Bucurestiul Cultural, nr. 117 - Insulele trecutului

Andreea Rasuceanu | 25.09.2012

Pe aceeași temă

Într-un potpourri al cărui numitor co­mun rămâne, ca de obicei, stilul incon­fun­dabil cărtărescian, autorul Levantului (de curând reeditat de Editura Hu­ma­ni­tas, cu aceeaşi frumoasă copertă a lui Dan Stanciu) propune cititorului o serie de texte de lungimi variabile, publicate
în volume colective sau în presă. Fie că e vorba despre proze scurte, mici frag­men­te confesive, necrologuri (la moartea unor prieteni şi colegi de generaţie, Gheor­ghe Crăciun, Ion Stratan, Alex Leo. Şerban), un basm (A patra inimă, apă­rut în volumul Care-i faza cu cititul?), tex­tele rezervă câteva frumoase surprize cititorului care nu a urmărit activitatea li­terară şi publicistică a lui Mircea Căr­tă­rescu din ultima vreme, putând toto­da­tă să-i dezamăgească pe cei care ar aş­tepta, în loc de o colecţie de texte de va­lori şi dimensiuni diferite, un volum de nuvele sau următorul roman anunţat de acesta în Jurnal. Micul volum de faţă vine însă în întâmpinarea aşteptărilor celor interesaţi (şi) de dinamica vieţii in­te­rioare a scriitorului, de procesul com­pli­cat care defineşte etapele scrisului aces­tuia şi, mai cu seamă, pe cele de ges­ta­ţie literară, dintre perioadele de re­dac­ta­re propriu-zisă a cărţilor importante. Cele mai de interes texte ale volumului sunt, fără îndoială, Ada-Kaleh, Ada-Ka­leh... şi Ochiul căprui al dragostei noastre, primul de un lirism aproape barbian pe alocuri, cel de-al doilea cu ecouri din Orbitor, la graniţa dintre elementul auto­bio­grafic şi ficţiune. După apariţia sa în Lettre Internationale (nr. 71, toamnă 2009), prima proză era caracterizată de Lui­za Vasiliu: „e genul de favoare pe care un scriitor le-o face cititorilor săi din când în când. După un Orbitor mo­nu­mental, Cărtărescu dă un semn de viaţă literară, o proză scurtă în faţa că­reia te înclini cu respiraţia tăiată“. Tex­tul oferă, într-adevăr, un mic regal de lec­tură, pentru că subiectul i se po­tri­veş­te mănuşă autorului, iar împletirea din­tre elementul documentar şi ficţiune e atât de naturală, încât trecerile dintr-un plan în celălalt sunt aproape imper­cep­ti­bi­le, integrate experienţei aceluiaşi „băie­ţel subţire de nouă ani“, apoi „adolescent subţire, cu ochii negri aţintiţi în tavan“, care, cucerit de pictura în ulei ce re­pre­zin­tă faimoasa insulă scufundată, încear­­că să-i afle povestea întâi de la cei din jur, apoi din cărţi. De fapt, insula din tablou (împreună cu radioul din cameră, artefact magic ce realizează o imposibilă legătură între lumea mizeră, lipsită de orice perspective a comunismului şi ceea ce nu pare a fi decât, cum tot Cărtărescu spune, într-o altă proză, „fantasmagorii de film american“) e o metaforă a eva­ziu­nii într-o lume fantastică, care incită şi provoacă imaginaţia micului locuitor al unui anodin, cenuşiu bloc comunist. Când, în cele din urmă, ajuns la matu­ri­tate, micul visător din camera tabloului cu insula trebuie să scrie un reportaj de­spre cei morţi la Cazane şi porneşte cu barca pe apele Dunării în căutarea ves­titei limbi de pământ turcit, revelaţia că insula nu e altceva decât un teritoriu interior al fiecăruia, un spaţiu simbolic în care sunt conservate cele mai profun­de adevăruri ale fiinţei, amintiri ale unei existenţe ante-umane, iar fascinaţia faţă de necunoscutul ei se confundă de fapt cu eterna dorinţă de a ne sonda pro­priile abisuri lăuntrice, e superb redată vizual, într-o imagine emblematică, anti­ci­pată deja de seme contextuale ale du­blu­lui şi oglinzii: „Turcul lopăta liniştit în susul şi-n josul lacului, de parc-ar fi vă­zut aievea contururile insulei. A oprit bar­ca deasupra minaretului, deasupra fa­bricii de ţigarete, deasupra unui fai­mos şantan, deasupra unei mari ca­fe­ne­le. Priveam de fiecare dată adânc în ape. Nu vedeam decât faţa unui bărbat cu ochii negri. De parcă eu însumi aş fi fost insula, de parcă deasupra mea, cum zac cu faţa-n sus, înecat sub ape, am fi plutit cu barca de pescari. Mi-am amintit atunci că adânc în creierul nostru există o zonă numită Insula. Că toţi avem o insu­lă scufundată în apele minţii, şi pe care-o căutăm cu disperare, ca pe dia­man­tul topit al fiinţei noastre. Că noi în­­şi­ne şi lumea noastră suntem adânc scu­fun­daţi, în apele timpului şi-ale me­mo­riei universale, ca o Ada-Kaleh ce nu va mai fi niciodată reală.

Cultivând imagini enigmatice şi re­luând, de fapt, tema geamănului, exploa­ta­tă deja în romane şi în nuvele, Ochiul că­prui al dragostei noastre e poate proza cea mai acută din volum, un text infuzat de o tandreţe fără nimic dulceag şi de o emo­ţie discretă, reţinută, cu fraze al căror stil aminteşte de Orbitor. Mirceavic­tor sau Victormircea, cărora li se alătură făp­tura benefică, luminoasă a mamei, cu „tru­pul alb, nesfârşit de bun şi de hră­ni­tor“, sfârşesc prin a alcătui o treime in­des­tructibilă, unită printr-o dragoste neomenească: „Amândoi am privit-o ochi în ochi pe mama, cu feţele atât de apro­pia­te, cu dragoste atât de iradiantă, în­­cât ochii noştri se deformau, deveneau apoşi (o apă căpruie, întunecată), se-n­­tin­deau ca nişte bobiţe de mercur, se atin­geau şi se contopeau până la urmă într-un singur ochi mare şi înţelept şi atotcu­prin­ză­tor. Mircea. Mama. Victor. Ca un trip­tic scânteietor, ca şi când marele retablu din Gand ar fi umplut deodată odăiţa noastră de mahala. Moartea geamă­nu­lui Victor (care suferă de situs inversus totalis, maladie rară ce presupune o dis­pu­nere inversată a organelor în corp) e percepută de Mircea ca tragedia intimă a existenţei lui, dispariţia dublului său, imagine în oglindă a propriei fiinţe, lă­sând în urmă o prezenţă fantomatică – „asemenea vântului paraclet“ – care se ală­tură îmbrăţişării celor doi, de-acum, Mircea şi mama.

Într-un cu totul alt registru e scrisă po­vestirea Primul meu blug, o incursiune în anii ’70, care aminteşte de alte texte căr­tăresciene unde anecdoticul întâl­neş­te absurdul, de factura celor din Fru­moa­sele străine: pe scurt, o povestioară cu poan­tă, care reuşeşte să surprindă per­fect atmosfera epocii. La fel se întâmplă şi cu Anii furaţi, un excelent text scurt care relatează o întâmplare similară, pe o tonalitate diferită însă, înclinând mai de­grabă spre umorul amar tipic deznă­dăj­duiţilor ani ai tranziţiei, anii ’90, conservaţi în memoria scriitorului prin­tr-o imagine sintetizatoare, a mizeriei unui târg de vechituri, unde o faună uma­nă ieşită parcă din lumea periferiei felliniene vinde şi cumpără mărunţişuri jalnice, în speranţa unor câştiguri mi­ni­me: „Pe jos, pe ziare boţite, pline de poze de femei goale, se-nşirau şurubelniţe strâm­be, cărţi ferfeniţite, pisoi urduroşi, abia fătaţi, parfumuri contrafăcute, pă­puşi cu picioarele smulse, rezerve goale de pixuri, discuri de muzică populară, hai­ne slinoase şi descusute, tacâmuri cu care n-ai fi mâncat în veci de veci, şte­chere, lanterne, sârme, cuie, poze vechi, icoane mâncate de carii, piese mecanice imposibil de recunoscut şi un milion de alte lucruri. Le vindeau inşi neraşi, fe­mei grase, cu broboade, ţigani, copii sche­le­tici ca-n Biafra“. Prozatorului i se potriveşte, de altfel, registrul absurdului, condimentat din plin cu astfel de ima­gini şi situaţii groteşti, ale căror prota­go­nişti sunt personaje caricaturizate, sur­prin­se cu un ochi necruţător, dar lipsit de cinism, şi învăluite de fapt în em­pa­tie.

Dacă Pontus Axeinos e un frumos elogiu adus Mării Negre, lui Ovidiu şi Tomi­su­lui, precum şi o consemnare a momen­tu­lui magic al celei dintâi întâlniri cu ma­rea, Copilul-lup al lui Dumnezeu e o con­fesiune despre adevărata semnificaţie a Crăciunului şi importanţa trăirii religioa­se, poate mai puţin relevant pentru vo­lum, luat ca întreg. Nu în ultimul rând, cele câteva fragmente evocatoare ale unor scriitori astăzi trecuţi în nefiinţă sunt pline de decenţă şi tristeţe, func­ţio­nând mai degrabă ca mici portrete care restituie cititorului imagini ale acestora lipsite de artificialitatea iminentă în ast­fel de evocări.

Textele reunite în volumul de faţă sunt de fapt mici insule, literare, ale unui trecut care provoacă uneori o nos­tal­gie sfâşietoare, alteori întristarea sau regretul, care invită la revizitarea unor obsesii şi teme cărtăresciene mai vechi, ofe­rind, totodată, indicii despre teri­to­rii­le actuale sondate de autor în căutarea unor noi tematici şi formule literare pe care le va exploata, probabil, în urmă­toa­rele sale cărţi.

 

Mircea Cărtărescu, Ochiul căprui al dragostei noastre, Editura Humanitas, 2012

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22