorow ar avea câte ceva de zis... Romanul se încheie cu o soluţie narativă ingenioasă, care devoalează trucurile senzaţionaliste puse în pagină, ca o perdea de fum, în prima jumătate a romanului, manifestând o preocupare pentru disimulare şi pentru enigme complicate. Florin Irimia este, de fapt, un prozator cu mască, un ironist. Dacă va şti să-şi armonizeze pasiunea pentru deghizamente cu o mai bună supraveghere a realizării stilistice, nu mă îndoiesc că acest romancier va ajunge la realizări literare de cel mai bun nivel.
Florin Irimia, Defekt, roman, Brumar, Timişoara, 2011
