Bucurestiul Cultural, nr. 117 - Seriozitatea efemerului şi seninătatea unui învingător

Madalina Schiopu | 25.09.2012

Pe aceeași temă

În prefaţa cărţii lui Daniel Cristea-Enache, Radu Cosaşu, în maniera lui in­con­fundabilă, numeşte volumul unul de „reportaj intim“. Pe scurt, Cinematograful gol conţine o selecţie a articolelor-pastilă publicate de autor în diverse reviste, cele mai multe în Suplimentul de cultură, asu­pra unor subiecte diverse, de obicei aflate sub imperiul momentului sau al amintirii, de la rememorarea copilăriei din perioada ceauşistă la tribulaţiile lu­mii literare, trecând prin cronici sportiv-fot­balistice sau de teatru şi film şi câte şi mai câte.

E imposibil pentru cititor – ca să ci­tăm din nou prefaţa cosaşiană – să nu fie surprins în flagrant delict de en­tu­ziasm urmărindu-l pe olimpianul critic li­terar descriind deliciile cafelei, ale jo­cu­ri­lor de strategie pe computer şi dese­nu­lui animat Ratatouille, umorul cu care po­vesteşte un jaf a cărui victimă a fost pe plaja Copacabanei sau o emisiune ra­ta­tă, marca Almăşan, la TVR, plus o laudatio pentru Ilie Balaci şi şedinţele României literare. Vorbind despre reţeta fericirii descoperită într-un articol de self-help cum sunt cu sutele pe Yahoo, Daniel Cristea-Enache comenteză: „Yahoo nu intră aici în detalii, dar, în ce mă priveşte, nu cred că seriozitatea şi seninătatea sunt incompatibile. Pi­cu­rând un strop de umor în omul hiper­se­rios, îl ajutăm să nu devină înţepat, să nu capete insuportabila morgă. Pe de altă parte, a fi senin pretinde o bază, un suport, un fundament pe care numai se­rio­zitatea le oferă. Altfel, vorbim despre uşurătate iresponsabilă“.

Cred că acesta e stilul personal, iar sti­lul este omul, marca Daniel Cristea-Ena­che, care uneşte fotogramele publi­cis­tice, atât de diferite ca tematică, epo­că şi spaţiu, din Cinematograful gol: sub cupola unei seninătăţi atotcuprin­ză­toare sunt adăpostite şi simţul umo­ru­lui, şi gravitatea, şi gros-planul, obser­va­ţia cu coada ochiului sau meditaţia, eter­nul şi cancanul, toate având ca funda­ment o seriozitate funciară, care valori­zea­ză cotidianul, ferindu-l de capcana uşurătăţii, şi relativizează judecăţile ul­time, când sunt pe punctul să cadă în prăpastia scenariilor apocaliptice.

 

Spectacolul lumii

Dincolo de capitolele cărţii (Fotograme, Scriitoriceşti, Româneşti, Spectator, I like it etc.), Cinematograful gol are două axe sub care sunt grupate materialele: unul, mai degrabă senzorial, al spectacolului vieţii cotidiene („fojgăiala minunată a lumii“, spune la un moment dat autorul) şi alt pivot care se întoarce, mereu, la munca, vocaţia şi formarea criticului literar. Ele nu sunt, bineînţeles, izolate, şi comunică permanent prin interstiţiile cotidiene.

Autorul este, cum spune la un mo­ment dat, „un burghez negentilom“. Cri­ti­ca acerbă a „consumerismului“ din pe­rioada Sărbătorilor îl irită. Oare e mai puţin spiritual să vrei să le oferi celor dragi cadouri şi surprize plăcute decât să te calci în picioare, în zile sfinte, la bi­serică, spune el? Oare învălmăşeala din supermarketuri a est-europenilor din perioada Sărbătorilor nu e pre­fe­ra­bi­lă alimentelor pe cartelă şi privaţiu­nilor de odinioară? Altădată, îşi aduce aminte de lupta şi lunga aşteptare de cinci ani a părinţilor săi pentru a achi­ziţiona o Dacie, paradisul pe patru roţi al comunismului, şi o compară cu oferta de astăzi, când, după multe vizite şi pro­moţii la showroom-uri automobilistice, a putut să achiziţioneze maşina dorită de el şi familie, pe Bombonica, o aşteptată, performantă şi credincioasă prietenă ja­poneză. Plecat la Târgul de carte de la Frankfurt, adiacent cu evenimentul, cu multă satisfacţie, cumpără cele cerute de acasă, de soţie şi copii – rochiţe, pan­tofi, jucării.

Altădată, face, nonconformist, analiza şi critica nonconformismului. Nonconfor­mis­mul este posibil fiindcă există o ma­joritate de oameni care respectă regu­lile, „textura rezistentă a umanităţii“, „nu­cleul ei incasabil“, de care aceşti „falşi eretici“ au nevoie disperată, „pen­tru a o putea snoba“. Ar fi preferat să vadă mai mulţi dintre aceşti revoltaţi contra curentului în perioada comunistă, nu acum, când orice opinie este liberă. Totuşi, crede că apariţia simpatizanţilor stângii radicale, gen Vasile Ernu, în actualul context, este un semn bun: cum o poziţie ca a lor, de critică activă, era im­posibilă în comunism, ei confirmă încă o dată, prin opoziţie, faptul că ati­tu­dinea lor e acceptată numai într-un sistem pluralist şi întăresc exact ceea ce neagă.

O parte dintre articole vizează amin­ti­ri­le din copilăria petrecută în regim ceau­şist. Daniel Cristea-Enache are cali­tatea de a lansa formule memorabile, nu doar literar, ci chiar sociologic vor­bind. Copiii cu cheia la gât sunt, de fapt, „copiii de asfalt“: libertatea lor era cea petrecută printre blocuri, uitaţi în jocurile copilăriei, când părinţii erau ple­caţi la serviciu, şi această copilărie nu e mai puţin colorată, liberă, expansivă şi fascinantă decât oricare alta. În schimb, cei din generaţia vârstnică sunt „pă­rin­ţii de pământ“: plecaţi de la ţară pentru a realiza visul apartamentului şi apei cal­de la bloc, ei au susţinut, prin am­bi­ţia şi munca lor, în fond, ţărăneşti, toc­mai visul socialismului biruitor care le ruinase, prin colectivizare, părinţii.

Un capitol al cărţii, intitulat Pe drum, grupează cu precădere amintiri despre vacanţe în cele patru zări ale lumii. Familia Cristea-Enache ignoră sfaturile Consulatului român de la Rio de Janeiro şi rămâne pe plaja de la Copacabana spre seară, să admire apusul soarelui. Soţii sunt victima unui jaf cu cuţitul la gât. Ei le dau hoţilor puţinii bani pe care îi aveau, dar, când un tâlhar vrea să fure ceasul capului de familie, Daniel Cristea-Enache, care îl primise de la Valeriu Cristea, e ferm. „Enervat şi in­con­ştient totodată, cu mâna deodată li­be­ră,
i-am bătut obrazul, spunând, într-un
es­pe­ranto expresiv: Memory from my padre! În acel moment, şeful care superviza totul, un tip la vreo 40 de ani cu şcoala vieţii imprimată pe chipul negricios, a in­tervenit şi l-a certat pe lacomul lui subal­tern. Iar acesta, supus, mi-a dat ceasul înapoi!“.

 

Criticul literar

O parte dintre articole se referă la edi­ficiul laborios în spatele căruia se află semnătura criticului şi cronicarului li­te­rar Daniel Cristea-Enache, plus o de­scrie­re a lumii literare contemporane ro­mâneşti. Din Deadline, aflăm câtă mun­că se află în spatele unei cronici: citirea cu atenţie a unei cărţi (iar un ro­man contemporan e rareori scurt), tona de note şi fişiere pe marginea ei şi amâ­narea, până în ultimul moment, a datei-limită, a trimiterii ei către publicaţie, până la decantarea ultimei idei, im­pre­sii, nuanţe sau chiar virgule. Altădată, ni se spune câtă vanitate adăposteşte co­munitatea scriitorilor români, care îşi declară prietenia, simpatia şi loialitatea veş­nică în direcţia criticului literar, până la proba contrarie a unei cronici de carte, pe bună dreptate, negative. Nu s-a schimbat mare lucru de la Memoriile lui E. Lovinescu încoace. Infamia lui Ca­ragiale, reeditare contemporană. „Ai zice că e o regulă: nimeni nu se supără şi nu protestează la un elogiu (chiar şi atunci când este evident că autorul n-a citit cartea), în schimb autorii iau foc când operele lor sunt criticate. Atunci când te laudă, criticul este nemai­po­me­nit. Când te critică, acelaşi ins apare ca un impostor, un manipulator, un om de nimic. Câte nu i se pot arunca în faţă de către scriitorii care îi notificaseră, până la momentul fatal al publicării cronicii, admiraţia lor sinceră, respectul deosebit, marea lor preţuire?“.

 

Bagaje pentru Paradis

Daniel Cristea-Enache dezvăluie, la un moment dat, pasiunea lui pentru jo­cu­rile de strategie pe calculator, cum ar fi Age of Empires sau Age of Kings. Cine şi-ar putea imagina impasibilul, echi­dis­tan­tul critic petrecându-şi noaptea de duminică spre luni jucând până spre 6 di­mineaţa, când toată lumea pleacă la serviciu, Age of Kings, până câştigă?

„Vi-l închipuiţi însă pe criticul con­struc­tiv, canonizant, citind din scoarţă-n scoarţă cărţile unei literaturi pe care se am­biţionează s-o panorameze, vi-l închi­puiţi pe acest om care face critică şapte zile pe săptămână jucându-se ca un ob­sedat pe calculator? (...) Îmi plac la ne­bu­nie jocurile de strategie, cu atacuri şi riposte, ridicări de cetăţi şi punere a lor la pământ, incursiuni de jaf şi rezistenţe organizate eroic, până la ultimul om. Sunt mort după Age of Empires. (...) De fapt, acesta e şi farmecul jocului. Nu sunt soluţii deus ex machina de ieşire din impas. Privesc cu scârbă furtişa­gu­ri­le prin care se ocolesc etapele dificile ale jocului. Cei care o fac câştigă câteva ore, dar îşi pierd pentru totdeauna respectul meu. Miza este să îţi găseşti, să dezvolţi şi să faci operaţional un complex de ele­mente, atribute şi atitudini de învin­gă­tor. Dar nu un învingător dement, exul­tând în vârtejul distrugerii, ci unul înţe­lept, care va guverna peste popoarele su­puse.“

De fapt, nu numai că nu este o con­tra­dicţie aici, ci chiar explicaţia profundă a personalităţii lui Daniel Cristea-Enache. Obstinaţia de a-şi proteja cetatea şi a câştiga noi teritorii, cinstit, în Age of Kings se suprapune perfect cu metoda laborioasă, fără compromisuri de a stu­dia, circumscrie, descrie, evalua o carte, până în ultimul moment, din perspectiva criticului, în Deadline. Este, potrivit cli­şeului, „mentalitatea de învingător“. Nu unul care vânează succesul facil, ci un în­­vingător care – profesional, familial, public – câştigă dincolo de orice dubii. În­vingătorul care îşi contemplă, mân­dru, prima cronică literară într-un fast-food şi declară că n-a înţeles niciodată spiritul literaturii de sertar. El vrea să fie vizibil. „Publish or perish“ e deviza lui şi, în spatele ei, se află o muncă tita­nică.

Cartea lui Daniel Cristea-Enache înce­pe şi se încheie cu rememorarea men­to­ru­lui său, Valeriu Cristea, şi a cărţii lui Bagaje pentru Paradis. De altfel, trei per­soa­ne, spune el, i-au influenţat forma­rea: Valeriu Cristea, Anton Chevorchian, profesorul de limba şi literatura română din liceu, şi Theodor Hristea, care, la Facultatea de Litere, l-a învăţat „curio­zi­ta­tea şi iubirea faţă de cuvinte“.

În Bagaje pentru Paradis, Valeriu Cris­tea credea că aceasta e imaginea ideală a vieţii fără sfârşit: ca omul să ducă în rai toate lucrurile la care a ţinut în viaţă.

Adică, ar fi spus japoneza Sei Sho­na­gon, după lectura Cinematogrufului gol, o mână de oameni care te-au format, fotoliul lui Arghezi şi şedinţele de la România literară, Mateiulia, copilotul cu bucle şi ochelari din dreapta, o biblio­te­că fără sfârşit, o frizerie de cartier, jocurile din copilărie, Star Wars într-un cinematograf plin, Ratatouille, Age of Empires, plaja de la Copacabana înainte de apusul soarelui, Târgul de Carte de la Frankfurt, un magazin tot prin Frank­furt, un meci din Liga Campionilor, Ilie Balaci în anii de glorie la Universitatea Craiova, o maşină japoneză, cafeaua bună, California Dreamin’, un amfiteatru de studenţi care au citit lista de opere importante ale literaturii române şi un acvariu...

Mai mult decât suficient pentru un pa­radis, în sfârşit, convenabil.

Daniel Cristea-Enache, Cinematograful gol, Editura Polirom, 2011

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22