Bucurestiul Cultural, nr. 116 - Spectacole în Anul Caragiale

D-ale noastre

„Am vrut să rescriu pe limba mea, cea a teatrului coregrafic, ceea ce îmi inspiră tu­multuoasa lume a lui Caragiale al nos­tru“, declară Gigi Căciuleanu, autorul spec­tacolului D-ale noastre, abia ieşit de sub „teasc“ la Teatrul Naţional din Bu­cu­reşti. „De mult visam la acest spectacol, adaugă el. I l-am propus lui Ion Cara­mi­tru care, acceptându-l, mi-a spus: da, un Ca­ragiale pe limba ta!“.

Orice puteam să credem despre pro­iec­te­le vestitului coregraf român, astăzi in­ter­naţionalizat, dar că-şi dorea să aducă lumea lui Caragiale pe scenă în paşi de dans, mai puţin.

Acum, după ce el a fost înfăptuit şi am văzut spectacolul, putem spune că gre­şeam gândind astfel. Fiindcă excep­ţio­na­la lui reuşită nu e datorată doar valorii crea­torului şi a trupei sale Gigi Căciu­lea­nu, dance company, ci şi, se vede cu ochiul liber, plăcerii de a inventa pe ca­na­vaua operei scriitorului satiric.

E în ceea ce am văzut o dorinţă de a uni­versaliza temele, ideile, personajele, e şi o bună apercepţie a universului cara­gia­lian, dar mai ales e o aducere spre vi­ziunea coregrafului a dinamicii unei umanităţi care prea adesea ne-a fost li­vra­tă în culorile respingătoare ale gro­tes­cului. Căciuleanu nu neagă absurdul si­tua­ţiilor şi al comportamentelor din cu­noscutele pagini literare, enorma ca­ri­ca­tură jiquidiană din piesele drama­tur­gu­lui clasic („văz enorm!“), dar transferul în imagini al acestora, în limbajul co­re­gra­fiei moderne pe care îl practică atât de original domnul Căciuleanu se face fără o forţare scrâşnită a notei. Cu alte cu­vinte, între imaginile epocii, sugerate de elemente de costum şi mişcare carac­te­rizante, şi modernitatea exprimării co­regrafului parcurgem drumul spre o actualitate care vine din esenţa operei lui Caragiale. Să nu vă închipuiţi că nu­me­rele incluse în spectacol sunt tot atâ­tea dansuri cu temă, chiar dacă recu­noaş­tem momentele inspirate din Dom­nul Goe, Bubico, Miticii, Lanţul slăbiciu­ni­lor, pe Caţavencu (într-un excelent mo­ment al lui Lari Giorgescu), pe Miţa şi Ziţa. Spectacolul stă în picioare însă şi dacă cineva care-l vede habar nu are de scrierile autorului. Pentru că lumea care evoluează în faţa noastră e coerentă şi trans­mite în limbajul plastic coregrafic ceea ce, să zicem, ne spune prin desen mai sus citatul Jiquidi sau Daumier, care s-a inspirat din Balzac. Explicaţia co­re­grafului-scenarist şi regizor e aproa­pe fastidioasă şi o cităm, pentru că sun­tem impresionaţi de faptul că încearcă şi pe calea cuvintelor să-şi explice demer­sul: „Un Caragiale revizitat în ziua de azi, în care absurdul ionescian a devenit lo­gică cotidiană. Un spectacol în care mi-am propus să explorez această lume a noastră cea de toate zilele, plină cu de-ale noastre. Nu numai cele româneşti, ci, în general, cu cele de-ale noastre: ome­neşti. Cât de goi ne simţim, aşa, zvârliţi în noaptea furtunoasă a acelor nimi­ci­toa­re nimicuri de-ale carnavalului coti­dian“.

În această logică trebuie să înţelegem şi felul în care au fost intitulate nu­me­re­le coregrafice: Dialog de Ab-Surzi, Cvintet urban, Vals al micii puteri, Discurs electoral, Revoluţia în papuci, D-ale mahalalelor, Ru­ra­le, Carnaval, La femme fatale, Copil răzgâ­iat cu Mamitzici diabolice, Cvartet monden, Fraţi de partid etc. Nume conferite cu fan­te­zie şi inspiraţie, bune pentru o analiză ca aceasta, mai puţin importante pentru ansamblul spectacolului, care trăieşte în logica lui interioară şi parcurge de la un moment la altul o gradaţie bine stă­pâ­nită, un crescendo care acumulează o sta­re, o bucurie atribuibilă tabloului ge­ne­ral. Dans-actorii, cum îi numeşte Gigi Căciuleanu pe interpreţii săi, sunt o sur­pri­ză de zile mari, fiindcă, în calitatea lor de actori formaţi pentru teatrul de dra­mă, se dovedesc performanţi ca dan­sa­tori. Ei se numesc Ioana Marchidan, Ioa­na Macarie, Ramona Bărbulescu, Van­da Ştefănescu, Rasmina Calbajos, Lari Giorgescu, Cristian Nanculescu, Şte­fan Lupu, Istvan Ţeglaş, Adrian Nor, Alexandru Călin şi, sub îndrumarea maestrului, asistat de Lelia Marcu, evo­luea­ză în cel mai pur spirit al dansului contemporan, care de mult am spus că a ajuns să concureze teatrul însuşi şi să-i impulsioneze evoluţia limbajului (de la text la montare). Da, Caragiale e scos din specificul local, cum s-a dorit, deşi ne vorbeşte amuzat despre o faună care ne e familiară şi o moralitate atitudinală care nu scapă totuşi de marca „porţilor Orientului“. Tot de pe acolo vine pro­ba­bil şi autoironia, persiflarea care ne mi­nea­ză atitudinile serioase şi justifică imen­sul carusel al acestui La moşi, spil­cuit de portul nemţesc şi alfabetul dan­su­lui occidental. Bravo trupei domnului Căciuleanu!, care sperăm că nu se va des­tructura după acest spectacol. Iată şi lista celorlalţi colaboratori, fiecare cu apor­tul său indispensabil: scenografia – Co­rina Grămoşteanu, light designul – Sil­viu Alexandru Andrei, coloana sonoră – Lucian Stan, Marius Mateşan, Dan Han­drabur, Cristina Handrabur, Cris­tian Sanciu, Vlaicu Golcea, Mitoş Micleu­şa­nu, muzică „asezonată“ cu Beethoven, Mozart, Verdi, Offenbach şi altele.

Plagiatul lui Caragiale şi actualitatea Năpastei

„... Un tânăr, C.A. Ionescu (Caion), având la spatele lui pe Macedonski, im­pri­mă pe două foi de hârtie, cu caractere chirilice, câteva replici, pretinde că ele apaţin piesei lui István Kemény, autorul piesei Nenorocul, într-o traducere ro­mâ­neasc­ă apărută la Braşov în 1848, şi susţine sus şi tare, în Revista literară, din 30 noiembrie 1901, că drama lui Ca­ra­giale Năpasta ar fi plagiată după cea ma­ghiară. Chemat în justiţie, în faţa jura­ţilor de Ilfov, Caion afirmă că sub nume­le lui Kemény l-a înţeles pe Tolstoi şi că a vizat drama Puterea întunericului, pe care o depune în traducere română auten­ti­ficată de legaţia imperială rusească. La a doua înfăţişare, Th.M. Stroescu, direc­torul Revistei literare, e scos din cauză pentru că produce foile falsului şi de­cla­ră că l-a expulzat pe Caion din redac­ţie. Se judecă procesul şi, după strălucita pledoarie a lui Delavrancea, avocatul lui Caragiale, Caion e condamnat în lipsă la trei luni închisoare, 500 de lei amendă şi zece mii de lei despăgubiri civile lui Caragiale. Sentinţa era cât se poate de dreaptă. Se recunoştea astfel calomnia şi ca­lomniatorul era sancţionat. Condam­na­tul face însă apel, se instituie alt juriu, pe sprânceană, şi primul jurat obţine un verdict de achitare prin răspunsul nu, dat la întrebarea dacă numitul Caion s-a făcut vinovat de delictul calomniei. Avo­caţii lui Caion nu putuseră dovedi «plagiatul» lui Caragiale după Tolstoi, dar au minimizat vina lui Caion, sus­ţi­nând cu cinism că toţi oamenii de ştiinţă şi de litere de la noi se plagiau nepe­dep­siţi unul pe altul. Astfel a ieşit Caion bas­ma curată, graţie juriştilor lui Mitiţă Sturdza, vechiul persecutor al lui Cara­giale, care s-a dovedit cu acest prilej... hoţul de păgubaş, printr-o ruşinoasă etică latifundiară, paradoxal patronată de «Tartuffe»-ul din fruntea partidului li­beral.“

Citatul de mai sus face parte din in­tro­ducerea semnată Şerban Cioculescu cu ocazia rejudecării procesului Caragiale-Caion, care a avut loc la Muzeul Li­te­ra­tu­rii Române în anul 1972, la iniţiativa di­rectorului Al. Oprea, pe baza unui sce­nariu documentar alcătuit de Romulus Vulpescu, care a avut ca urmare rea­bi­li­ta­rea marelui clasic, prin antrenarea în dezbatere a unui numeros public.

Acest fapt istoric n-a portat cine ştie ce însă în istoria dramei Năpasta, poate şi pentru că, aşa cum spunea Şerban Cio­cu­lescu, cazurile erau frecvente. A contat în schimb spiritul epocii, potrivit căruia po­vestea lui Dragomir şi a Anei a fost fie de un universalism forţat până la ri­di­col (vezi atmosfera hispanică, îndo­liată, dintr-o înscenare televizată de dată relativ recentă), fie la fel de exage­ra­tele montări folclorizante care-l leagă pe Nenea Iancu de glia strămoşească (?) fără voia lui. Mi-amintesc ca autentic, în schimb, un spectacol în regia lui Alexa Visarion, de la Teatrul Giuleşti de odi­nioară, care a repurtat un răsunător suc­ces internaţional prin esenţializarea dra­mei şi tratarea ei în paradigma unei tra­gedii antice.

De curând, un spectacol al Teatrului Toma Caragiu din Ploieşti, jucat în Ca­pi­tală, şi-a propus tot un fel de reducere la esenţă, dar din perspectiva lumii mo­der­ne. Ce-ar mai interesa în această dra­mă conjugală, până la urmă, pe spec­tatorul de azi? Nu atât binomul drep­ta­te-nedreptate (prin faptul că Ion Ne­bunul ispăşeşte o pedeapsă nevinovat), adevăr-minciună (care-l face pe bărbatul criminal să trăiască o noapte a con­ştiin­ţei) şi cu atât mai puţin banalul omor din dragoste. Cristi Juncu transcrie în caietul-program o sumă de cuvinte prin prisma cărora ar urma să citim spec­ta­co­lul: „destin, solemnitate, tortură, animali­tate, groază, milă, damnare, chin, inexo­ra­bilitate, tragic, ablaţiune, purgatoriu, umi­litate, ispăşire, migală, graţie, as­ceză, stil...“ şi rezumă astfel subiectul: „de-a lungul unei nopţi interminabile parcă, o femeie reuşeşte să obţină, de la bărbatul cu care trăieşte de zece ani, o mărturisire“ (recunoaşterea crimei, adău­găm noi). Ca atare, personajele nu mai au nume, vestimentaţia e neutră, ca şi spa­ţiul pe care Cosmin Ardeleanu îl îm­­bo­găţeşte cu metafora drumului, puntea ce creşte în planul doi, luminată mis­te­rios. Tensiunea se instalează de la în­­ceput, din tăceri prelungite şi un joc cine­ma­tografic făcut din gros-planuri (pu­bli­cul e foarte aproape). Ritmul interior e în­­cordat la maximum, graţie inter­pre­tă­rii remarcabile a actorilor din distribuţie, şi e întretăiat de fulgerătoare accese de furie amplasate studiat. Spectacolul are rigoare, e asumat, de unde şi apăsarea aproape insuportabilă pe care o instau­rea­ză. Ada Simionică în Ea (Anca) e fără-ndoială polul cel mai important al tra­gediei. Actriţa şi-a elaborat rolul mi­nu­ţios, aşa încât strategia dezvăluirilor treptate, de policier, să funcţioneze. Ioan Coman, în Dragomir, excelează în reda­rea stării de implozie pe care o trăieşte per­sonajul după o prea lungă şi apă­să­toa­re fugă de adevărul crimei. În fine, Ion al lui Andi Vasluianu e o apariţie me­morabilă prin accentele de candoare lu­cidă, dacă se poate spune astfel, pe care le dobândeşte nebunia acestuia. Ac­tua­litatea dramei şi credibilitatea ei stă, evi­dent, pe jocul acestor actori, orches­trat cu pricepere şi har de regizor.