Bucurestiul Cultural, nr. 117 - Toată viaţa mi-am dorit să fiu cel care organizează expoziţii de artă

Cum au decurs anii formării dvs.? Ce v-a marcat în acea perioadă?

Fac parte dintre foarte norocoşii oa­meni care au avut dascăli. E adevărat, puteam să-i am şi să nu le acord im­por­tan­ţă, cum s-a întâmplat cu alţi colegi. Mi-am propus să iau de la ei absolut tot. Profesorul meu de bază, atunci când am făcut Istoria artelor, a fost Eugen Schi­leru.

Istoria artelor era o secţie reînfiinţată după o pauză de 8 ani. Programă şcolară nu exista, se făcea din mers. În primii 2 ani am crezut că devenim arheologi, fiind­că aveam 10-12 ore de cursuri de ar­heologie. Vorbim de perioada 1962-1964, primii 2 ani de facultate. Ultima serie de absolvenţi se terminase în 1954.

13 absolvenţi şi portretul lui Eugen Schileru

Din cauza acestei pauze de 8 ani nu exis­ta nici programă?

Da, trebuia făcută din mers. Eugen Schi­leru, de exemplu, preda: o parte din istoria artei universale, istoria literaturii uni­versale, istoria filmului, istoria ar­te­lor decorative. El era un om al cărţii, mai ales al ultimelor cărţi citite. Mi-aduc aminte, de exemplu, când citise Norbert Wiener, era descoperirea se­co­lu­lui atunci, şi ne-a insuflat entuziasmul lui pentru cibernetică...

Ne ducea la Jilava o dată pe săptă­mâ­nă, fiindcă acolo era depozitul de fil­me al cinematografiei. Stăteam închişi
în­­tr-o sală de proiecţie, din aceea com­plet neagră, zece ore, fiindcă vedeam câte trei filme cu stop-cadru şi explicaţii, după care începea dezbaterea pe mar­gi­nea lui.

Probabil secţia a fost înfiinţată ca să facă din noi nu arheologi, ci muzeografi, pentru că generaţiile vechi se pensionau şi nu veneau cei care să-i înlocuiască, plus că în presă, la radio nu existau oa­meni de specialitate. Eu când am absol­vit în 1966 şi m-am dus la radio, am fost primul om care făcea emisiuni de artă, până atunci era un coleg filolog. Am fă­cut Mari monumente ale arhitecturii, aşa se numea emisiunea, cu George Oprescu, aca­demicianul, marele istoric de artă. După care am făcut alte şi alte emisiuni, despre muzee, arte frumoase, artă mo­der­nă. Nici la televiziune nu erau spe­cia­lişti, ştiu că au venit atunci din partea radioului şi a televiziunii oameni pentru a vedea care sunt cel mai bine notaţi la exa­menul de stat, ca să-i atragă spre do­me­niul respectiv, al audiovizualului. Fiind­că acestea erau locurile la care aveam acces atunci: televiziune, radio, presă, mai puţin muzeu.  Oricum nu eram mulţi, doar 13 am absolvit.

Aşadar, aţi făcut parte din prima ge­ne­ra­ţie care a absolvit istoria artei după pauza de 8 ani.

Mai mult, după noi a fost un an pau­ză. În 1962 nu s-a dat examen, ci din nou în 1964, când a urmat promoţia cu Andrei Pleşu, cu Anca Oroveanu. La noi, practic, dintre cei 13 nimeni n-a fost lă­sat repetent, fiindcă ar fi trebuit să stea doi ani...

Cum spuneam, profesorii au fost mi­nu­naţi, iar Eugen Schileru este cel care m-a format. Am făcut şi o expoziţie la Ga­le­ria Dialog, care s-a chemat Biblioteca. În jurul lui Eugen Schileru, acum 3 ani, cu lu­crări de Biţan, de Alin Gheorghiu, de Mir­cea Dumitrescu, cu nişte portrete ale lui Schileru făcute de Baba, de Ma­vro­din.

El era profesorul nostru favorit, avea una dintre cele mai importante, mai ac­tua­le biblioteci din Bucureşti, pentru că el putea să comande din străinătate, ca membru al Uniunii Artiştilor Plastici, câte o carte pe an, sau depinde de ce prie­teni aveai... Biblioteca lui cuprindea cărţi cum ar fi cele despre budismul zen, la vremea aceea inaccesibile.

Dosarul prost, un tată  „din vechea burghezie“

Aveţi şi aminitiri întunecate din acea pe­rioa­dă?

În ce mă priveşte, vreme de 3 ani am avut, cum se spune, zece pe linie, şi me­ri­tam bursa Andreescu, destul de sub­stan­ţială pentru acele vremuri, puteai să te întreţii din ea, să plăteşti locuinţă, masă, transport. Dar profesoara mea de pedagogie, Tamara Dobrin, care avea o funcţie ideologică importantă în institut şi avea să aibă şi mai târziu în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, s-a opus. Mi-a spus: tu eşti din fosta burghezie, sunt copii de ţărani, de muncitori care me­rită această bursă, spre deosebire de tine. Tatăl meu fusese condamnat în 1952 pe viaţă, trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Ce să mai spun, tristeţile copilăriei mele. Şi eu, şi sora mea am su­ferit din cauza dosarului prost. Eu n-am părăsit România, dar sora mea a plecat din ţară cum a avut ocazia, în anii ’70.

Asta s-a adăugat, probabil, la dosarul dvs. prost.

În ’83 am fost dată afară din televi­ziu­ne şi din cauza acestei probleme, a ru­de­lor din străinătate. Tata murise în ’83, dar dosarul lui s-a păstrat. În paranteză fie spus, nici acum nu s-a publicat o car­te despre procesul Canal Dunăre-Marea Neagră, doar Ana Blandiana, Alianţa Ci­vi­că au făcut nişte expoziţii unde a apă­rut şi fotografia tatălui meu. El a fost un inginer, cum se spunea, al vechiului re­gim, foarte bine pregătit, fusese di­rec­tor adjunct la o societate româno-ame­ri­cană.

Perioada radioului şi Vocile Artei Moderne

După ce am terminat facultatea, cum vă spuneam, am intrat la radio. Am iubit foarte mult instituţia, am făcut nu­mai emisiuni de artă, despre muzee, ex­po­ziţii, şi, mai ales, Vocile Artei Moderne, pe care o consider încununarea activi­tă­ţii mele la radio. În 1968 am primit ca­dou, de la un prieten din Franţa, care lucrase producător la ORTF şi făcuse in­ter­viuri cu cele mai mari nume ale artei, Matisse, Dali, Picasso etc., vreo 50 de asemenea înregistrări, benzi magnetice de radio. Radiodifuziunea Română nu a tre­buit să facă nici un efort, doar să tra­ducem în româneşte aceste interviuri. Am publicat ulterior o carte pe marginea acestor dialoguri, se numeşte Monologul Pic­torului. Autorul este Georges Char­bonnier şi am tradus-o împreună cu Silvia Kerim, s-a publicat la Editura Me­ri­diane. Deci, acestea erau interviurile care s-au putut auzi la Vocile Artei Mo­der­ne. Din cauza lor am avut tot timpul scan­daluri, la fiecare şedinţă eram mus­tra­tă fiindcă „l-am lăsat pe Picasso să vor­bească“, adică i se auzea vocea, nea­co­pe­rită, câteva minute. Şi asta se petre­cea în 1969...

În perioada considerată de „deschidere“.

Da, dar era vorba şi de ce şef aveai. La radio am avut doi şefi, unul mai des­chis şi unul mai fricos. Cel fricos tot tim­pul mă critica. Spre fericirea mea, aceste înregistrări s-au păstrat în cea mai mare parte, fiindcă radioul, la un mo­ment dat, a intrat în lipsă de bandă. Mi-a fost teamă să nu facă precum televiziunea, care la un moment dat a şters ne­nu­mă­ra­te benzi.

Vocile Artei Moderne le-am făcut în co­la­bo­rare cu domnul Dan Hăulică. Cola­bo­ra­rea noastră durează de atunci, şi con­tinuă şi astăzi, la expoziţia Artistul şi Pu­te­rea. 1950-1990, care se va deschide pe 27 septembrie, la orele 18.00, la Biblio­te­ca Naţională, sediul nou.

Despre Petru Comarnescu şi Dan Hăulică

Dar să revin un pic la dascălii mei şi să-l amintesc pe Petru Comarnescu. El nu mi-a fost profesor, dar m-a desco­pe­rit. Era la un moment dat, în 1968, se­cre­tarul secţiei de  critică la Uniunea Ar­tiş­tilor Plastici şi m-a trecut pe listă ca membru al Uniunii, fără să depun ce­re­re. A văzut ce scriam în presă, ce emi­siuni făceam la radio, m-a cunoscut în 1967 cu prilejul primului Colocviu interna­ţional Constantin Brâncuşi. Mi-a făcut onoarea să mă invite la el acasă, avea o cameră foarte modestă, în faţa Şcolii Centrale, la nişte rude, iar acolo unde locuia, rafturile bibliotecii erau curbate din cauza greutăţii cărţilor.

Lucram la radio şi am luat interviuri tuturor participanţilor importanţi la acest colocviu, nume mari, printre care faimoasa Carola Gideon-Welcker.

Datorită lui Petru Comarnescu am de­venit membră a secţiei critică a Uniunii Artiştilor Plastici, definitivată mai apoi printr-un dosar semnat de domnul Dan Hăulică. Am intrat în UAP în 1969, la 3 ani de la absolvirea facultăţii.

Pe vremea aceea se intra greu în Uniune, nu ca după Revoluţie. Erau o mie şi ceva de membri în toată ţara, func­ţiona o sită de cernere a valorii. Era im­portant să fii în UAP. Nu spun că nu s-au strecurat şi greşeli, ca întotdeauna, ca şi în Academia Română, dar preşe­din­te de onoare era Ion Jalea, Brăduţ Cova­liu era preşedinte al Uniunii, nume ale artei noastre care au rămas, nimeni nu-i contestă, nici astăzi.

Pe urmă l-aş aminti pe Ion Frunzetti, nu mi-a fost profesor, dar ne-am cu­nos­cut şi ajunseserăm într-o vreme să vor­bim aproape zilnic, să mă „dăscălească“, în sensul cel mai frumos al cuvântului.

Peste 3 decenii de televiziune

După radio, a urmat televiziunea. Când aţi început să lucraţi acolo?

În 1972, m-am mutat la sora mai tâ­nă­ră a Radiodifuziunii Române, Televi­ziu­nea Română, şi am stat acolo până în 2004, fiind dată afară în 1983, două luni.

Am declarat într-o revistă în anii ’90, într-un interviu, că am ajuns la omul care a fost mâna dreaptă a lui Ceau­şes­cu, Ion Dincă,  Te-leagă. Am ajuns după două luni de stat acasă, în şomaj, într-o stare de nepovestit, fără bani, fără ni­mic, sora mea era plecată în străinătate.

După aceste două luni grele, o prie­te­nă foarte bună, care lucrează la Tele­vi­ziu­nea Română, la emisiunea Teleenci­clo­pedia, Cornelia Rădulescu, mi-a zis, vă­zând în ce stare mă găseam: îmbracă-te repede, modest, şi vino la poarta B a Comitetului Central.

Am intrat în biroul lui fără nici un fel de frică... am început să ridic vocea, se zgâlţâiau geamurile. Cornelia Rădulescu îmi şoptea – vorbeşte mai încet, se zgâl­ţâie geamurile. De faţă cu mine, Ion Din­că a pus mâna pe telefon şi l-a che­mat pe Enache Petru, cred că era şeful secţiei de presă a CC, nu a dat de el, era plecat, l-a sunat atunci pe preşedintele televiziunii, l-a întrebat de ce m-au dat afară şi i-a cerut să se mai gândească. Mi-a zis, pe urmă, ca a doua zi la ora 9 să mă duc la televiziune.

A doua zi la ora 9, cine credeţi că a pri­mit mustrări – cum să ne faceţi una ca asta, să vă duceţi tocmai la tovarăşul Dincă?... Ei erau cei oropsiţi, cei care mă dăduseră afară.

Dar nu am avut voie să intru, să revin oricum, mi se vedea doar mâna care ţi­nea microfonul şi se auzea o voce din off. Mult timp nu m-am văzut deloc, am fost aşa, un soi de fantomă. Dar am ră­mas în televiziune până în 2004, a fost o perioadă frumoasă...

Aţi avut emisiune săptămânală, fără între­ru­pere?

Am lucrat o vreme la Revista literar-ar­tistică TV, făceam partea de plastică în paralel cu Liviu Oprescu, colegul meu, plus emisiunile de artă plastică. Re­vista literar-artistică avea o oră şi ju­mă­ta­te, era emblema culturală a televiziu­nii în epo­ca 1972-1979.

Din 1972 până în 2004, asta înseamnă o bună parte din viaţa dvs. De ce aţi renunţat în 2004?

N-am renunţat eu, au renunţat ei. Împlinisem 60 de ani. Pentru mine ăsta a fost motivul, văd că alţii au 70 de ani şi stau în continuare în televiziune. Eu cred că un om cu cât se maturizează, cu atât ştie mai mult, învaţă mai mult şi poate să dea mai mult. Dar apucasem,
în fine, să fac o parte dintre documen­ta­rele pe care mi le dorisem, în forma pe care mi-o dorisem.

Am făcut documentare despre Apostu, Ber­nea, Paul Neagu, Biţan, Ion Alin Gheor­ghiu. Cei pe care-i am acum în ex­poziţia Artistul şi puterea şi pe care nu-i găseşti decât dacă te duci prin anumite muzee deschise prin ţară, pentru că în Bucureşti nu ai cum.

Documentarele le-aţi făcut înainte sau după ’89? Bănuiesc că era dificil să faceţi un documentar despre Bernea înainte.

Am făcut cu Horia Bernea nenumărate interviuri pe care le-am şi folosit în do­cu­mentarul respectiv, care era o sumă a interviurilor mele cu Bernea de demult, a filmărilor mele. Sigur că m-am dus la Văratec sau Tescani după 1989, dar ex­po­ziţiile lui importante, seria dealurilor sau expoziţia de la Muzeul de Artă al RSR le-am filmat înainte.

În căutarea documentarelor pierdute

Aveaţi totuşi un spaţiu de libertate.

Aveam un spaţiu nu de libertate, ci de fil­mare. Mai aranjam cu operatorul şi puteam să filmez şi să păstrez ceea ce am filmat. Spaţiu de difuzare nu, aici tot timpul eram pusă la punct. Tudor Vornicu m-a ajutat o vreme, mi-a dat o rubrică, Comori ale artei româneşti, în emi­siunea lui, despre muzeele din România. M-a salvat astfel de Cântarea României, fiindcă toţi eram obligaţi să mergem de 3-4 ori pe an să facem câte o Cântare a României într-un judeţ. La aceste rubrici din emisiunea lui Vornicu, de 8-12  mi­nu­te, vorbeam, de exemplu, despre copac în creaţia lui Andreescu sau motivul pri­măverii în pictura românească ori pas­te­lul şi Luchian. Iar dacă era vreun artist care tocmai plecase din ţară trebuia să scoţi şi cuvintele, şi imaginea, şi muzica, până nu mai rămânea nimic. Era cum­plit, dar am făcut aceste documentare cu mare drag. De curând, i-am cerut noului PDG al televiziunii publice, domnul Claudiu Săftoiu, să mă lase să le copiez ca să le pot pune în expoziţia Artistul şi puterea, fiindcă avem aceste mijloace elec­tronice, puse la dispoziţie cu generozitate de Ministerul Culturii, care ne-a luat ex­poziţia sub patronajul său.

Deci ele sunt încă în arhiva televiziunii.

Da, şi mă gândesc cu jale ce se va în­­tâm­pla cu ele. Noi semnam un acord prin care cedam toate drepturile insti­tu­ţiei. Sunt sigur deteriorate, o parte sunt la Jilava, alta la televiziune. Televi­ziu­nea n-a fost gândită, când a fost făcută, să aibă un spaţiu de depozitare propriu fil­melor şi apoi benzilor magnetice. S-au deteriorat multe dintre filme. Ele ar trebui recopiate după un număr de ani. O peliculă de celuloid nu rezistă cu de­ce­niile.

Nu le puteţi copia?

Am cerut un parteneriat cu televi­ziu­nea, dar acum, cu restructurarea ei, cre­deţi că mai sunt oameni care să se ocupe de asta? Am nimerit în plină restaurare, mai bine zis în plină destructurare, şi mă tem că n-o să am parte de nimic din partea Televiziunii Române. Eu n-am fă­cut ca alţii, să plec acasă cu arhiva tele­vi­ziunii.

Galeria Dialog, un vis împlinit

După 2004, au trecut deja 8 ani, aţi avut nostalgia televiziunii?

Acum nu. Eugen Schileru, când am ter­mi­nat facultatea, a vrut să mă îndrume spre muzeu. El a spus aşa, un istoric de artă se pregăteşte în muzeu, trebuie să faci întâi muzeografie serios. Numai că la noi nu prea se făcea, doar la nivelul că­rat lucrări, şters praf, lucruri din aces­tea. Toată viaţa mi-am dorit să fiu nu doar cel care înregistrează şi filmează, ci cel care chiar face expoziţiile respective. S-a întâmplat să am norocul ăsta. Să-mi ceară consimţământul să colaborez cu el primarul Sectorului 2, domnul Neculai On­ţanu, în 2005, când am devenit con­si­lier cultural al Primăriei.

Întâi am participat, la Primărie, la nişte jurizări, şi când am văzut spaţiul, lu­minatorul acela ideal pentru o sală de ex­poziţii, mi-am spus, a, dar aici e ga­le­rie de artă! Şi domnul primar a fost de acord. Iată, avem un proiect constant vre­me de 7 ani de zile.  Deşi Dialog a fost gândită în primul rând ca galerie de artă, în incinta ei au fost şi lansări de carte, s-au luat 100 de fotolii pentru se­rate muzicale, am avut balet, s-a recitat poezie, totul cu acordul meu. Niciodată primarul Onţanu nu m-a refuzat cu ceva.

Eu fac planul expoziţional cu un an îna­inte, şi ştiu acum exact că după ex­po­ziţia vernisată de curând a sculptoriţei Elena Surdu-Stănescu va urma, pe 19 oc­tom­brie, vernisarea expoziţiei artistei Nuni Dona, dintr-un neam de artişti şi scrii­tori celebri, nepoata lui Delavrancea, apoi Ion Dumitriu, apoi Aurel Cojan ine­dit, dintr-o colecţie din România. După aceea nu vă mai dezvălui, fiindcă trebuie să existe şi surprize, dar ştiu până la anul în septembrie ce se va întâmpla, dacă Dumnezeu va vrea ca proiectul meu să continue.

Fiind curator şi într-o instituţie publică, şi în mediul privat, la Artmark, vedeţi vreo diferenţă între a lucra într-o zonă şi în alta?

Nu. Am colegi foarte buni şi la Primă­rie, şi aici.

Nu vă simţiţi limitată, birocratic vorbind, în vreun fel, lucrând la Primărie?

Nu, pentru că mă autofinanţez. Am în­­ceput în 2005, la Primărie,  cu Târgul An­ticarilor, acum la ediţia a XVI-a. Banii pe care am reuşit să-i încasez - fiindcă am în­­­ceput cu zece corturi pentru anticari şi au urmat din partea lor cereri peste ce­reri, am ajuns la 100 - domnul primar a fost de acord să rămână ai culturii în ge­neral, iar eu am putut să organizez expoziţii, să fac cataloage, să avem o ga­le­rie reper. Între timp au pierit altele, ale UAP, de care mie îmi pare foarte rău, n-au mai putut să le ţină, din varii motive, fie spaţiile nu erau ale lor, au fost închiriate ori retrocedate, fie banii Uniunii s-au diminuat.

La Artmark eu colaborez foarte bine cu cei din jur. Sigur că fiind vorba de­spre banii din buzunarul unui patron mai avem discuţii, uneori, asupra impor­tan­ţei şi funcţionalităţii unui eveniment sau a rentabilităţii lui. Dar am făcut multe expoziţii fără mari încasări, care au adus, în schimb, prestigiu. Mă refer la singura expoziţie deschisă cu prilejul cen­tenarului naşterii lui Ion }uculescu, la Galeriile ArtSociety, mă gîndesc la Bessa­rabia Moia, prima expoziţie mare cu artă din Republica Moldova după anii ’20, când era parte a României, cu nişte peripeţii greu de povestit, fiindcă atunci podurile de flori se rupseseră, era la mo­mentul când aveai nevoie de aprobare ca să treci graniţa. Această expoziţie i-a fă­cut să lăcrimeze pe mulţi dintre cei ră­maşi după anii ’40 aici, în Regat. Am în­­cer­cat să refacem un grup celebru în epo­că, „grupul celor patru“, e vorba de­spre expoziţile lor – Tonitza, Şirato, Şte­fan Dimitrescu şi Oscar Han – cu mare greutate, fiindcă noi trebuie să plătim asigurări la toate muzeele pentru lu­cră­ri­le pe  care le închiriem, e vorba de in­ves­tiţii serioase.

Revenind la Galeria Dialog, am o sec­ţiune care se cheamă Restituiri, am avut expoziţie Maria Brateş-Pillat, care n-a mai expus din 1948, fiind soţia lui Ion Pillat a fost şi deportată în Ardeal o vre­me, scoasă din Uniunea Artiştilor Plas­tici, n-a mai avut cum să expună.

Pentru expoziţia de la Biblioteca Na­ţio­na­lă, de pe 27 septembrie, este un efort imens să strângi 600 de exponate, une­ori parlamentez pentru o lucrare o săp­tă­mână. Nu mai vorbesc de muzeele unde fiecare director are altă mentalitate. Unii sunt doritori să lase opera să mi­gre­ze, să fie văzută, fiindcă acesta e scopul ei, alţii sunt doritori doar să ţină sub in­ven­tar. Aici m-am luptat mult şi greu cu inerţia.

Artistul şi Puterea

Nu aţi avut momente când aţi fost descu­ra­jată?

Să vă spună Adela Mara, asistenta mea, de câte ori am zis că nu mai fac ex­po­ziţia... Cel puţin de 20 de ori, de-a lun­gul timpului. În primul an, cât a fost o tatonare şi-o visare, cât nu m-am izbit de asprimea lucrurilor, n-am spus nimic, dar în al doilea am văzut cât de greu este să obţii lucrările din muzee, de la co­lecţionari. Nu mai vorbesc de partea fi­nanciară. Sunt implicată în această ex­poziţie, Artistul şi Puterea, de dimineaţă până noaptea. Uneori mă trezesc peste noapte şi deschid calculatorul, fac un folder, fiindcă mi-a venit o idee, şi sunt prea multe lucruri care pot să-ţi scape.

Dar eu întotdeauna m-am dăruit. Nici­o­dată n-am pus problema cu cât sunt plă­tită. Am zis: fac. Şi, de multe ori, trag.

Aţi afirmat, în numeroase interviuri, că perioada anilor ’50 nu a fost o verigă lipsă în spaţiul artei româneşti.

Da, şi vom demonstra şi prin această ex­poziţie că nu a fost. E vorba de pe­ri­oa­da anilor 1950-1990. Am luat ca punct de reper anul 1950 fiindcă atunci a fost în­­fiinţată Uniunea Artiştilor Plastici. Sunt şi situaţii de opere începute în 1980 şi terminate după 1990, fiindcă artiştii revin uneori asupra lor, lucrează la ele şi un deceniu. O să găsiţi în expo­zi­ţie şi rare cazuri de lucrări din ’91, sau chiar o lucrare de Aurel Cojan din 1994.

Veţi avea o expoziţie Aurel Cojan şi la Galeria Dialog.

Da, dar la Dialog numai perioada ro­mâ­nească, până la plecarea lui în de­ce­niul 7 în Franţa, după o expoziţie fulmi­nantă făcută la Salla Dalles cu ocazia Colocviului Brâncuşi.

Referitor la anii ’50, am făcut în aşa fel încât să arăt că după ce smulgem bu­ru­ienile rămân nişte flori, nişte copaci. Am o lucrare de Piliuţă din 1961 care e de o modernitate extraordinară. Dar am din anii ’50 şi lucrări cu titulaturi rea­list-socialiste. Fruntaş în producţie, lu­cra­re de Ilie Pavel, sau lucrări de Ion Pa­cea. Sau o lucrare pe care am descoperit-o cu greu şi am adus-o cu mare difi­cul­ta­te, un triptic de Eugen Popa de la sfâr­şi­tul anilor ’50, care are 6 pe 2 metri, se cheamă Recoltă.

Eu nu vreau să merg însă după cri­te­riile realismului socialist, am ales doar par­tea nevăzută, excepţiile. Deşi proce­sul acesta de rememorare a unei epoci care a fost hulită l-au mai făcut şi alte ţări estice, cehii, polonezii.

Când organizaţi o expoziţie, cu excepţia cri­teriului valoric, ce alte criterii aplicaţi?

Al rarităţii expoziţiilor făcute de res­pec­tivul artist de-a lungul vieţii, al ra­por^­tului cu ultima lui ieşire în public, al faptului că nu a intrat încă în conştiinţa publicului nostru. La Dialog am o sec­ţiu­ne care se cheamă Diaspora. Şi la Artis­tul şi Puterea vom avea 16 artişti care au plecat din ţară, care au dispărut cu totul din lumea artistică românească.

Interviu realizat de MĂDĂLINA ŞCHIOPU