Bucurestiul Cultural, nr. 116 - Zei fără divinitate: Vindecătorii

Călătorind împreună, însoţindu-se la drum, poposind în aceleaşi staţii, întâl­nin­du-se şi asumându-şi aceleaşi etape, episoade şi scenarii mitologice, micile di­vinităţi şi eroii călători au redus din ce în ce mai mult graniţele lumii căreia îi apar­ţinea fiecare, au acceptat să se schim­be, privindu-se în imaginea celui­lalt, ca într-o oglindă care impunea o nouă normă. Reluarea în diferite centre ur­bane a unor secvenţe mitologice care păreau a fi asemănătoare, adaptarea lor una la cealaltă, dar şi la specificitatea lo­cu­lui au făcut să apară o mitologie de a doua generaţie, o mitologie a persona­je­lor secundare, în care „confuzia“ şi „com­ple­tarea“ mitemei epice iniţiale nu mai era considerată o abatere de la normă, de la rigorile cultice. În noua mitologie, popu­lată cu eroi, semizei şi zei străini, a căror divinitate era greu de dovedit, dar şi de contestat, ierarhia şi codurile de legi erau fluide, în permanentă schim­ba­re. Zeii supremi, zeii de primă mărime ai panteonului nu îşi mai exercitau pe de-a întregul funcţia dominatoare şi nu mai pedepseau abaterea, încuviinţând ast­fel rescrierea scenariilor mitologice.

Uneori, micile zeităţi, noii veniţi sunt chiar adoptaţi cu entuziasm. Ei permit analogiile, lasă să fie modelate unele episoade din propria lor existenţă mitică şi aproape consimt să li se schimbe nu­me­le sau măcar să primească vreun epi­tet, un nou atribut, un animal simbolic sau un loc pe care să-şi aşeze sanc­tua­rul. Li s-a mai întâmplat asta în multele lor călătorii şi opriri. Schimbarea e în­­săşi esenţa existenţei lor mitologice. Per­mit modificarea secvenţei naşterii, a fap­te­lor lor de zei, a înrudirilor, prieteniilor şi infidelităţilor, a felului de a se îm­­bră­ca şi de a-şi purta firea. Cu toate aces­tea, rămân şi îşi continuă călătoria. Sunt mereu luaţi către următoarea desti­na­ţie. Nomadismul le conferă perenitate, o viaţă mereu reluată. Aşa că, nu în­­tâmplător, zeii rătăcitori, colonizatori, la fel cu eroii şi semizeii din panteonul se­cund, au fost asociaţi cu mitul căutării ne­muririi, al învierii, reapariţiei sau pu­ri­ficării, cu variantele şi paradigmele lor epice sau simbolice, adică arderea pe rug urmată de renaşterea din cenuşă, cu mi­nunile, vindecarea, cu varianta de cli­max reprezentată de readucerea la viaţă dintre morţi prin intervenţia unui terţ.

Vindecarea este şi pasajul îndepărtării de divinitate, aparţine în egală măsură ani­malelor fantastice, în final domes­ti­ci­te sau ucise de oameni, eroilor şi semi­zei­lor, e un atribut al cultului, al preo­ţi­lor. E un pasaj al crizei identităţii reli­gioa­se şi al canonizării târzii, prin insti­tui­rea unei caste cu atribute clare, a reţetarelor, a clasificărilor şi stăpânirii na­turii. Apare în mitologia secundă o ge­ne­raţie de semizei vindecători, şamani, medici – cu toţii neîncrezători în exer­ci­ta­rea aleatorie a divinului şi dornici să-şi atribuie o cunoaştere care e cobo­râ­tă din cea originară, dar e doar ocultă sau, încetul cu încetul, canonizată şi trans­misibilă.

Insula e o staţie...

pentru zeii călători şi vindecători. Prin­tre ei sunt Eshmun şi Asclepios, cu fi­guri neclare, cu trăsături combinate şi îm­­prumutate unul de la celălalt sau chiar de la alţi zei sau eroi. Nici unul nu era al locului şi nici nu venise singur. Din chiar primele sale atestări, Eshmun are un dublu, pe Eshmun-Melqart, care apa­re astfel în Cipru, în sanctuarul de pe colina Batsalos¹ de lângă lacul sărat de la Kition. Vocile lui sunt auzite de cre­dincioşi², care-l cheamă să-i apere şi să îndepărteze bolile şi răul, îi aduc ofran­dele care-i erau pe plac: uleiul şi apa pentru abluţiuni purificatoare. Era un înger gardian al lacului de la malul mării. A fost confundat mai târziu cu alte divinităţi, şi ele la graniţa divinului: cu Hercule-Melqart³ sau Hercule-Ascle­pios. A devenit Eshmun-Asclepios, după care numele său oriental s-a şters. Dar, până atunci, binomul celor două zeităţi a rămas un model de unitate, cu greu mai găsindu-se zei şi eroi din Levant sau greci, între care să existe o co­res­pon­den­ţă aproape totală⁴.

În acest semizeu cu dublă identitate nu se regăsesc doar figuri mitice supra­pu­se, el cumulează în efigia sa trasee de migraţie şi evoluţie religioasă, un întreg circuit al zeităţilor semitice occidentale, cât şi înrudirea acestora cu figuri eroice elene, respectiv Asclepios sau uneori cu tatăl său, Apolo. Venirea lui Asclepios pe insulă face parte din expansiunea sa⁵, care începe din secolul al cincilea
î.Chr., din Epidaur spre Atena, spre cen­trele portuare şi, de aici, în afara lumii elene şi coincide cu răspândirea cultului lui Eshmun în Fenicia şi înspre occident. Atributele ambilor, nestabilizate, de zei ai oraşelor, de vindecători, protectori ai că­minului îşi găsesc un loc comun şi leagă insula de alte centre religioase, în special oraşele Ugarit şi Emar⁶, Sidon, mai departe cu Mesopotamia, dar şi cu noile colonii din nordul Africii şi insulele din Mediterana.

Înrudiri şi suprapuneri

Eshmun ar trebui să fie un vindecător prin chiar simbolismul numelui său⁷ şi prin natura sa. În Cipru, vine de la Ebla şi Ugarit⁸, unde era fie protectorul re­ge­lui, fie o divinitate în sine. Cultul său se răspândeşte în întreaga lume feniciano-punică, cu noi şi noi valenţe şi atribute, devenind una dintre figurile importante ale mitologiei orientale şi mediteraneene. Mai venea de la Sidon, a cărui viaţă ci­ta­dină îi era aproape în întregime dedi­cată. Dar şi aici, suprapunerile mitice se insinuaseră deja. Nici chiar când era „prinţul cel sfânt“, patronul Sidonului, nu părea să aibă o hagiografie strictă, care să-i aparţină în întregime. Pe de-o parte, era vindecător, dar mai era totu­na cu Melqart „stăpânul cetăţii“, „vână­tor“ şi martir. Cei doi aproape devin ge­meni conjuncţi, într-atât de apropiaţi par, fără să devină unul; dar împart or­gane şi apucături, episoade din viaţă. Şi unul, şi celălalt mor odată cu vegetaţia şi renasc cu ea. Sunt ucişi la vânătoare sau din gelozia zeiţei locului. Sunt aşe­zaţi în mormânt, după care readuşi la viaţă, iar din lumea de dincolo aduc plantele perene – leacurile miraculoase ale forţei primare a vieţii. Şi nu-i de ajuns că-s gemeni siamezi, un zeu cu două feţe, se vor mai înrudi şi cu alţi zei, într-o imagine cu prea multe con­tu­ruri. Amestecul de imagini nu e tipic spaţiului insular, nu iradiază dintr-un centru. Mai curând, zeii panteonului se­cund par să-şi afirme noile identităţi în în­­treg arealul levantin. Astfel, marele sanctuar sidonian al lui Eshmun de la Bostrenos se găsea pe malul râului nu­mit cu numele divinităţii greceşti, Ascle­pios, iar cultul se transmite deja ames­te­cat, spre celelalte oraşe feniciene, la Tyr, Amrith, Sarepta şi va însoţi întreaga expansiune feniciană, prin Cipru, până la Cartagina – unde a supravieţuit ca di­vi­nitate a oraşului, garant al bunăstării cetăţii şi locuitorilor săi; în Spania şi în Sardinia. În panteonul din oraşele feni­cie­ne, dar şi în noile colonii, Eshmun pă­rea să fie al treilea zeu ca importanţă, cu toate că nu mai avea o singură iden­ti­ta­te, era deja impregnat de destinul mito­logic al lui Asclepios. Îşi păstrase bunăvoinţa faţă de cei suferinzi, aducea alinare, îi ridica în braţe pe cei ce aveau nevoie de mângâiere, îi păzea de rău pe credincioşi, aducea reuşita şi păstra sănătatea trupului. Numele lui a fost invocat ca patronim al vindecătorilor şi chiar preluat de cei ce i se autointitulau fii şi deveneau medici. Astfel invocat, Eshmun a supravieţuit până târziu, câ­teo­dată ascuns sub combinaţii cu nu­me­le lui Asclepios-Esculap.

Eshmun mai este cunoscut⁹ prin in­scrip­ţiile feniciene din Cipru ca fiind „stă­pânul tămăduitor“ – baal marpe; în­­suşire oarecum dobândită, adăugată na­tu­rii lui primare. La Kition această aso­cie­re apare mai evidentă ca oricând. Kition are o geografie arbitrară – un oraş, un ţărm şi un spaţiu greu de carto­gra­fiat datorită permeabilităţii ţărmului desenat şi redesenat de învecinarea în­­tre mare şi lacul sărat cu izvoare mira­cu­loase, dulci, care ţâşnesc la suprafaţă iarna şi se sting sub o crustă de sare în lungile luni de secetă. Peste smârcurile de sărătură stă o boare uşoară, sănă­toa­să, împrăştiată de vântul din larg. Aerul mişcă sunetele rugăciunilor şi in­vo­caţiilor. Nimic nu pare să fie oprit în­­tr-o graniţă palpabilă. Locul al tuturor regnurilor. La fel Baal marpe, cel invo­cat aici, este patronul¹⁰ nenumăratelor vindecări, fie prin rugăciune sau înţe­lep­ciu­ne, dar mai ales prin sublimarea stă­rii, prin revenirea la forma iniţială, prin restaurarea unui trup care fusese ştirbit de boală, de contaminare. La fel, apele abluţiunii rituale fuseseră mai întâi să­rate, impure, iar după acţiunea divină se făceau dulci şi pline de leac. Iar râul izvorât de sub templul zeului făcea apele sărate să se cureţe şi să vindece, să aducă viaţa copacilor de pe ţărm. Kition şi templul lui Eshmun-Melqart de pe colina de la Batsalos sunt întruparea topo­logică a metaforei vindecării, a sen­su­lui ascuns al titulaturii zeului.

Mai ajunsese pe ţărmul cipriot şi cu un alt renume, deoarece, la Sidon, zeul avea atribute cosmice şi uranice, care pre­valau faţă de cele terapeutice. Se mai credea că este chiar zeul vegetaţiei pri­mă­verii, aproape totuna cu Tammuz cel venit din Babilon¹¹. Numai că acesta din urmă nu era un personaj principal al pan­teonului şi abia pe coasta levantină îi ajunge în rang pe primii dintre zei. Are reputaţia de a fi „cel mai chipeş“ şi un vânător redutabil, iar în mrejele lui cade chiar zeiţa stăpână a panteonului. E un erou din tagma celor care în mitologia me­sopotamiană şi ugaritică asigurau con­tinuitatea şi vitalitatea dinastiilor, a cetăţilor şi civilizaţiei. Erau chemaţi cu acelaşi nume¹², de vindecători, care le­gau lumea de acum de cea de dinainte, de început, de viaţa iniţială, iar cum moar­tea era întruchipată ca cea mai lip­sită de viaţă formă, erau şi locuitori ai lumii de dincolo. La Ugari, au fost aso­ciaţi fertilităţii aduse de descompunere şi de renaşterea vegetală, contrariile re­gă­sindu-se în forţa acestor eroi, în bi­no­mul Eshmun-Melqart, reprezentat me­reu ca o forţă originară, una dintre cele esenţiale ale creaţiei. Derivatele aces­te­ia, precum tinereţea, frumuseţea, purita­tea trăsăturilor, eroismul – oglindiri ale pri­matului forţei neîngrădite a vieţii care renaşte, toate acestea se vor trans­la­ta în asocierea dintre Eshmun cu As­cle­pios, iar noul personaj are chipul bă­tut pe monezi, ca mereu tânăr, purtând mândru toiagul, nu ca să se sprijine, ci mai mult ca un sceptru, flancat de doi şerpi, singurele semne ascunse ale is­to­riei parcursului zeului.

Reînnoirea vieţii i-a apropiat pe Esh­mun-Melqart de Asclepios. Forţa de în­­ce­put a naturii aduce promisiunea perfec­ţiunii creaţiei la început, sănătatea e parte din creaţia originară, din puritatea nou-născutului.

La fel ca noul-născutul era cel vindecat

Se întorcea într-o stare primară. Ve­nea în templul zeului, lângă altarul care repeta arhitectura creaţiei, dispunerea ele­mentelor iniţiale. Sanctuarul de la Kition dedicat lui Eshmun-Asclepios nu trebuie să fi fost diferit de cel de la Si­don, unde templul primitiv¹³ avusese un turn piramidal, sprijinit de o rampă înal­­tă şi cu un rezervor de apă, după mo­de­lul neobabilonian. Era rezemat de ver­san­tul muntos, care, de la început, fu­se­se parte a construcţiei. Mai târziu, tem­plul a înglobat izvoarele minerale Yidal, au apărut clădirile anexe, bazinele sacre şi terapeutice alimentate de apă curgă­toa­re, o capelă închinată Astarteei şi aca­re­turi romane. Din această ultimă pe­rioa­dă, au supravieţuit elemente ale cul­tu­lui lui Eshmun, care de procesiuni pe care era aşezat un vas de formă sferică¹⁴, plin fie cu apă „vie“ sau ulei. În alte tem­ple, mai erau râuri sau canale cu ape în­­tunecate şi firide de odihnă pentru ca-n somn să se manifeste voinţa de a lecui a zeului.

În dispărutul Kition, fără colinele vechi, măcinate în balast pentru construi­rea noului oraş sau drenate spre mare, pe canalele de asanare¹⁵, e greu de în­­chi­puit un templu similar sau vreun „ascle­peion“ unde se adunau bolnavii. Poate izvoarele secrete, din adâncul lacului să­rat de pe malul mării, să fi fost folosite pentru băile ritualice. Pe zidurile tem­plu­lui¹⁶ erau înscrise lungi reţetare şi nu­mele „fiilor“ lui Asclepios¹⁷. Toate plan­­tele: menta şi lavanda, care te fe­reau de puroi, mirtul pentru umflături şi arsuri. Mierea, ca să cureţi rănile. Co­lirul miraculos al lui Diagoras-cipriotul, pentru ochii ieşiţi din orbite, care mai vindeca şi durerile de cap. Laptele de smo­chine, ca să nu mai curgă sânge din răni. Băi de vin. Opiu amestecat cu sân­ge de şarpe, împotriva muşcăturilor veni­noase. Rugină pentru neputinţă. Balegă, de pus pe răni. Grăsimea şi uleiul de măs­line. Pământul de cadmiu, care se găsea peste tot în munţii de la nord, dinspre Lapithos, unde înălţaseră un alt templu al lui Eshmun. Iar din mlaştinile de lângă mare, sarea tămăduitoare, care numai la Kition se găsea. Tămâie, amu­lete şi inele gravate. Capul Gorgonei, doar din sângele ei se făcea leacul de ne­mu­rire. Erau variante locale ale lea­cu­rilor găsite de Hercule, când l-a adus pe câinele paznic al Infernului la suprafaţă, „heracleon“ care vindecă totul, e remediu împotriva rănilor făcute de fier şi dă ameţeli şi febră sau nebunie¹⁸, sau a plan­tei matusalemice, căutate de Ghil­ga­mesh.

Aducând înapoi leacuri din moarte şi în­­călcând consemnul de netrecut al se­parării lumii de aici şi a celei de dincolo, micile zeităţi, vindecătorii, se înde­păr­tea­ză de vechile genii care dădeau continuitate lumii şi care veniseră din oraş în oraş, gardieni ai regelui şi ai ce­tăţii. Nu ating nici splendoarea supra­uma­nă a marilor zei. Eshmun-Melqart-Asclepios va lua chipul lui Iolaos, com­pa­nio­nul lui Hercule, sau al unui insig­ni­fiant zeu libiano-roman al sănătăţii, până când atributele purificatoare i le va prelua Apollo, pe care romanii îl ve­ne­rau în timpul Republicii, ca zeu vinde­cător prin excelenţă invocat de vestale ca Apollo medice. Sau ambivalenţa vin­de­cării legată de abluţiune şi de puri­fi­carea apei îl va face totuna cu Neptun. Sunt prizonierii propriei lor transfor­mări, ai contaminării, vindecării, purifi­că­rii – stări care nu sunt perfect delimi­tate, fiecare se prelungeşte în cealaltă, ca într-o călătorie din loc în loc.

Iar pentru ei insula e totuna. Asemenea cu toate celelalte. Kition nu este decât un port cu nimic altfel faţă de alte oraşe de pe coastă. Ei călătoresc deja într-o lume a sincretismului, vin în urma marilor zei care au acceptat deja să-şi schimbe identitatea, au dat tonul şi gustul a nenumărate algoritmuri ale schimbării, permutări şi combinaţii ale imaginilor mitice, ale mitemelor din cadrul aceluiaşi panteon, dar şi din mi­to­logii diferite. Micii zei calcă şi se pierd în trena babiloniei noului spaţiu cultu­ral.

Note:

1. Escavată în 1894, mare parte dintre ruine aflându-se azi la Oxford, Ashmolean Museum.

2. M.G. Guzzo-Amadasi, V.Karageorgis, Fouilles de Kition III, Inscriptions pheniciennes, Nicosia, 1977.

3. V. Karageogis, Mycenaean and Phoenician Discoveries in Cyprus, London, 1976.

4. J. Hastings, Encyclopedia of Religions and Ethics, pag. 892.

5. N. Benseddik, Asklepios, Eshmun mais encore, Bolletino di Archeologia on line, 1, Roma, 2010, pag 14.

6. Legăturile dintre Cipru şi cele două oraşe şi, prin ele, cu Mesopotamia se amplifică în Epoca de Bronz, datorită exporturilor de cupru. În acelaşi timp, Cipru, cunoscut sub numele de Alashiya, întreţine relaţii comerciale şi diplomatice cu Anatolia, Egiptul şi Syro-Palestina.

7. „Numele“ Eshmun pare că este legat de această rădăcină, ShMN – ulei, însemnând poate „cel care unge“, aduce vindecarea; sau poate era spiritul uleiului sfânt, uleiului ungerii. Uleiul de măsline era considerat un panaceu care reda căldura vitală muribunzilor. Practicile medicale străvechi şi larg răspândite produc o alunecare a sensului cuvântului spre numele zeului, numit „cel care vindecă“, „care aduce salvarea“. În interpretarea greacă, Eshmun este mai întâi zeul medicinii, Apollo, iar mai apoi, Asklepios / Esculap, ale cărui atestări în Fenicia sunt destul de rare – Lipinsky, op citate.

8. N. Benseddik, op citate.

9. Jayne, Walter Addison, Healing gods of ancient civilizations, New Hyde Park, NY: University Books, 1962.

10. Theological dictionary of the Old Testament, Volumul 13, Helmer Ringgren, ed. G. Johannes Botterweck, Helmer Ringgren, Heinz-Josef Fabry, Stuttgart, 1990-1992, pag. 593.

11. Jastrow, Morris, The religion of Babylonia and Assyria.

12. Derivate ale rădăcinii R.PH. – marpe, rephaim / vindecători, protectori, spirite ale morţii.

13. M. Dunand, Sondages archéologiques effectués à Bostan Ech-Cheikh, Syria, 7, 1926, pag. 1-7.

14. Lipinsky, op. citate, pag. 167, vasul rotund a fost confundat cu sfera sau steaua Astarteei.

15. Săpate în 1879, pentru desecarea mlaştinilor şi eradicarea malariei, când s-au distrus o parte dintre templele situate pe colinele de lângă Larnaca – M. Yon, Kition de Chypre. Guides Archéologiques de l’institut Franµais du Proche Orient, Paris 2006.

16. Au fost găsite inscripţii cu texte medicale la Kition, unele dedicate lui Asclepios, dar şi lui Apollo Amiklos.

17. Marios Kyriazis, Medicine in Ancient Kition and Old Larnaca, Larnaca, 2001.

18. R. Graves, Les mythes grecques, pag. 541.