Bucurestiul Cultural, nr. 118 - Caragiale, ironistul fatal

În textul prefaţator al cărţii sale I.L. Ca­ragiale. Fatalitatea ironică, Mircea A. Dia­conu face „aproape o confesiune“, descriind nu ceea ce este, ci ce ar fi pu­tut să fie cartea sa dacă proiectul iniţial, ţinut în stadiul de şantier câţiva ani buni, ar fi fost dus până la capăt. Gest ca­valeresc de renunţare la masca pro­tec­toa­re, dar şi strategie vicleană de a afir­ma valabilitatea propriilor teze critice, fără examen, de vreme ce ele au fost ela­borate o dată şi apoi părăsite, nu din cau­za lipsei de valabilitate. Proiectul căr­ţii anunţa o analiză cvasi-exhaustivă a poeticii lui Caragiale, implicită şi ex­pli­ci­tă, pe segmente de operă şi capitole de es­tetică. Lucrarea a fost însă aban­do­na­tă, anunţă criticul; de astă dată a bi­ruit nu gândul, ci un scepticism metodo­logic rar întâlnit în disciplina noastră, în­­­deobşte lipsită de astfel de timidităţi. Cu năduf afirmă Mircea A. Diaconu că ori­ce demonstraţie critică nu este decât o glorificare a propriilor ipoteze, invo­cân­du-l în acest sens pe conu Leonida, într-o butadă ce ar merita o frumoasă ca­rie­ră: „ce-i conu Leonida dacă nu un cri­tic literar care transformă premisele în argumente şi dă operei forma chipului său?“. De aceea, ceea ce propune criticul în schimb este recompunerea cu onesti­ta­te în faţa cititorului a traseului parcurs de gândul critic, în scop pedagogic, pen­tru ca acesta să-şi poată interioriza obli­gatoria „formulă fericită“ în care cul­mi­nea­ză actul critic. Lăsând la o parte pa­riul, nejustificat după părerea mea, al lui Diaconu pe magia formulei fericite, e lim­pede că criticul îşi înţelege disciplina ca pe un gest de afirmare autenticistă a si­nelui. Lectură personală, cu toate ezi­tă­­rile şi îndrăznelile ei speculative, asu­ma­te.

Într-adevăr, Caragiale din cartea aceas­ta este un Caragiale „de autor“, un pro­dus elaborat sub licenţă, personal, aproape idiosincratic. Operă de creaţie mai mult decât de investigaţie, deşi năs­cut dintr-o cunoaştere a tot ce a scris Caragiale vreodată, Fatalitatea ironică pro­pune, s-a mai observat, noutatea unui scriitor de secol XIX „cioranizat“, în prelungirea preocupărilor lui Mircea A. Diaconu din cartea sa anterioară de­spre filosoful de pe Rue de l’Odéon. Dar nu numai asta este pecetea personală adusă de criticul sucevean: în lectura lui Diaconu, Caragiale este un autor scep­tic, lipsit de încredere în virtuţile cunoaş­terii, un posedat de nevoia identificării lu­crului în sine, trăitor în „infernul sus­pi­ciunii şi al închipuirii“. Dat fiind că multe dintre aceste trăsături nu prea se po­trivesc lui Caragiale şi că sunt uneori contrazise chiar de critic în alte pagini ale aceleiaşi cărţi, îmi vine să cred că ele îl reprezintă pe exegetul însuşi, obli­gat de o fatalitate mai puternică decât aceea a textului comentat să ajungă la con­fesiune. Într-adevăr, metoda criticii „vi­taliste“ propusă de Diaconu permite or­chestrări diferite ale aceleiaşi teme, nuanţări bogate ale aceleiaşi idei, unele chiar cu semn contrar, operaţii pe care le legitimează (dar în ce măsură?) au­ten­ti­citatea aventurii intelectuale a citi­to­ru­lui lui Caragiale.

În viziunea lui Diaconu, Caragiale este, adesea, un scriitor textualizant, un iro­nist exersat şi un deconstructor al me­ta­fizicii. „Fatalitatea ironică“ de care se face vorbire în titlul cărţii ar fi codi­fi­ca­rea unei filosofii a existenţei rezultate din examenul critic al lumii în planul abi­sal, deci al descoperirii lipsei ei de fun­dament: „o conştiinţă lucidă a incon­sis­tenţei care capătă formă şi sens prin text“. Sintagma din titlu e, oricum, am­bi­va­lentă, fie ca descriere a unei atitudini ironice „fatale“, fie ca expresie a unui fa­talism în faţa ironiilor sorţii – această a doua ipoteză, schiţată în capitolele de sfârşit ale cărţii, nu este totuşi urmărită până la capăt, criticul preferând să ex­plo­reze, odată cu Caragiale, abisalitatea ironiei. Rezultatul e un Caragiale cu totul modern (pe alocuri chiar postmo­dern), un hermeneut care a ajuns la capătul interpretărilor şi a început să se îndoiască de existenţa oricărui sens.

Imaginea propusă de Mircea A. Dia­co­nu este a unui I.L. Caragiale situat în­­tre lume şi carte, punându-le pe cele două în oglindă, examinându-le armo­niile de natură diferită: „construind, explorează – nu în realitate (nu în realitatea socială, po­litică, morală), ci în fiinţă. Intero­ghea­ză, de fapt, asupra fiinţei, chit că în prim-plan se situează, exhibată uneori, arta sa de magistru în arhitectura tex­tu­lui. Textul devenit lume. Caragiale e atras, aşadar, de abisalitatea textului şi deo­potrivă a lumii“. Implicaţiile, pentru critic, ale acestei situaţii – pe de o parte, o excesivă schematizare a „lumii“, pe de alta, o supralicitare a virtuţilor cognitive ale artei, pe care e posibil ca I.L. Ca­ra­giale să nu le fi avut deloc în vedere – sunt examinate pe rând, cu rezultate di­fe­rite. Este locul multor comentarii sub­tile ale criticului, obligat să disocieze cri­ti­cismul modern de scepticismul meta­fi­zic, impropriu modului caragialian de a „construi“ lumea. Criticul observă că „în fond, Caragiale nu e interesat de ade­vă­rul lumii, ci de felul cum lumea e pro­iec­ta­tă ca existenţă“, conchizând că sporul în cunoaştere nu trebuie extrapolat în zona abisalului: „I.L. Caragiale rămâne un ironist hedonic, nu un tragic“. Ră­mâ­ne un bun câştigat ideea că lumea lui Caragiale este „pulverizată“ prin exa­me­nul comediografului, dar nu din scepti­cism ontologic, ci gnoseologic. Din acest punct de vedere, Diaconu aduce o reală con­tribuţie la disciplina studiilor caragia­lie­ne în ce au acestea mai fecund, con­sta­tând, în linia lui Al. Călinescu, moder­ni­ta­tea clasicului de secol XIX, dar şi, după Liviu Papadima, necesitatea con­sta­tării unor limite în afirmarea moder­ni­tăţii lui.

Marea provocare cu care se confruntă cri­ticul este împăcarea „clasicului“ Cara­gia­le cu Nietzsche, a comediografului care jură pe tipuri şi pe tehnici străvechi precum quiproquo-ul cu saboteurul scep­tic al propriilor scheme narative. Pentru aceasta, Mircea A. Diaconu apelează la textele mai puţin frecventate: nu la co­me­dii, ci la schiţe, iar dintre acestea la cele neantologate de autor (La Paşti, Lache şi Mache, Istoria se repetă, Un artist etc.), şi chiar mai mult la textele gaze­tă­reşti, cu intenţie adesea alta decât cea „pur“ estetică: de pildă, comercială. Ştiind să hermeneutizeze cu talent, Dia­co­nu se opreşte adesea asupra unor foile­toane de tinereţe sau asupra textelor de reclamă din Moftul român, scoţând de acolo încheieri surprinzătoare despre re­la­ţia dialectică între text şi context la au­torul nostru sau despre denudarea (nu denunţarea) realului ca obiect incon­sis­tent, ce suportă prea multe inter­pre­tări divergente. Deşi fascinat, pare-se, de neant, Caragiale nu e angoasat de aces­ta: „Caragiale doar creează iluzia abi­salităţii, nefiind, în realitate, decât un histrion fascinat de satisfacţiile apa­ren­te ale hermeneuticii“. O altă formulă me­morabilă din numeroasele (poate prea numeroasele) astfel de formule ale căr­ţii: spre deosebire de fiul său Mateiu, cu care împărtăşeşte fascinaţia nihilistă, Caragiale tatăl „îşi supune prezenţa unei conştiinţe estetice care dă artificiului (şi nu ornamentului) consistenţa lumii, ba chiar iluzia adevărului. Primul e un dandy, al doilea un estet“. În fine, Cara­giale „face din scepticism prilejul unei re­stau­rări a fiinţei“. Este nota caracte­ris­ti­că, distinctivă, a unui autor care, ex­trem de fin şi pătrunzător participant la modernitatea epocii sale, nu se grăbeşte totuşi să plonjeze în utopiile viitorului.

Miza cărţii lui Mircea A. Diaconu fiind una de poetică a operei caragialiene, micile erori de atribuire sunt neglijabile. „Catastiful Dracului“ este, desigur, ru­bri­ca datornicilor din gazetele umoristice ale anilor 1870, iar nu titlul vreunei gazete. „Trucul“ din articolul Eleonora Duse – Mounet-Sully este mai mult o glu­mă decât o indicaţie secretă de poe­tică personală, cât timp el este descris de un cronicar dramatic ce mărturiseşte sar­donic în finalul cronicii sale că n-a fost la teatru şi nici nu i-a văzut măcar pe stradă pe cei doi actori. În schimb, re­mar­cabile sunt observaţiile de cititor atent ale lui Diaconu, precum identi­fi­ca­rea îmbinării stabile de culori decorative, pembé-conabiu, într-un text critico-pa­ro­dic, doi ani înainte de celebra lor întâl­nire în Două loturi, sau asemănarea din­tre gestul califului de a îşi revela iden­ti­tatea de maestru păpuşar în faţa păpu­şii sale, mistificatul Abu Hassan, şi spăr­tu­rile postmoderne ale textului de către autorul-Dumnezelea din Levantul.

Cum se vede, Caragiale este privit de către criticul din secolul XXI în lumina unor experienţe de lectură noi, ulte­rioa­re acelora care i-au informat universul men­tal şi estetica. Mircea A. Diaconu mărturiseşte în prefaţă că nu a putut scrie cartea pe care şi-o dorea, despre pos­teritatea lui Caragiale, dar atunci volumul de faţă reprezintă şi o revanşă. Scriitorul clasic e interpretat mai mereu în vecinătatea lui Dimov, Şerban Foarţă, Bru­maru, Cărtărescu, Ion Barbu, (de­si­gur) Urmuz şi Eugen Ionescu. Cu toate pre­cauţiile, el este pus constant în lu­mina avantajoasă pe care aceşti scriitori au proiectat-o asupra lui în momentul când şi-au compus genealogiile. „Ai sen­zaţia că lumea lui Caragiale nu e o lume pentru sine, ci una pentru receptare“, spu­ne criticul la un moment dat. E un mod de a reconstitui nişte descendenţe li­terare pe tipic borgesian, operaţie legi­ti­mă în modernismul târziu. Iar pentru Mircea A. Diaconu este şi un mod de a fi fidel sieşi, „actualizându-l“ pe Cara­gia­le şi făcându-l al său prin intermediul aso­ciaţiilor intertextuale făcute invo­lun­tar de memoria unui cititor al secolului XXI.

Mircea A. Diaconu, I.L. Caragiale. Fatalitatea ironică, Bucureşti, Cartea Românească, 2012