Pe aceeași temă
Într-un potpourri al cărui numitor comun rămâne, ca de obicei, stilul inconfundabil cărtărescian, autorul Levantului (de curând reeditat de Editura Humanitas, cu aceeaşi frumoasă copertă a lui Dan Stanciu) propune cititorului o serie de texte de lungimi variabile, publicate
în volume colective sau în presă. Fie că e vorba despre proze scurte, mici fragmente confesive, necrologuri (la moartea unor prieteni şi colegi de generaţie, Gheorghe Crăciun, Ion Stratan, Alex Leo. Şerban), un basm (A patra inimă, apărut în volumul Care-i faza cu cititul?), textele rezervă câteva frumoase surprize cititorului care nu a urmărit activitatea literară şi publicistică a lui Mircea Cărtărescu din ultima vreme, putând totodată să-i dezamăgească pe cei care ar aştepta, în loc de o colecţie de texte de valori şi dimensiuni diferite, un volum de nuvele sau următorul roman anunţat de acesta în Jurnal. Micul volum de faţă vine însă în întâmpinarea aşteptărilor celor interesaţi (şi) de dinamica vieţii interioare a scriitorului, de procesul complicat care defineşte etapele scrisului acestuia şi, mai cu seamă, pe cele de gestaţie literară, dintre perioadele de redactare propriu-zisă a cărţilor importante. Cele mai de interes texte ale volumului sunt, fără îndoială, Ada-Kaleh, Ada-Kaleh... şi Ochiul căprui al dragostei noastre, primul de un lirism aproape barbian pe alocuri, cel de-al doilea cu ecouri din Orbitor, la graniţa dintre elementul autobiografic şi ficţiune. După apariţia sa în Lettre Internationale (nr. 71, toamnă 2009), prima proză era caracterizată de Luiza Vasiliu: „e genul de favoare pe care un scriitor le-o face cititorilor săi din când în când. După un Orbitor monumental, Cărtărescu dă un semn de viaţă literară, o proză scurtă în faţa căreia te înclini cu respiraţia tăiată“. Textul oferă, într-adevăr, un mic regal de lectură, pentru că subiectul i se potriveşte mănuşă autorului, iar împletirea dintre elementul documentar şi ficţiune e atât de naturală, încât trecerile dintr-un plan în celălalt sunt aproape imperceptibile, integrate experienţei aceluiaşi „băieţel subţire de nouă ani“, apoi „adolescent subţire, cu ochii negri aţintiţi în tavan“, care, cucerit de pictura în ulei ce reprezintă faimoasa insulă scufundată, încearcă să-i afle povestea întâi de la cei din jur, apoi din cărţi. De fapt, insula din tablou (împreună cu radioul din cameră, artefact magic ce realizează o imposibilă legătură între lumea mizeră, lipsită de orice perspective a comunismului şi ceea ce nu pare a fi decât, cum tot Cărtărescu spune, într-o altă proză, „fantasmagorii de film american“) e o metaforă a evaziunii într-o lume fantastică, care incită şi provoacă imaginaţia micului locuitor al unui anodin, cenuşiu bloc comunist. Când, în cele din urmă, ajuns la maturitate, micul visător din camera tabloului cu insula trebuie să scrie un reportaj despre cei morţi la Cazane şi porneşte cu barca pe apele Dunării în căutarea vestitei limbi de pământ turcit, revelaţia că insula nu e altceva decât un teritoriu interior al fiecăruia, un spaţiu simbolic în care sunt conservate cele mai profunde adevăruri ale fiinţei, amintiri ale unei existenţe ante-umane, iar fascinaţia faţă de necunoscutul ei se confundă de fapt cu eterna dorinţă de a ne sonda propriile abisuri lăuntrice, e superb redată vizual, într-o imagine emblematică, anticipată deja de seme contextuale ale dublului şi oglinzii: „Turcul lopăta liniştit în susul şi-n josul lacului, de parc-ar fi văzut aievea contururile insulei. A oprit barca deasupra minaretului, deasupra fabricii de ţigarete, deasupra unui faimos şantan, deasupra unei mari cafenele. Priveam de fiecare dată adânc în ape. Nu vedeam decât faţa unui bărbat cu ochii negri. De parcă eu însumi aş fi fost insula, de parcă deasupra mea, cum zac cu faţa-n sus, înecat sub ape, am fi plutit cu barca de pescari. Mi-am amintit atunci că adânc în creierul nostru există o zonă numită Insula. Că toţi avem o insulă scufundată în apele minţii, şi pe care-o căutăm cu disperare, ca pe diamantul topit al fiinţei noastre. Că noi înşine şi lumea noastră suntem adânc scufundaţi, în apele timpului şi-ale memoriei universale, ca o Ada-Kaleh ce nu va mai fi niciodată reală“.
Cultivând imagini enigmatice şi reluând, de fapt, tema geamănului, exploatată deja în romane şi în nuvele, Ochiul căprui al dragostei noastre e poate proza cea mai acută din volum, un text infuzat de o tandreţe fără nimic dulceag şi de o emoţie discretă, reţinută, cu fraze al căror stil aminteşte de Orbitor. Mirceavictor sau Victormircea, cărora li se alătură făptura benefică, luminoasă a mamei, cu „trupul alb, nesfârşit de bun şi de hrănitor“, sfârşesc prin a alcătui o treime indestructibilă, unită printr-o dragoste neomenească: „Amândoi am privit-o ochi în ochi pe mama, cu feţele atât de apropiate, cu dragoste atât de iradiantă, încât ochii noştri se deformau, deveneau apoşi (o apă căpruie, întunecată), se-ntindeau ca nişte bobiţe de mercur, se atingeau şi se contopeau până la urmă într-un singur ochi mare şi înţelept şi atotcuprinzător. Mircea. Mama. Victor. Ca un triptic scânteietor, ca şi când marele retablu din Gand ar fi umplut deodată odăiţa noastră de mahala“. Moartea geamănului Victor (care suferă de situs inversus totalis, maladie rară ce presupune o dispunere inversată a organelor în corp) e percepută de Mircea ca tragedia intimă a existenţei lui, dispariţia dublului său, imagine în oglindă a propriei fiinţe, lăsând în urmă o prezenţă fantomatică – „asemenea vântului paraclet“ – care se alătură îmbrăţişării celor doi, de-acum, Mircea şi mama.
Într-un cu totul alt registru e scrisă povestirea Primul meu blug, o incursiune în anii ’70, care aminteşte de alte texte cărtăresciene unde anecdoticul întâlneşte absurdul, de factura celor din Frumoasele străine: pe scurt, o povestioară cu poantă, care reuşeşte să surprindă perfect atmosfera epocii. La fel se întâmplă şi cu Anii furaţi, un excelent text scurt care relatează o întâmplare similară, pe o tonalitate diferită însă, înclinând mai degrabă spre umorul amar tipic deznădăjduiţilor ani ai tranziţiei, anii ’90, conservaţi în memoria scriitorului printr-o imagine sintetizatoare, a mizeriei unui târg de vechituri, unde o faună umană ieşită parcă din lumea periferiei felliniene vinde şi cumpără mărunţişuri jalnice, în speranţa unor câştiguri minime: „Pe jos, pe ziare boţite, pline de poze de femei goale, se-nşirau şurubelniţe strâmbe, cărţi ferfeniţite, pisoi urduroşi, abia fătaţi, parfumuri contrafăcute, păpuşi cu picioarele smulse, rezerve goale de pixuri, discuri de muzică populară, haine slinoase şi descusute, tacâmuri cu care n-ai fi mâncat în veci de veci, ştechere, lanterne, sârme, cuie, poze vechi, icoane mâncate de carii, piese mecanice imposibil de recunoscut şi un milion de alte lucruri. Le vindeau inşi neraşi, femei grase, cu broboade, ţigani, copii scheletici ca-n Biafra“. Prozatorului i se potriveşte, de altfel, registrul absurdului, condimentat din plin cu astfel de imagini şi situaţii groteşti, ale căror protagonişti sunt personaje caricaturizate, surprinse cu un ochi necruţător, dar lipsit de cinism, şi învăluite de fapt în empatie.
Dacă Pontus Axeinos e un frumos elogiu adus Mării Negre, lui Ovidiu şi Tomisului, precum şi o consemnare a momentului magic al celei dintâi întâlniri cu marea, Copilul-lup al lui Dumnezeu e o confesiune despre adevărata semnificaţie a Crăciunului şi importanţa trăirii religioase, poate mai puţin relevant pentru volum, luat ca întreg. Nu în ultimul rând, cele câteva fragmente evocatoare ale unor scriitori astăzi trecuţi în nefiinţă sunt pline de decenţă şi tristeţe, funcţionând mai degrabă ca mici portrete care restituie cititorului imagini ale acestora lipsite de artificialitatea iminentă în astfel de evocări.
Textele reunite în volumul de faţă sunt de fapt mici insule, literare, ale unui trecut care provoacă uneori o nostalgie sfâşietoare, alteori întristarea sau regretul, care invită la revizitarea unor obsesii şi teme cărtăresciene mai vechi, oferind, totodată, indicii despre teritoriile actuale sondate de autor în căutarea unor noi tematici şi formule literare pe care le va exploata, probabil, în următoarele sale cărţi.
Mircea Cărtărescu, Ochiul căprui al dragostei noastre, Editura Humanitas, 2012
