Bucurestiul Cultural, nr. 116 - Vântul şuierând prin macarale

Reprezentantă de seamă a prozei portugheze contemporane, Lídia Jorge a fost remarcată încă de la debutul din 1980 (romanul O Día dos Prodígios/Ziua miracolelor) printr-o mare capacitate inventivă susţinută şi de o largă paletă tematică.

Romanul Vântul şuierând prin macarale (2002), din care prezentăm începutul, este ancorat în două lumi. Este vorba, pe de-o parte, de lumea contemporană, implicată în transformarea rapidă a Terrei şi dominată de instinctul implacabil al viitorului. Şi mai este vorba şi de altă lume, mai veche, în care istoria unei fabrici dezafectate se împleteşte cu destinul unei familii numeroase şi nostalgice, recent revenită dintr-o fostă colonie africană, care, după „revoluţia garoafelor“ din 1974, şi-a cucerit independenţa faţă de Portugalia. Ca şi în multe alte romane ale Lídiei Jorge, această a doua lume, a aşa-numiţilor „returnaţi“ (portughezii reveniţi în metropolă după abandonarea coloniilor), este bântuită de amintirea Africii şi a vastelor întinderi, amintire încorsetată între hotarele micului stat de la malul Oceanului Atlantic şi de la capătul Europei.

În după-amiaza aceea fierbinte de au­gust, corpul lung al Fabricii Vechi încă mai zăcea acolo, întins la soare. Nu pro­priu-zis intact, pentru că la epoca aceea acoperişul verzui se bomba ca şi cum un­duirea mării s-ar fi prelungit în aco­pe­ră­mântul clădirii. La fel în pervazurile unor ferestre creşteau smocuri de ier­buri subţiri dispuse în formă de mici coa­me, trăgându-le în jos. Chiar şi firma de pe frontispiciu, Fabrica de Conserve Lean­dro 1908, de mult îşi pierduse aproa­pe toate literele, şi de la o oarecare distanţă se descifra doar serve şi 908, con­figurând un soi de semn cabalistic în­­scris pe zidul alb. Dar asta prea puţin conta. Milene se oprise în faţa vechiului edi­ficiu, doar pentru că aştepta ca poar­ta să se deschidă şi să apară cineva că­ru­ia să-i vorbească.

Pe umăr Milene purta un sac de plajă, iar mâinile le avea libere, dar când le îm­­­­preuna, lunecau de parcă ar fi fost în­­văluite de o unsoare lipicioasă, tocmai pen­tru că de la unsprezece şi jumătate de dimineaţă traversase de câteva ori câm­­pul de varec, urmând un drumeag bă­tătorit de trecători. Abia mai încolo drumeagul se contopea cu albia şinelor de oţel, două bare paralele lângă care se oprise. Soarele orei trei îi desena o um­bră scurtă pe pământ, iar părul i se li­pea de frunte, aşa cum fusese strâns sub calota pălăriei de pai. Dar în acel prim moment când am văzut-o şi totul reîn­­cepe, Milene tocmai şi-o scosese şi-şi făcea vânt cu ea ca şi cu un evantai, în faţa corpului nesfârşit al Fabricii Vechi.

Într-adevăr, era o zi caniculară.

Mica Clio pe care o staţionase în faţă, uşor înclinată pe marginea drumului, fierbea sub soarele dogorâtor. Cei un­spre­zece palmieri care străjuiau zidurile nu-şi mişcau o tulpină, ca şi cum ar fi fost din tablă vopsită în verde. Pe şo­seaua îngustă nu trecea nici un singur vehicol, de parcă o lungă siestă spaniolă s-ar fi pogorât peste malul mării. Milene stătea în faţa porţii principale şi voia să cheme pe cineva care să-i poată explica ce se petrecuse în noaptea de joi ante­rioară. Şi de asta încercase deja apelul, ştia chiar pe dinafară ce întrebare să pună. Ceva cam aşa: Alo! E cineva? Per­soane din fabrică? E cineva care să-mi explice ce s-a întâmplat în joia trecută? Nu trebuia să mai repete. Era mul­ţu­mi­tă de sine, exact asta era întrebarea potrivită. Cu acest gând, Milene a făcut câţiva paşi în direcţia căsoaiei, şi-a scos batista din sac ca să-şi şteargă sudoarea de pe faţă, dar, odată ajunsă pe asfalt, s-a oprit. Încă nu era sigură. Trebuia să se mai gândească.

Văzând lucrurile mai bine, dacă ar che­ma pe cineva la ora aceea de căldură, când nici păsările nu păreau să fie treze, ar fi ca şi cum ar pune un punct final de­fi­nitiv căutării pe care o întreprinsese, um­blând în sus şi în jos de-a lungul că­rării. Ceea ce însemna că ar fi renunţat să găsească ea singură o pistă pe care să o indice apoi unchilor ei. Ceva care să rămână foarte intim, secret, numai între ea şi membrii mai apropiaţi ai familiei. Dacă ar începe să strige – Alo, e cineva aici? – ar fi fost un semnal că renunţase să găsească, prin mijloace proprii, cu­vin­te­le necesare să explice ce se petrecuse cu bunica Regina, în noaptea de paispre­zece spre cincisprezece august, sau ca şi cum ar fi avut neapărat nevoie de cu­vin­tele altora ca să-şi poată construi pro­pria versiune a faptelor. Când vor veni unchii, ea ar vrea să înceapă să le spu­­nă: Dragii mei unchi, eram în casă în jurul orei prânzului vineri, ascultam Simple Minds, şi atunci a sunat cineva la uşă şi erau doi agenţi ai Gărzii Na­ţio­nale Republicane care au întrebat dacă ştiu unde este bunica Regina. Şi pe ur­mă, nici mai mult nici mai puţin, agen­ţii şi-au deviat ochii de la mine şi mi-au spus că... Asta voia să relateze.

Voia să povestească în cuvintele ei toa­te aceste fapte, pentru că în fond dorea să fie stăpână pe o situaţie care o privea pe ea mai mult decât pe oricine altci­ne­va. Dar intenţiona să povestească tot, cu siguranţa persoanei adulte care era, şi nu ca şi cum ar fi fost copilul drept care era luată. Fiindcă nu avea nici zece, nici doisprezece, nici măcar douăzeci de ani, se simţea, dimpotrivă, o tânără total res­pon­sabilă, iar dovada e că umblase în mar­şul acela, înainte şi înapoi, în cău­ta­rea unei urme de la bunică, un fir de păr, o batistă, un tub, un flacon, sau chiar o frunză ori o creangă ruptă, ceva care să explice ce se întâmplase, sau cel puţin să confirme. Procedase cu toată mi­­nuţiozitatea, fără să găsească nici o urmă, deşi ştia mai bine ca oricine că bu­ni­ca trecuse pe acolo. Şi câmpul arid, şi obiectele din jur ştiau asta. Fără umbră de îndoială, ştiau la fel de bine ca şi ea. Dar nisipul, prundişul şi varecul, la fel ca şinele de fier pe care odinioară alu­ne­cau vagoanele încărcate de lemn, ca şi bă­trânii copaci doborâţi, ici şi colo, toate astea făceau parte din tăcerea obstinată a lucrurilor tăcute, nu erau decât mar­tori pasivi, figuri mute ale Naturii, care cu siguranţă aveau cunoştinţe şi amin­tiri, dar la momentul necesar nu vor­beau niciodată. Oricât de mult le-ar în­­tre­ba cineva, rămâneau ascunse, pline de taine, fără să răspundă. A nu răs­pun­de, ăsta era răspunsul lor. Milene sim­ţea chiar nevoia să se întoarcă şi să stri­ge tare: Viclenelor, cretinelor, idioatelor, spuneţi ceva...

Numai că nu se putea apuca să strige în pustiu, contra obiectelor lumii, ca şi cum ar fi o imbecilă. Sau ar fi de zece ani. Tot ce trebuia să facă era să-şi în­­chi­puie că lucrurile astea tăcute se înţe­le­se­se­ră să acopere noaptea de vineri, inten­ţio­nat, pentru ca ea să nu ştie ce să le spună unchilor. Milene continua să stea în picioare, să-şi facă vânt şi să pri­veas­că toate fiinţele mute ce compuneau peisajul, ştiind dinainte, furioasă, că de la ele nu putea să mai scoată nimic.

– Tâmpitelor, proastelor, spuneţi ceva...

Pentru acest motiv îşi petrecuse di­mi­neaţa căutând. Altfel, dacă ar fi fost nu­mai după ea, nu ar fi făcut-o, pentru că datele pe care le avea erau suficiente, nu avea nevoie de nimic altceva. La ur­ma urmelor, în ultimele zile, adunase informaţii suficiente ca să reconstituie noaptea în care bunica Regina scăpase de sub supravegherea oamenilor de la am­bulanţă. Reconstituirea era numai ceva ce-şi dorea ea însăşi. Chiar acolo, în locul acela, sub soarele orelor trei de după-amiază, închidea pleoapele şi, fără să facă vreun efort, vedea perfect silueta bunicii Regina în cămaşă de noapte, ocu­pând întregul spaţiu al peisajului, ea toată, în totalitate, trup şi cămaşă, um­plând de la un capăt la celălalt albul şi negrul nopţii de joi. Chiar acolo unde stătea, dacă ar vrea, Milene putea să ru­leze înapoi imaginile ca pe ecranul tele­vizorului când rebobina un film, iar atmosfera acelui sfârşit de zi îi apărea netedă, cu aburii roşietici ai apusului alunecând peste câmp, şi apoi întu­ne­ricul asfinţitului coborând peste Gara de Serviciu, şi devenind mai dens lângă cărarea pe care o urmase bunica Regina. O vedea pe bunica Regina, clar, ca şi cum ar fi însoţit-o chiar ea în persoană, precum şi urmele lăsate de picioarele ei desculţe de-a lungul fâşiei de pământ. Vedea perfect mişcarea paşilor ei, ima­ginându-şi cum or fi fost, dezechilibraţi, lenţi şi încăpăţânaţi, de neoprit, înain­tând spre locul unde voia ea să ajungă, iar unde voia ea să ajungă era Fabrica de Conserve Leandro 1908, acea gră­ma­dă de zidărie, situată în mijlocul Mă­rii de Prainhas, numită în familie cu de­numirea secretă de diamant. La fel cum vedea în umbletul acela mâinile ei no­du­roase fără inele, gâtul ei ridat fără lăn­ţi­şoare nici colier, părul ei alb, în ultimul timp tot mai scurt, ca şi cum cineva s-ar fi ostenit ca faţa ei să-şi abandoneze ra­ma, fără să ştie de ce.

Dar a o vedea şi a o însoţi în ima­gi­na­ţie, şi având tot în imaginaţie certitu­di­nea că totul se petrecuse aşa, că bunica umblase cu mijloace proprii, fără ca ci­ne­va să o fi purtat de-a lungul drumului de pământ, până să ajungă pe pragul porţii principale ca să se aşeze acolo şi să se odihnească, era un lucru, şi a do­vedi acest parcurs era cu totul altceva. De aceea Milene se gândise să revină pe lo­curile unde drumul eliberat de ierburi putea să ofere un suport suficient de ma­leabil pentru ca să fi rămas imprimată o brazdă care să-i îngăduie să le spună unchilor ei: Da, unchii mei, sunt absolut sigură, nimeni nu a purtat-o pe braţe, ea singură a umblat, a umblat singură, până să ajungă la diamant. A fugit din am­bulanţa oprită lângă Pompe. Ea singură a pornit la drum, am găsit o urmă... Şi ar fi o probă suficientă că bu­nica trecuse pe acolo. Totuşi, Milene nu mai ştia de câte ori se aplecase peste ra­re­le suprafeţe de nisip, fără nici un rezultat, şi de aceea ceva îi spunea acum că nu merita să meargă înapoi şi să ia totul de la început. Acum se hotărâse. Nu mai avea nevoie de căutare prin va­rec.

Se va înapoia la Clio.

(Fragment din romanul omonim, O Vento Assobiando nas Gruas, apărut în 2002)

Traducere din portugheză de MICAELA GHIŢESCU