Bucurestiul Cultural, nr. 116 - Sculpturi de esenţă tare

Pentru istoricul de artă, expoziţia de­dicată sculpturii în lemn, deschisă la Muzeul Naţional de Artă al României, con­stituie o întâlnire specială şi rară. Să vezi concentrată la un loc o cantitate atât de mare de sculptură în lemn româ­neas­că, lucrări pe care le ştii doar din titluri şi din fotografii, iată un tip de ex­po­ziţie care poate împlini sau înşela aş­tep­tări. Curatoriată de către Ana Zoe Pop, expoziţia scoate din depozitele mu­zeu­lui 75 de piese de sculptură în lemn, create de 22 de artişti, acoperind o pe­rioa­dă cuprinsă între 1918 şi 1999: de la Hans Mattis-Teutsch, Miliţa Petraşcu, Borgo Prund, Romul Ladea, Vida Gheza, Szervatiusz Jenö, Ion Vlasiu, la artiştii afirmaţi la sfârşitul anilor ‘60 şi în anii ‘70, precum George Apostu, Balogh Peter, Gabriela Manole Adoc, Constantin Popovici, Ovidiu Maitec, Ion Alin Gheor­ghiu, Mircea Ştefănescu, Alexandru Gheor­­ghiţă, Gheorghe Iliescu-Călineşti, Rodica Popescu-Racotă, Laurenţiu Mi­hail, Adrian Popovici. Iată la Muzeul Na­ţio­nal de Artă o rezervaţie de sculpturi şi lemn cioplit cu ajutorul celor mai di­fe­rite tehnici. De altfel, în catalogul care în­­­soţeşte expoziţia, organizatoarea şi cu­ra­toarea acesteia alege să scrie un text intitulat Sculptura în lemn. Mic îndreptar tehnic. Un document informativ despre mo­durile în care un sculptor se apropie de lemnul pe care urmează să îl lucreze, fie că vorbim de tei, nuc, stejar, plop sau esenţe mai nobile precum tuia, tecul sau trandafirul. Instrumentele de lucru, aşe­zate la un loc, te fac să înţelegi încet-în­­cet ce înseamnă o sculptură în lemn. Vor­bim de „secure, fierăstrău, teslă, dălţi de diferite dimensiuni, până la uneltele mo­derne, fierăstrăul electric, rindeaua elec­trică sau polizorul unghiular“.

Cunoscutul istoric de artă Ioana Vla­siu deschide expoziţia şi catalogul cu o în­­­trebare simplă, care ar putea explica motivul pentru care secolul XX al artei româneşti este unul ce aparţine unor nume importante care aleg să lucreze cu lemnul: De ce sculptura în lemn?. Genea­lo­gia începe fireşte cu Brâncuşi („când vor­bim despre sculptura în lemn, este aproa­pe o fatalitate în spaţiul românesc ca orice discuţie să pornească de la Brân­cuşi“, scrie autoarea). Cu ajutorul lui, poţi trasa istoria politică a artei ro­mâ­neşti recente: 1967, momentul recu­pe­ră­rii artistului în România, considerat in­co­mod în anii ‘50 şi începutul anilor ‘60, coincide şi cu afirmarea unei generaţii puternice de sculptori ai aşa-numitului taille directe. Ioana Vlasiu citează o ex­po­ziţie importantă dedicată sculpturii în lemn, din 1972 – debutul unui deceniu al eliberării artei de conţinutul ideologic –, organizată la Galeria Amfora de către Anatol Mândrescu şi Anca Arghir, Lem­nul – expresie şi tehnologie. Era una dintre primele deplasări ale unei expoziţii „de la un conţinut explicit ideologic la unul axat pe materialitatea obiectului de artă, asupra lui cum şi nu asupra lui ce“. În 1984 şi, respectiv, 1985, istoricul de artă Anca Vasiliu curatoriază la Muzeul Satului expoziţiile Vatra. Locul – faptă şi metaforă şi Crăciun însângerat, aceasta din urmă aparţinând sculptorului Marian Zidaru. În spaţiul postcomunist, Ioana Vla­siu menţionează expoziţia Alexandrei Rus, la Muzeul de Artă din Cluj (1998, Sculptura românească în lemn) şi, în 2010, la Muzeul de Artă Contemporană, Lemn.ro (curator: Mihai Oroveanu, care leagă lemnul nu de tradiţia populară, ci cu in­dus­tria lemnului din anii ‘20).

De la formele abstracte ale artistei Miliţa Petraşcu la sculptura monu­men­ta­lă şi dinamică a lui Vida Gheza şi obiec­tele esenţializate la maximum ale lui Ovidiu Maitec – expoziţia se con­stru­ieş­te ca o mare instalaţie în lemn. O anu­mită cronologie e greu de urmărit. Deşi acoperă tot secolul XX, Arhetipuri sculp­tu­ra­le nu îşi propune un demers puternic din punct de vedere al istoriei artei, ci mai degrabă scoate la lumină lemnul, sub diferitele lui forme şi intervenţii. De la lemnul lui Vida Gheza, care cioplea cu daltă şi topor, la lucrările lui George Apostu, care apela la fierăstrău. De la acele lucrări care lasă la iveală lemnul brut, noduros, împiedicat, la bijuteriile care cu greu trădează materialul din care au fost create.

În catalog, Ioana Vlasiu, după cum am vă­zut, face o trecere în revistă a expo­zi­ţii­lor importante dedicate sculpturii în lemn în spaţiul autohton şi stabileşte o cronologie a sculpturii româneşti în lemn. În continuarea acestui tip de ana­li­ză, aş menţiona o altă prezenţă con­stan­tă a acestor sculptori de-a lungul anilor ‘60-’70. Este vorba despre Pavi­lio­nul României la Bienala de artă de la Ve­neţia. De altfel, multe dintre lucrările din expoziţia de la MNaR au fost expuse la Veneţia, de-a lungul timpului. De exem­plu, lucrări precum Dans din Oaş (prima lucrare pe care o vezi în faţa ochi­lor când intri în expoziţie) sau Cap de ţăran ale lui Gheza Vida, ori Radar apar­ţinând lui Ovidiu Maitec. Comisarii care de-a lungul anilor se vor ocupa de pre­zen­ţa ţării noastre la bienală vor apela
în mod constant la sculptură în lemn, chiar dacă, logistic vorbind, aceasta nu era o alegere comodă.

Decizia de a expune sculptură în lemn în perioada când Pavilionul României este unul profund marcat de realism so­cia­list (sfârşitul anilor ‘50, începutul ani­lor ‘60), apoi în deceniul şapte al libe­ra­li­ză­rii artistice este un fenomen care me­rită analizat: alegerea lemnului scapă ideologic şi totuşi serveşte ideologiei; în acelaşi timp, se plasează întotdeauna în­­tr-un demers puternic din punct de ve­de­re identitar, naţional. În 1958, iată cum comisarul Ligia Macovei justifică pre­zen­ţa lui Vida Gheza la Bienala de artă de la Veneţia: „Subiectele sale familiare tu­tu­ror sunt inspirate din viaţa ţăranului. Felul direct, vijelios, de o rar întâlnită forţă epică, în care le descrie, atestă o profundă fuziune a artistului cu spiritul popular. (...) Gheza Vida nu va repeta, to­tuşi, niciodată, cunoscutele motive ale sculp­turii populare. Valoarea lui constă în măiestria interpetativă a elementelor spe­cifice româneşti, ale Maramureşului său natal“. În 1968, Ion Frunzetti va ape­la la o selecţie mare din opera lui Ovidiu Maitec. După cum ne spune isto­ri­cul de artă Ruxandra Juvara-Minea, în studiul său dedicat participării României la Bienala de artă de la Veneţia, sculp­tu­rile lui Maitec, „deplin reprezentative pen­tru spiritualitatea românească“, o impresionează pe cunoscuta expertă în sculptură modernă Carola Giedion Wel­cker, „prin forţa expresivă a arhitecturii compoziţiilor lor, bazate pe raportul din­tre plinuri şi goluri“. George Apostu va fi în Pavilionul României în 1970, Gheor­ghe Iliescu-Călineşti doi ani mai târziu, iar George Apostu, alături de Ovidiu Maitec, din nou, într-o expoziţie de mari dimensiuni, în Pavilionul României, în 1980. Din aceeaşi serie a prezenţelor sculptorilor în lemn la Bienala de artă de la Veneţia, trebuie să menţionăm ex­po­ziţia pe care Coriolan Babeţi şi Dan Hău­lică o realizează în 1995 (sunt pre­zenţi, printre alţii Apostu, Maitec, Ma­rian Zidaru, Constantin Popovici, Aurel Vlad). Moştenirea lui Brâncuşi în România: între tăietură directă şi sculptura mentală, 1965-1995 este titlul acestei expoziţii, care supune atenţiei publicului occiden­tal noua sculptură ce irumpe imediat după 1964 în România. Sculptura în lemn va fi constant un punct de reper pentru arta românească a secolului XX şi pentru modul său de reprezentare în­­tr-un context occidental. Va fi una dintre imaginile artei româneşti.

Expoziţia Arhetipuri sculpturale este, pen­tru istoricul de artă, o experienţă im­portantă pentru că dă prilejul unor în­­tâlniri cu lucrări de artă rareori scoase la lumină, dar cunoscute. Catalogul apă­rut cu această ocazie e un instrument util pentru cercetător, atât datorită eseu­lui Ioanei Vlasiu, cât şi datorită apara­tu­lui bibliografic ce însoţeşte fiecare artist. Totuşi, pentru simplul vizitator, expo­zi­ţia nu face foarte mult. Cred că acesta din urmă are nevoie de mai mult decât de o aşezare în spaţiu a operelor. Are ne­voie de stabilirea clară a unui context, a unei cronologii, de plasarea acestor ar­tişti în peisajul care i-a format. Pentru că un asemenea tip de demers expozi­ţio­nal are – tematic vorbind – toate pre­mi­se­le să treacă dincolo de specialist, către ma­rele public.

Arhetipuri sculpturale. Sculptură în lemn. Opere din patrimoniul Galeriei Naţionale. 1918-1999, 5 iulie–28 octombrie 2012, Muzeul Naţional de Artă al României