Bucurestiul Cultural, nr. 117 - Fantasticul sub forma unui ideal

Andreea Chebac | 25.09.2012

Pe aceeași temă

Eu n-am mai citit nimic scris de au­to­rul japonez Haruki Murakami. De aceea am început cartea În căutarea oii fan­tas­ti­ce cu precauţie, dar şi pregătită pentru o ulterioară extaziere. Romanul m-a in­tri­gat încă din titlu. Să fie vorba despre un animal metaforic sau personajele chiar pornesc pe urmele unei ovine mira­cu­loa­se? Aveam să mă lămuresc după câteva zeci de pagini. Dar să începem cu înce­pu­tul...

Murakami este cunoscut pentru best­seller-uri precum Pădure Norvegiană, Kafka pe malul mării sau trilogia 1Q84. Nu­mele lui a fost vehiculat ca po­ten­ţia­lul câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură, în 2011. A început să scrie la 29 de ani, un an mai târziu lansând pri­mul său succes, Ascultă cum cântă vântul. După trei decenii de activitate literară a devenit cel mai important romancier ni­pon, cărţile sale reprezentând amba­sa­dori răspândiţi pe întreg mapamondul.

Murakami s-a născut într-un moment de mixtură culturală fără precedent (şi se pare că acesta este semnul care avea să-l urmeze toată viaţa): în 1940, în ora­şul Tokyo aflat sub ocupaţie americană. A crescut în oraşul-port Kobe, unde lim­bi­le tuturor naţiilor îl înconjurau, iar ca adolescent s-a scufundat în cultura ame­ri­cană prin muzica jazz şi romanele po­li­ţiste. Tânărul ce avea să devină scriitor s-a dovedit un rebel care s-a căsătorit îm­­­potriva voinţei părinţilor, şi-a lăsat plete şi barbă şi a deschis un club de jazz – Peter Cat – înainte de a trece la literatură.

Toate aceste experienţe aveau să-şi lase amprenta asupra scriiturii sale, iar o parte dintre ele pot fi identificate şi în romanul de faţă. Nu-l poţi percepe pe scriitor ca exponent al culturii japoneze; de exemplu, cartea despre care vă voi vorbi este mai degrabă cosmopolită şi boemă, referirile la cultura locală fiind foarte puţine (gândiţi-vă că personajele mănâncă întotdeauna omletă sau sand­viciuri, şi nu delicatese asiatice).

Protagonistul romanului În căutarea oii fantastice este un tânăr de apoximativ trei­zeci de ani din Tokyo, deţine o agen­ţie publicitară şi este proaspăt divorţat. Posibilităţile ar putea fi infinite pentru el, dar nu e aşa. Se simte gol, nimic nu-l mai entuziasmează, nu mai are ţeluri sau iluzii şi aceeaşi deşertăciune o vede şi în lumea din jur.

Este greu de spus când se declanşează intriga romanului; cert este, că la un mo­ment dat, apare în viaţa lui o femeie deo­se­bită, cu un semn distinct (şi foarte năs­truş­nic ales de autor, aş spune eu), deţi­nă­toarea unor urechi superbe... Conco­mi­tent este contactat de către un individ mis­terios cu privire la o fotografie pu­bli­cată de agenţia lui. O vreme lucrurile nu au un sens clar, dar tânărul nu pare să se mire de nimic. Pe scurt: este nevoit să plece în căutarea unei oi speciale care apare în acea fotografie. Ca să vă faceţi o idee, în engleză titlul cărţii este A wild sheep chase, parodiind expresia „a wild goose chase“. Adică un fel de „cai verzi pe pereţi“ în limba română. Dar credinţa fără de cercetare a tânărului agent nu te lasă să te întrebi dacă nu cumva alear­gă după iluzii, aşa cum sugerează titlul.

Mai întâi, trebuie să regăsească un vechi prieten care i-a expediat cu ceva timp în urmă imaginea ce a stârnit con­tro­verse. Lasă în urma lui întreaga viaţă de dinainte şi, însoţit de prezenţa fe­mi­ni­nă înzestrată cu lobi mirifici, porneşte într-o aventură fără a sta pe gânduri. Căutarea se dovedeşte dificilă, aşa cum şi trebuie să fie parcursul oricărui erou de basm, fie el modern sau tradiţional. Iar la un moment dat, parcă am între­ză­rit printre rânduri puterea unei legături de amiciţie precum cea din Epopeea lui Ghilgameş. Asta şi pentru că cei doi prieteni par conectaţi dincolo de viaţă sau de moarte; dar să nu anticipăm...

Uşor, uşor, pe măsură ce paginile trec, prezenţa oii este tot mai pregnantă. Intrăm într-o lume cu oameni care şi-au dedicat viaţa acestei specii sau care aleg să imite existenţa unei oi. Oaia fantas­ti­că a posedat, de-a lungul timpului, mai multe persoane şi a urmărit anumite ţe­luri prin intermediul lor. Singura do­va­dă clară a existenţei animalului mis­te­rios este golul pe care îl lasă în sufletul omului pe care l-a locuit. Murakami face să se înţeleagă printre rânduri că oaia, acest animal cu o imagine atât de blân­­dă şi de supusă, are de fapt gânduri ma­le­fice în ceea ce priveşte omenirea. Este nevoie de multe sacrificii pentru a o opri. Oare va fi cineva capabil să le facă?

Tonul romanului trece de la indiferent-ludic la unul mult mai grav, atunci când protagonistul se apropie de ţintă. Ac­ţiu­nea pendulează între două lumi: cea rea­lă şi cea fantastică; nu este vorba însă despre o carte SF. Eu aş cataloga ro­manul mai degrabă drept unul psi­ho­lo­gic, deoarece tot neverosimilul/fantas­ti­cul cărţii porneşte din interiorul perso­na­jelor. Iar căutarea oii devine o căutare şi o redescoperire a sinelui. Eroul se în­­toar­ce din această aventură, cum altfel decât schimbat? Dar este o metamorfoză cre­di­bi­lă, pentru că punctul culminant al ro­ma­nului conţine pagini care te cu­tre­mu­ră prin introspecţie şi realism.

Cât despre final... pe parcursul lecturii m-am gândit la zeci de variante, pentru că romanul este atât de abracadabrelic în­­cât nu prea există variante imposibile. Dar oaia fantastică există? Eroul o va găsi? Scriitorul va alege o formulă cla­si­că de happy-end sau ne va şoca? Tot ce pot să vă spun este că, dacă până la fi­nal mai aveţi dubii în ceea ce priveşte seriozitatea cărţii sau talentul autorului, sfârşitul cărţii vi le va spulbera. În ca­pi­to­lele de final toate firele ajung într-un punct comun, cortina se ridică şi înţelegi că pe întreg parcursul romanului ai pri­mit indicii. Momentul de transcendenţă între viaţă şi moarte, despre care vă vor­beam, are loc tot aici şi dă măsura pro­fun­zimii temelor abordate.

Murakami s-a dovedit a fi un scriitor plin de iniţiativă alegând ca punct cen­tral al cărţii sale o oaie, animal deloc gra­tulat de literatură cu prezenţe mar­can­te. Dar, aşa cum vă spuneam, este o oaie cu ceva mai multă personalitate decât v-aţi aştepta de la o exponentă a acestei specii. Are un plan malefic în ceea ce priveşte umanitatea şi se folo­seş­te de indivizi pentru a-şi atinge scopul. Nu seamănă cu oaia premonitorie din Mioriţa şi nici cu Bisisica, cea cu ceva mai mult zvâc; oaia fantastică este un personaj inteligent, chiar superior oa­me­ni­lor, pe care îi posedă, îi utilizează şi apoi îi abandonează pradă disperării.

Autorul a reuşit să descopere un stil propriu, alternând pasajele în care per­sonajele sunt descrise sec cum se spală, mănâncă, se îmbracă etc. cu pasaje de introspecţie şi meditaţie asupra lumii. Amestecul dintre banal şi simbolic este bine potenţat şi treci, de la paragrafe comice, la rânduri incredibil de serioase. Cartea nu abundă în figuranţi, puţinii „interpreţi“ fiind cu toţii tipologii sau exemplare ieşite din comun. Personajele sunt singurul lucru viu din carte. Ele se mişcă printr-o lume rece şi lucidă, trăindu-şi emoţiile intense parcă izolate într-un mediu antiseptic.

Cu siguranţă, sunt prezente în ro­ma­nul În căutarea oii fantastice elemente mi­tice şi fabuloase, dar arta scriitorului constă tocmai în modul în care le-a in­te­grat în povestea unei vieţi contemporane. La sfârşit, mă întreb dacă nu ar trebui să avem cu toţii o oaie fantastică în via­ţa noastră, care să ne schimbe şi să ne determine să urmărim un ţel.

Scriitura te ajută să parcurgi repede volumul, atât prin frazele formate din succesiuni de propoziţii scurte, cât şi prin ritmul alert al acţiunii. Este o carte de profunzime, cu multe straturi pe care tre­buie să le decojeşti pentru a ajunge la miez. Iniţial, am crezut că este un ro­man despre viaţa contemporană cu pro­ble­mele ei, apoi o povestire fantastică sau poate un basm modern, am cochetat cu ideea de literatură absurdă, dar, în final, cred că a câştigat romanul psiho­lo­gic. Autorul a fost atât de subtil în de­talii şi schimbări de atmosferă, încât a creat un roman pe care trebuie să-l treci prin filtrul propriu de emoţii pentru a avea sens, nu este genul de carte din care poţi povesti prea mult.

Totodată, acest mod de a scrie îi lasă cititorului mult spaţiu de manevră. De exemplu, tu decizi dacă îţi place fata cu urechi perfecte sau nu; nu este un per­sonaj încadrat foarte clar într-o categorie pozitivă sau negativă. Iar dacă alegi să citeşti romanul doar la metrou şi nu vrei dileme filosofice în viaţa ta, Murakami îţi lasă o portiţă de scăpare: poţi urmări doar firul narativ al povestirii, fără alte complicaţii simbolice. Poţi trece de par­tea personajelor din carte care par a crede că o oaie fantastică este o oaie fan­tas­tică şi nimic altceva (cum ar fi întru­chi­parea unui ideal, a unei părţi pier­du­te din omenire sau chiar a unei divi­ni­tăţi).

Există o anumită muzicalitate şi rit­micitate în paginile cărţii, îmbinate cu momente de linişte aparentă (mai ales la sfârşitul capitolelor). Asta mă duce cu gândul la pasiunea din tinereţe a lui Murakami pentru muzică. Iar dacă ur­mă­reşti cu atenţie povestea descoperi mul­tiple referinţe muzicale, acestea schim­bându-se odată cu tonul acţiunii. Un rol aparte, poate de portal între cele două lumi în care pendulează prota­go­niş­tii, îl are un bar. Cu tonomatul lui, pa­ha­rele de bere şi alunele sărate, acesta este un loc în care eroul şi prietenul lui s-au întors adesea. Este un fel de spaţiu de purificare, un prag sau un purgatoriu al poveştii.

Cred că mi-a plăcut cartea asta şi pen­tru că nu o poţi plasa într-o cutiuţă cu eti­chetă. Am o presimţire că impresia mea despre ea se va schimba odată cu trecerea timpului, este posibil ca la o re­citire să descopăr tuşe şi detalii pe care le-am ignorat la prima lectură. Recenzia de faţă nici măcar nu vă poate ghida, scopul ei este acela de a vă deştepta pofta pentru roman, deoarece este o car­te pe care trebuie s-o citeşti ca s-o înţe­legi.

Şi, ca ultime impresii şi sugestii legate de roman, ar fi: lăsaţi-vă purtaţi de scrii­tură, e lină şi vă va duce acolo unde vrea autorul fără să faceţi vreun efort; nu încercaţi să surprindeţi simboluri şi semnificaţii pe parcursul lecturii, vo­lu­mul este un întreg care vi se va des­co­peri la final; lăsaţi-vă pătrunşi de stilul senin al cărţii; admiteţi că fantasticul este posibil, măcar aşa, de dragul jo­cu­lui; faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi în­­chipuiţi-vă că aţi lăsa totul în urmă pentru a pleca în căutarea unui ideal şi bu­curaţi-vă de imaginile frumoase din carte.

Haruki Murakami, În căutarea oii fantastice, Editura Polirom, ediţia 2011

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22