Bucurestiul Cultural, nr. 117 - Port un fel de povară a lucrului primit, pe care trebuie să-l dau mai departe

Irina Nicolau | 25.09.2012

Pe aceeași temă

La mai bine de un deceniu de la trecerea în nefiinţă a Irinei Nicolau şi în semn de omagiu adus omului şi artistului, publicăm, în continuare, fragmente din două interviuri ce ne-au fost puse la dispoziţie prin amabilitatea Mihaelei Şchiopu, autoarea acestora. Paginile sunt ilustrate cu desene ce poartă semnătura aceleiaşi Mihaela Şchiopu.

Născută la 29 ianuarie 1946 la Bucureşti, a avut strămoşi aromâni şi greci • absolventă Universitatea Bucureşti, Facultatea de Limba şi Literatura Română; etnolog, Institutul de Etnografie şi Folclor (1989-1990); • etnolog, Muzeul }ăranului Român (1990–­2002) • specialist în etnologie, istorie orală şi muzeologie, doctor în filologie-folclor, membră a unor importante organizaţii profesionale din ţară şi străinătate • a coordonat seria de cărţi bibliofile a Muzeului }ăranului Român şi proiecte culturale ale muzeului, dintre care: Viaţa cotidiană în anii ‘80 la Bucureşti, 100 de ţărani, Arca lui Noe, de la neolitic la Coca-Cola • a condus ateliere de creativitate pentru copii • a ţinut cursuri universitare la Universitatea din Bucureşti, Academia de Arte PlasticeFacultatea de Istoria şi Teoria Artei, Universitatea de Arhitectură • a desfăşurat o intensă activitate publicistică în revistele Dilema, 22, Secolul XX, precum şi în cotidianele: România liberă, Curentul, Cotidianul, Aromânii, credinţe şi obiceiuri, Ghidul sărbătorilor româneşti, O stradă oarecare din Bucureşti, „Haida, bre“ – incursiune subiectivă în lumea aromânilor

Irina Nicolau a murit la 3 iulie 2002, la Bucureşti

• cărţi scrise cu prietenii: Ne-a luat valul, este prima carte scrisă despre revoluţie la 40 de zile după evenimente, în variantă de samizdat; a fost lansată în 22 decembrie 1990 sub titlul Vom muri şi vom fi liberi, la Ed. Meridiane; Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, Ed. Humanitas, 1993; The Simple Splendour of Character. The Romanian Peasant, Romanian Cultural Foundation, 1996; Piaţa, despre Piaţa Universităţii, Ed. Nemira, 1997; Surâsul lui Hari, Ed. Ars Docendi, 1999; Experimentul Zaica, Ed. Meridiane, 2000; O viaţă, un destin, o icoană, M}R, 2000; O stradă oarecare din Bucureşti, Ed. Nemira, 1999; Credinţe şi superstiţii româneşti, Ed. Humanitas, 2000; Dosar sentimental, M}R, 2000 • o carte la care ţinea enorm: Versuri din flori, 2000 • cărţi scrise de una singură: Ghidul sărbătorilor româneşti, Ed. Humanitas, 1998; Haide, bre!“ – incursiune subiectivă în lumea aromânilor, 2000; Talmeş-Balmeş“ de etnologie şi multe altele, Ed. Ars Docendi, 2001; Aromânii, credinţe şi obiceiuri, Biblioteca Culturii Aromâne, Proiect Avdhela, 2001; Lecţii cu poveşti despre facerea lumii, Ed. Sigma, 2000

• cărţi bibliofile manufacturate în seria Rânduiala Vieţii

 

 

Unii scriu pentru public, tu pentru cine scrii?

Eu nu scriu, eu spun şi povestesc, nici nu mă interesează să scriu şi eu nu mă consider o intelectuală. Mama îmi spu­nea în copilărie că omul trebuie să fie om. Atunci protestam şi mi se părea un lucru foarte stupid, dar acum îmi dau seama cât de greu e să fii om. Eu asta mă silesc să fac.

Am văzut şi în agende, şi în alte cărţi de-ale tale două versuri: „Floare fui, floare tre­cui/La urechea nu ştiu cui“.

O femeie despre care aş fi zis că e de­să­vârşit idioată mi-a zis aceste versuri care-i plăceau foarte mult... O dată în plus mi-a arătat cât de imperfectă e cu­noaş­terea noastră şi, în al doilea rând, mi s-a lipit de inimioară pentru că îţi ara­tă deopotrivă cât de întâmplător este totul... Le ţin minte de treizeci de ani, pentru mine sunt un specimen de ra­fi­na­ment ţărănesc nebănuit, poate deoarece cumulează tot felul de lucruri care mă intrigă sau mă tulbură. Florile nu-mi plac chiar deloc, sunt ceva care e făcut ca să se termine repede şi să răsară fruc­tul. Când ţi-aduce omul prin casă flori, ţi-aduce nişte cadavre care să pu­tre­zeas­că – adu-mi domnule mere mai bine. Pe urmă mi se pare un lucru minunat – dacă tot le tai, dacă tot le iubeşti, pune-le domnule mai bine la ureche, pentru că atunci sigur se usucă repede şi atunci gestul tău e la fel de evanescent ca şi ele, dar să le opăreşti şi să le chinui e ceva foarte sordid.

Şi brazii?

Cred că n-am trăit destul de intens săr­bătoarea Crăciunului la mine acasă, deşi mama se silea; am avut dezamăgiri succesive, cea mai importantă fiind le­ga­tă de Moş Crăciun. Când m-am lă­mu­rit că într-adevăr nu-i – asta târziu, pe la 9 ani – atunci nu m-a mai interesat nimic. Eu nefiind suficient de aproape de biserică, n-am trăit sărbătoarea prin post, prin aşteptarea minunii. Toată scenografia asta mă mişcă foarte puţin, plus ideea de cadou de porunceală. Ca­doul mi se pare gestul cel mai exuberant şi mai liber pe care poţi să-l îndrepţi spre cineva, dar, când vine momentul, tre­buie să cumpăneşti şi să nu-l ofen­sezi, să-i dai ceva, dar să fie şi ieftin, dar să nu arate cât de ieftin e, toată chestia asta mi se pare umilitoare.

Ce spui despre oamenii blânzi?

De fapt, nu-mi plac oamenii blânzi, mie-mi plac oamenii sălbatici şi ade­vă­ra­ta sălbăticie e blândă. Am şi citit în co­pi­lă­rie o carte despre un cal sălbatic, care, fiind prins, deşi toţi se sileau acolo să-l
îm­­blânzească, s-a aruncat într-o pră­pas­tie. Pentru asta eu nu încerc să îmblân­zesc oamenii, mi-aş dori ca ceea ce scriu să fie o mângâiere pe capul lor, care să-i mai îmblânzească.

Eşti scriitoare?

Am vrut să mă fac de toate, în afară de profesor şi actriţă. Mi-am închipuit că o să fiu scafandru, explorator, ar­heo­log, astronom, iar ultimele lucruri au fost să fac cinema şi pe urmă istoria ar­tei. Printr-o circumstanţă nenorocită de împrejurări, am făcut filologia şi după aia am fost foarte fericită, pentru că, fă­când filologie, nu m-am ocupat de scrie­re, ci m-am ocupat de oralitate. Eu am scris foarte târziu; 20 de ani, cât am funcţionat sub comunişti cu capacul în cap, am scris vreo două articole, pe care nici eu n-am răbdare să le citesc acum. Restul am făcut, cum ziceam noi la In­sti­tutul de Folclor, o „galeră“, care se nu­mea „Colecţia Naţională de Folclor“ şi am lucrat de am înnebunit la ea.

Ai avut o colecţie de bancuri?

Am avut o colecţie foarte mare de ban­curi. Prima mea încercare de a da un doctorat a fost în bancuri, înregistrate când erau spuse, transcrise în ipostaza lor orală, cercetate în înlănţuirea lor. Dar în ‘72 a apărut Codul Eticii şi Echi­tă­ţii Socialiste şi am schimbat tema. Mulţi m-au suspectat de oportunism pen­tru că am făcut spectacolul de folclor. Era tot un fel de diversiune, pentru că a ataca prin reflecţie ceva de la sine în­­ţeles, a-l ataca în ideea de a-l face mai bun era ceva care mie mi se părea foarte interesant şi curajos. Din fericire, ni­meni nu m-a luat în serios, acest lucru tră­indu-şi acum veacul de aur. Niciodată „Cântarea României“ n-a fost mai hi­doa­să ca acum.

De ce scrii de mână?

După 20 de ani de galeră, am ţâşnit la Muzeul }ăranului Român, primele cărţi le-am scris de mână că n-aveam cu ce, n-aveam maşini de scris, voiam să le facem rapid... Treptat, reacţia mea a devenit o reacţie de protest la formele astea tehnice. Sufăr că citesc cărţi care nu sunt culese. Nu mai există zeţari; e adevărat că se îmbolnăveau, dar exista o lume care mi se părea o poveste. Picu Pătruţ, care a trăit la mijlocul secolului XIX, a făcut două cărţi a câte 1.570 de pagini şi fiecare are peste 500 de ilus­tra­ţii de mână, omul având în bibliotecă 200 de cărţi tipărite. Aş face o carte care să coste cât o moşie şi pe care o citesc numai câţiva care merită şi, pe urmă, dacă chiar e-aşa de bună, s-o preia ăştia cu ordinatoarele lor şi s-o facă ediţie popu­lară.

Eşti un om cu serviciu?

Riguros nu. Un serviciu înseamnă două lucruri – un program şi frica – vai, ce-o să fac, vai, dacă mă dă şeful afară – iar program n-am avut niciodată. Eu am avut statutul de cercetător, care, şi în perioadele lui nenorocite, presupunea o li­bertate care mie mi-a fost foarte ne­ce­sară.

Ce înseamnă pentru tine lucrurile altfel?

Lucrurile altfel sunt cele care se nasc când te înăbuşi de lucrurile aşa. Lumea face lucrurile aşa cum „se fac“ şi ajunge la o oboseală generală, dar confortul pre­cum­păneşte. Eu nu sunt o persoană afla­­tă în goană după confort. În categoria „lucrurilor altfel“ aş include şi discuţiile mele cu taximetriştii. Vorbesc în­­con­ti­nuu cu ei, probleme politice, culturale şi mai ales religioase, în timpul din urmă. De pildă, unul m-a acuzat că în relaţia mea cu Dumnezeu funcţionez după prin­ci­piul „crede şi nu cerceta“. Relaţia mea cu Dumnezeu e una foarte directă şi re­ciprocă, după ce m-am încredinţat lui, îl las pe el să hotărască – şi-mi închipui şi eu că există o oarecare înţelegere din partea lui şi că mă iartă pentru greşelile pe care le fac.

Dar tu te ierţi?

În general, mă iert, nu pentru că aşa zice în filmele americane – nu te în­­vi­no­văţi –, ci pentru că de puţine ori mă simt atât de importantă încât să fiu vi­no­vată pentru lucruri mari. Şi taxime­tris­tul mi-a zis: doamnă, aşa nu se poa­te, eu trebuie să înţeleg. Păi, zic, nu ai ce să înţelegi, dac-ai crezut, nu mai e nimic de făcut. Şi, zice, dacă sunt pe-o cale greşită? Eu îl întreb – cum, pe calea lui Dumnezeu n-ai cum, crezi sau nu crezi.

Ai fost vreodată singură?

Niciodată, pentru că familia noastră era constituită după gramatica pă­duchi­lor în cusătură, eram unii peste alţii până la a ne sufoca, dar am avut enorm de mulţi prieteni. În plus, nu m-am sim­ţit singură nici când am fost singură, pentru că mie-mi place, din când în când, să fiu şi singură. Niciodată nu
m-am plictisit, întotdeauna am găsit ceva care să-mi placă, fie am cusut, fie am pictat.

La ce te gândeşti când coşi?

Când coşi, pui lucrurile împreună şi le apropii. Şi, într-un fel, faci o legătură durabilă. Când coşi, ai la ce te gândi. Pe vremea când coseam pentru prietene (le mai făceam câte o rochiţă), tot timpul mă gândeam la ele şi le întorceam pe toa­­te feţele. Era o ocazie să mă con­cen­trez asupra lor.

Eşti una dintre puţinele fiinţe care se ocupă şi de spatele hainelor. De ce?

Asta din cauza bărbatului meu, de la care am învăţat enorm de multe şi care mi-a zis că, dacă ai o gaură, o pată, aşa­ză-ţi-o în faţă, să-l priveşti în ochi pe ăla care ţi se uită în pată. Nu-i nimic mai jalnic decât să se uite cineva la o pată pe care o ai în spate. Mi-am dat seama că spatele e ceva care trebuie să fie fortificat, că acolo sunt privirile pe care nu poţi să le întrerupi şi să le în­­frunţi.

Ai vreo emoţie când vezi pe cineva care ci­teşte ce scrii?

Am inima cât un purice când îi dau cuiva ceva care se vede dintr-o primă privire. Mi-ar plăcea să stau lângă un om când citeşte ce-am scris. Să şed într-un colţ şi să mă uit la el cum participă cor­po­ral la chestia asta.

Ai facut o carte de noptieră, de dat fără bani. Cum s-a întâmplat?

Eram în spital şi vedeam ce citesc oa­me­nii înainte de a se duce să moară sau după ce se întorceau de la operaţie şi te durea capul, tot felul de lucruri absolut imunde. Sau cei foarte credincioşi, de obi­cei sectanţii, foşgăiau nişte cărţi care mi se păreau şi alea destul de discu­ta­bi­le. Mi-am zis să fac o cărticică de nop­tie­ră care să nu fie fundamental creş­ti­nă, că nu toţi sunt creştini, dar să fie
în duhul bun al lucrurilor din biserica mea. Mi-am dorit asta şi, după ce am spus-o într-o emisiune la televizor, îmi apare un ins şi-mi zice: vreau să te ajut să faci această carte. Pot să-ţi spun doar atât: cartea am făcut-o într-o sâmbătă şi duminică, evident scrisă de mână, se numea Gând Bun. După zece zile a venit, mi-a lăsat 3.000 de exemplare fără să-mi ceară un leu şi am rămas prieteni. Îl chea­mă Viorel Speteanu.

Ce e cu vederea făcută de fetele lui Pavel Safarica?

În momentul de faţă, în afară de mo­nu­mentele funerare, oamenii au aban­do­nat restul. Tot ce fac, fac doar pentru nu­me­le lor. Pentru mine, şi acea carte poş­ta­lă, şi cartea de mai târziu, Haide bre, era un mod de a-i face pe oameni să ci­tească şi să ţină minte numele Pavel Safarica, adică tatăl meu. Omului ăstuia îi plăcea să-şi spună numele – când spunea Pavel Safarica se înfoia ca o pa­să­re. M-am gândit să fac şi eu ceva, să le comunic oamenilor că a existat... Şi ce-mi place enorm e că, foarte des, cei care scriu despre carte preiau numele lui. S-au prins că-mi place să fie numit.

Mi-ai spus că eşti curioasă să îmbă­trâ­neşti pentru că ţi se pare că trebuie să fie ceva deosebit...

În primul rând, nu există decât două po­sibilităţi, ori mori, ori îmbătrâneşti. În cazul în care nu vrei să mori, trebuie să fii pregătit pentru bătrâneţe şi tre­buie să ai în vedere că au existat bătrâni venerabili care au trăit foarte frumos bă­trâ­neţea. Poate că a fost şi uşor pentru mine, că eu n-am fost niciodată fru­moa­­să. Când eşti frumoasă, poate-ţi vine greu să pierzi asta, dar eu n-am avut ce să pierd.

Despre ce nu-ţi place să vorbeşti?

Despre lucrurile triste, le actualizezi, le faci mai prezente, le dai puteri.

De ce-ai ales să faci salonul Timpul la Muzeul }ăranului Român?

Pentru că timpul mă-nnebuneşte. Am o relaţie mizerabilă cu timpul şi de-asta fac calendare, agende care nu au zilele fixate. Aş accepta timpul cu mare dra­gos­te, dacă s-ar rezuma la a fi o zi şi o noapte. Probabil că mă ocup de timp ca să mai domesticesc relaţia cu el, pentru că, de fapt, e o relaţie de cutremurare şi de oroare că aş putea să-l mărunţesc. Aşa cum pentru indieni să sape pă­mân­tul înseamnă să-şi zgârie mama, pentru mine timpul este lichidul amniotic.

Cum de-ai făcut Sala Crucea?

Stând de vorbă cu toţi. Din vorbă în vorbă cu Horia Bernea, a rămas cum că eu fac sala Crucea e peste tot. Era o de­cla­rare a ideii că nu se poate face o sin­teză generală, pentru că crucea este peste tot. Discutam cu un francez care s-a ataşat de muzeul nostru. La noi, zicea el, e deasupra patului, e în biserică şi mai e în câteva locuri şi în rest îţi vezi de treabă. Românii tot timpul tră­iesc în preajma, în frica şi în grija crucii.

Cum aţi pornit muzeul?

Pentru mine a fost o ocazie să mă aflu alături de un om pe care-l admiram de­ment – Horia Bernea –, o ocazie de a pleca de la Institutul de Folclor, unde sim­ţeam că mă sufoc. Am plecat cu un grup de prieteni şi era un fel de „Pluta Meduzei“, în care încercam să ne salvăm şi să-i salvăm şi pe alţii prin ceea ce fa­cem. Asta e obsesia mea, că Dumnezeu a făcut lumea, dar meritul lui cel mare e că a făcut-o să funcţioneze.

Ce a fost pentru tine muzeul în anii ăştia?

În primul rând, a fost un mod de a mă uita la ce face Horia Bernea şi o ocazie de a-mi lua revanşa. Adică, până la Re­vo­luţie, deşi am muncit mult, nu s-a văzut nimic din ce am făcut. A fost o ocazie de a mai face şi lucruri vizibile, deşi contribuţia mea la expoziţii ca ata­re, în fond, este minoră. Ceea ce s-a fă­cut şi cu mine – au fost programe etno­lo­gice, s-a făcut o arhivă, s-au scris foarte multe cărţi şi îndrăznesc să spun că s-a creat o alternativă la etnologia insti­tu­ţio­nală clasică, în aşa fel încât chiar şi cei care ne detestă şi ne dispreţuiesc trebuie să admită că existăm. Deci, am creat un stil.

Dacă ar fi să te muţi într-o carte, în ce carte te-ai muta?

Deşi am citit mult în viaţa mea, m-aş muta într-o singură carte, în Patericul egip­tean. Dar n-am voie acolo. M-aş duce cu drag la Muntele Athos, dar n-am ce să caut nici acolo.

Şi ţi se pare drept?

Pentru mine, cu Muntele Athos lu­cru­ri­le stau aşa: nişte băieţi, mai de mult, s-au dus acolo să trăiască cu gândul la Dumnezeu. Orice femeie prin apropiere constituind o ispită care se adăuga la alte ispite pe care le aveau şi-au zis, gata, pe asta nu ne-o mai asumăm. E dreptul lor să stea acolo între ei şi să se bucure de ce au făcut; deci, nu e că au exploatat nişte femei, le-au luat bunurile rezultate şi acuma se bucură numai ei. Regretul meu foarte mare e că nu s-a produs ceva de altitudinea asta între femei şi, mai ales, regretul meu supli­men­tar e că, acolo unde sunt structuri religioase pentru femei, nu există inter­dicţia să nu vină nici un bărbat. Dar, repet, femeile, în loc să se îndese la Athos, trebuiau să facă şi ele în timp ceva. Dar eu ştiu ce făceau, sărăcuţele, ele stăteau pe acasă şi-i făceau pe ăia care se duceau la Muntele Athos. În fond, sacrificiul lor era mai mare.

Şi despre sărăcie, ce părere ai?

E bună. O sărăcie veritabilă, nu o mi­ze­rie, e un mod de a trăi mai puţin ispi­tit. Mergeam pe stradă, eram studentă, aveam un leu şi mă jucam cu el mer­gând de-acasă spre Universitate. Mă gân­deam: cu banii aştia pot să mă duc şi să mă întorc cu autobuzul, pot să-mi iau o cafea, pot să mai cer 15 bani îm­­pru­mut şi să-mi iau cinci ţigări Carpaţi. Şi tot jucându-mă cu moneda aia, mi-a căzut într-o canalizare. Am ştiut că tre­buie să merg pe jos, că n-am să beau cafea, că o să cer cuiva să-mi dea o ţi­gară, şi nu cinci, şi cu asta m-am eli­be­rat. Există o libertate a săracului, nemi­ze­ricos. (...)

Pe cine iubeşti tu mai mult şi mai mult?

Măi, cel mai mult şi mai mult – o iubesc enorm pe mama, l-am iubit şi pe tata, deşi ne certam 24 din 24 de ore pe zi. Numai când dormeam nu ne certam. Şi, pe urmă, dintr-o dată, simultan, îi iubesc pe Radu, pe sora mea şi pe Ana, nepoata mea. După care, iubesc mult nişte oameni, dar la o destul de im­por­tan­tă distanţă faţă de aştia care sunt cărniţa mea. (Interviu publicat în Viaţa Românească, 2002)

           

*

 

De ce ai scris cărţile Ne-a luat valul şi Pia­ţa Universităţii?

Cartea despre Revoluţie (Ne-a luat valul, n.n.) am scris-o pentru că mie mi-a murit un nepot atunci, în decembrie, şi m-am gândit să-i fac o colivă durabilă. Ambele cărţi au fost făcute cu prieteni. Ele erau gata făcute şi ca să intre în lume aveau nevoie de ceva care să le în­­tru­peze. Singură, probabil, n-aş fi făcut nici una, nu pentru că n-aveam putere, ci pentru că era o treabă de rezonanţă. Piaţa Universităţii a fost reacţia cinstită a unor oameni care simţeau că erau iar păcăliţi. Era ceva de ordinul cacialmalei, pe undeva, şi de ordinul grădiniţei, pe de altă parte. Acolo era puţină grădiniţă, o grădiniţă a societăţii civile, şi eu mă simţeam cam răscoaptă ca să mă duc. Şi atunci am zis: măcar să povestesc. Acest lucru trebuia să existe, spus de cei care au trăit acolo. Unele dintre cărţi sunt asociate ideii: bine am făcut că am fă­cut-o, era datoria mea, bine că mi-am îndeplinit datoria. Asta e valabil cu Piaţa, cu Ne-a luat valul, cu Dosar sentimental şi cu Haide bre. Toate astea sunt nişte acte mărturisitoare. Am fost acolo, am vă­zut, am obligaţia să depun mărturie. (...)

Care sunt cele trei lucruri pe care le-ai lua cu tine dacă ai pleca departe?

Era o vreme când ştiam precis că aş fi luat cu mine o carte (Data Tutashia) scri­­să de georgianul Ciapu Amiredjibi, o pe­re­che de ciorapi macedoneşti şi o icoa­nă pe care ai mei au adus-o din Gre­cia. Dar acum, mai nou, simt că, dacă aş pleca o vreme undeva, aş merge cu mâi­ni­le în buzunar, n-aş mai lua nimic.

De ce-ţi place să aranjezi obiectele?

Îmi place enorm, pentru că simt la obiecte aşa o mare neputinţă de a se mişca singure, încât am ajuns la con­clu­zia că nouă ne revine obligaţia să le ducem dintr-un loc în altul, să le punem împreună şi să le ajutăm. De pildă, floarea-soarelui se întoarce după soare,
îi convine, ea poate. Obiectele nu se pot în­toarce după noi.

Ce înseamnă timpul pentru tine?

Timpul e ceva de care mi-e groaznic de frică şi nu ştiu de unde să-l apuc. Cel mai simplu pentru oameni este să ope­reze cu timpul, îl mărunţesc, îl măsoară şi după asta se orientează. Să împarţi timpul este să-i faci un rău fizic, în măsura în care el are un corp, îl stâl­ceşti. Cabinetul Timpul, de la Muzeul }ăranului Român, l-am făcut ca pe un avertisment pentru ceilalţi oameni. Cabinetul ăsta are rolul de a-i trage pe oameni de mânecă şi de a le spune: „fiţi atenţi că trăiţi în timp, că el este ritmat de sărbători şi dacă nu mai ţineţi săr­bătorile atunci începe să se tulbure totul, fiţi atenţi cu obiectele care vă înconjoară. Ele îmbătrânesc şi mor“.

Părea că vrei să-i împrieteneşti pe oa­meni cu timpul, nu-i aşa?

În general, eu am un foarte mare cult pentru prietenie şi mi se pare că relaţia de prietenie e unica pe care merită să o încerci. Până la urmă, prietenia cu oa­menii sau obiectele înseamnă armonie şi armonia e de ordinul cântării împreună.

În ce obiect ţi-ar plăcea să locuieşti?

Într-o cutie de bomboane, fie într-o cutie de ceai, dar să fie rotundă şi din ta­blă şi, dacă se poate, veche.

Ce-a fost prea mult pentru tine?

Comunismul. Şi prea puţin, prima co­pi­­lărie. Înainte să te duci la şcoală eşti li­niştit, eşti cu părinţii tăi. Când mă su­păr, pe loc mă duc acolo şi fac o regresie aproape patologică, îmi reiau părinţii tineri şi pe mine fără responsabilităţi şi tot felul de rude care s-au dus şi un deal pe care coboram când luna era plină. Ima­ginea care mi-a rămas în minte este cu tata, care avea un castron mare de iaurt, mama venea după tata şi eu între ei. Era un spaţiu în care ştiu că oricând, orice mi s-ar întâmpla, dacă mă duc acolo, am scăpat. (...)

De ce-ţi plac atât de mult oamenii tineri?

Îmi plac oamenii tineri şi oamenii noi. Oamenii noi putând fi de toate vârstele, iar oamenii tineri pentru că simt nevoia să le dau ceva. Eu am căpătat atâta în viaţa mea de la alţii, încât port un fel de povară a lucrului primit, pe care trebuie să-l dau mai departe. Şi, în general, adul­ţii nu prea au chef de ce le-aş putea da eu.

De ce ţi-e mai dor?

De mama. Şi când sunt cu ea. De fapt, ce înseamnă dor? Că ţi se strânge inima. }i se întâmplă de multe ori şi în multe feluri, dar cred că există o strângere de inimă din iubire, care poate să ţi se în­­tâm­ple şi când persoana respectivă este prezentă.

Dacă ai face o expoziţie despre tine, ce obiecte ai folosi?

Mi-ar fi imposibil să fac o expoziţie despre mine. Din două motive. Unul – sunt un om realmente modest şi timid, iar în al doilea rând, pentru că eu mă socotesc destul de incatalogabilă şi, când faci ceva, trebuie să intri în nişte cate­gorii.

}i-e frică de ceva anume?

Mi-e frică de multe, cel mai frică mi-e de frică şi din cauza asta mi-e şi foarte ru­şine să-mi fie frică. De-asta lupt cu fricile foarte tare şi nici nu le pronunţ. Şi dacă nu le pronunţ, înseamnă că am câş­tigat eu. (Interviu apărut în coti­dia­nul Ziua, 1998)

(Titlul aparţine redacţiei)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22