Bucurestiul Cultural, nr. 118 - II. Panteonul secund. Despre străinii neasimilaţi

Printre zeii nomazi veniţi pe insulă erau câţiva dintre cei mai vechi, cu des­cen­denţă primară, porniţi în călătorie din chiar illo tempore. Cu toate că nu au su­pravieţuit tuturor schimbărilor de pa­ra­digmă religioasă, nu pot fi consideraţi ca aparţinând unui panteon secund, nu sunt figuri mitologice cameleonice, care îşi schimbă cu uşurinţă identitatea sau se adaptează însuşirilor altor zei sau eroi pe care îi întâlnesc în noile locuri de cult.

Sunt reprezentări mitologice mult mai pu­ternice. Includ în mitema lor iniţială atribute ale zeităţii supreme, unice, fără să fie neapărat zei ai creaţiei, zei ai înce­pu­tului de necontestat. Nu au înfăptuit lumea, dar sunt divinităţi civilizatoare, gu­vernează călătoriile iniţiatice şi înte­me­ierea de noi colonii. Aduc aici matri­cea lumii din care au venit, ordinea aceea anume a locului iniţial, ordine care va fi greu de contestat: armonia pri­melor gesturi tradusă uneori în legile mu­zicii. Stăpânesc focul şi astrul solar, stră­lucirea cunoaşterii.

Puterea lor este legată de cea pro­fe­ti­că, iar altarele le sunt venerate ca lo­curi ale cunoaşterii care vine din timpul mi­tic al iniţierii, ca şi cum ar şti jaloa­ne­le drumului şi sensul traiectului astral al soarelui de la strălucirea diurnă până la focul întunecat, ascuns privirii, dar care continuă să ardă, undeva, nevăzut, dar ştiut, în noapte sau în lumea de din­colo, nepământeană, infernală. O flacără neagră, fără lumină, dar a cărei com­bus­tie descrie chiar puterea divină a acestor zei. Numele lor însemnă ardere.

Arderea mai era febră, molimă, ciumă şi plăgi, răspândite cu uşurinţă de colo, de colo, prin voinţa acestor zei, dar, cel mai adesea, de săgeţile lor, atribut aproa­­pe universal, armă redutabilă, care nu-i părăseşte în niciunul dintre noile lo­curi de cult.

Dintre toate elementele primordiale, sunt legaţi de foc – catalizatorul trecerii dintr-o stare în alta; instrument al unei pe­depse transcendentale sau al reinstau­ră­rii unor norme ale ordinii iniţiale, imua­bile şi justiţiare. Dacă sunt temuţi ca zei ai molimelor, la fel aduc şi vin­de­ca­rea.

Cu aceste puteri ajunge Resheph pe insulă

Fusese mai peste tot, un zeu temut, dar mereu invocat1. Adoratorii i-au pur­tat „icoana“ cu grijă şi veneraţie, n-au lăsat să se aştearnă uitarea peste ima­gi­nea sa, încercând să o menţină cât mai clară. Poate, din când în când, a mai pre­luat vreo însuşire de la alt zeu, vreun animal însoţitor sau un epitet înnoit, dar chiar şi numărul acestora a fost li­mi­tat, într-o matrice repetabilă şi care, în compoziţia sa maximală, include: ar­de­rea şi focul; războiul, molimele şi vinde­carea.

Drumul lui porneşte din chiar primele cetăţi. La Ebla, în cea mai veche temelie a rămăşiţelor oraşului2, în sedimentele somp­tuoase ale aşezământului originar, cu cele patru cvartale, cu palatele nu­me­roa­se, au rămas templele lui Ishtar, Resheph şi posibil al lui Shamsh – soarele; cei dintâi zei dintre câteva sute ale unui panteon fertil. Poarta dinspre sud-est a oraşului era păzită de Re­sheph, gardian al trecerii subterane a astrului, fără să fie totuna cu acesta. Era focul şi arderea, flacăra instantanee adusă de fulger, energia descătuşată lo­vind ca o săgeată – arma-i consacrată. Uneori mai stătea în mijlocul furtunii, ţinând baierele focului celest. În stră­lu­ci­rea lui avea ceva înspăimântător şi era in­vocat cu frică, numit „paznicul infer­nu­lui“, „Resheph al armatei“, „cel de care să te temi“ – că aducea o ardere cum­pli­tă, a molimelor, a ciumei şi a impuri­tăţii.

Nu-i pălesc aceste caracteristici nici când transgresează în alt sistem mitolo­gic3. E adorat de faraonul Amenophis al II-lea4, pe a cărui stelă zeul apare însoţit de Astartea, bucurându-se de faptele de vitejie ale tânărului prinţ egiptean. Noul venit, Resheph, guvernează războiul şi ade­seori îşi arde până la moarte duş­ma­nii surprinşi în deşert. Purta armele care îi sunt deja dedicate: arcul şi să­ge­ţile, scutul şi, pentru prima oară, stătea într-un car de luptă tras de cai.

Pe cât de aspru şi de temut era ca patron al războiului, pe atât de invocat era ca vindecător. Apăra de otrăvuri şi i se scriau liste cu durerile suferite, cu păr­ţile corpului contaminate de maladii şi atinse de demoni, pe care să-i învingă. Era strigat ca „marele zeu“, „măritul zeul al cerului“, ca şi cum ar fi fost aproa­pe altă figură mitologică, dacă focul lui nu ar fi ars cu o ardere totală, din­colo de graniţa dintre pur şi impur.

Pe coasta levantină şi din ipostaza de zei­tate canaanită, aducea ciuma, dezor­di­nea şi haosul, opunându-se matricei sale iniţiale, când guverna mersul soarelui pe bolta cerească – diurnă şi nocturnă, când veghea asupra porţii misterioase, care separa focul strălucitor al zilei de cel întunecat al nopţii. Devenise „zeul ar­caş“, „patronul săgeţilor ucigătoare“, pe care le aduna chiar mai-marele zeilor, Baal, ca să-şi ucidă, până la anihilare, duş­manii şi pe urmaşii acestora5. Pu­te­rea malefică a lui Resheph şi a instru­men­telor sale se afla la apogeu, nu-şi mai avea egal.

Niciuna dintre aceste trăsături nu se pierde pe insulă, dimpotrivă, se nuan­ţea­ză şi potenţează cu noi valenţe, până când Resheph, ca divinitate primară, de­vine opozabilă unuia dintre cei mai cu­nos­cuţi zei olimpieni, lui Apolo6. Resheph e focul negru care arde în lu­mi­na celui cunoscut ca phoibos – stră­lu­citor, scânteietor, radios, cu părul de aur. Cu toate că flăcările lui Resheph sunt umbrite, în ele mocneşte un foc străvechi, încins în chiar măruntaiele lu­mii subpământene. Arderea sa e-n parte nevăzută, dar fără plasma impură, în­­tu­ne­cată sau fără culoare, n-are cum să se răspândească lumina apolinică.

Capacitatea lui Resheph de a fi parte din ordinea primordială celestă şi de a deţine şi transmite legile acesteia e mai curând una implicită, ce decurge din faptul că zeul stăpâneşte ciclul solar com­plet şi ar cunoaşte legile primare ale firii sau chiar ar fi deasupra lor. Pe tot traseul mitologic al lui Resheph acest aspect nu se dezvoltă, rămâne aproape intact. Nu apar explicaţii suplimentare, fie chiar de esenţă divină, care să se adau­ge simplităţii primare a ciclului diurn-nocturn – zeul îl controlează, iar acest fapt este măreţ şi divin în sine, la fel ca şi capacitatea de a controla focul ful­gerelor. Deţinerea secretului acestor legi nu-i evidenţiază trăsătura de zeu ci­vi­lizator al lumii umane, citadine. El ră­mâ­ne gardianul şi garantul perenităţii ciclurilor naturale. Al celor cu matrice ite­rativă, dar mai ales al celor im­pre­vi­zi­bi­le, venite dintr-o dezordine pe care doar el o poate înţelege. Flacăra este ma­te­rializarea lui Resheph: plasma incon­tro­labilă, cu legi necunoscute, misterioa­se, trezind teama şi venind fie din chiar haosul iniţial, fie din focul permanent in­fer­nal, căci Resheph este înrudit cu Nergal7 cel asemenea lui Hades. Flă­că­ri­le htonice, fulgerele şi săgeţile ce răs­pân­desc molima şi ciuma – toate reprezintă „ordinea“ lui Resheph, legile sale.

O oglindă stă între Resheph şi Apolo

Corespondenţe, similitudini, caractere împărtăşite, monade în care se regăsesc contrariile într-o perfectă şi oximoronică ar­monie, ancestrală şi anterioară dis­tinc­ţiei dintre valorile morale, graniţei din­tre pur şi impur. Dar fiecare dintre cei doi zei le însumează pe toate în fiinţa sa mitologică. Nu vor putea să devină un tot. Vor rămâne doar îngemănaţi.

O juxtapunere stă între Resheph şi Apolo. Două nume apropiate pe liste pa­ra­lele de divinităţi, cum se mai întâm­pla­se şi înainte la Ugarit, când Resheph nu putuse fi asimilat, aşa că numele său a fost doar echivalat, translatat pe o listă, într-un dicţionar divin explicativ. La fel în Cipru – la Idalion, Tamassos, Kition şi Frangissa; numele celor doi zei sunt alăturate, prin traducerea aceleiaşi invocaţii. Ca şi cum cei ce descifrau un alfa­bet nu ştiau şi înţelesul numelor, nu-şi puteau aduce în minte întregul ritual al fiecărui zeu, doar la simpla stri­gare a acestuia. Aveau nevoie ca numele să fie echivalat. Dar templul rămânea ace­laşi, la fel şi ofrandele, laudele şi in­vo­caţiile. Însă numele trebuia tradus, ca şi cum numele niciunuia dintre zei nu reu­şise să spargă bariera bi- sau mul­ti­ling­vismului. Sau totul era identic în reprezentarea lor divină, încât se puteau confunda – tabu inimaginabil.

Ca şi cum pe insulă se săpase o gra­niţă şi templele stăteau pe această falie, pe care zeii înşişi nu o puteau trece. Nu­mele lor nu era înţeles dincolo. Chiar dacă împărtăşeau un vocabular întreg, al vieţii zilnice, adoratorii nu pricepeau înţelesul divin al numelui. Acesta nu era suficient în sine. O spun epitetele. Fie­care dintre zei are nevoie de un atri­but explicativ, aşa că, la Idalion, Apolo este identificat cu zeitatea de sorginte semitică, într-o inscripţie din secolul al IV-lea Î.Chr, bilingvă: feniciană şi cipro-silabică, unde se translatează denumirea Reshef-Mikal în grecescul Apolo-Amy­klaios8.

Care dintre ei fusese primul? Se mai în­­tâlniseră undeva în afara acestei insu­le, străbătută la rândul ei de atâtea fron­tiere şi delimitări... Ce deconspiră epi­te­te­le, ce trăsături anume? Fără tradu­ce­rea atributivă, zeii n-ar fi fost recu­nos­cuţi sau, mai curând, aveau nevoie să li se redea întreaga vigoare, să fie desem­naţi cu însuşirea perfectă.

Paralelismul Resheph-Mikal părea că apare o singură dată în Cipru, într-o inscripţie la Idalion, după care s-au mai găsit notări similare la Kition. Numele e o juxtapunere, dar cei doi zei nu sunt neapărat egali. Poate că Resheph este cel care are însuşirile lui Mikal sau aces­ta din urmă să fie un toponim. Au exis­tat multe speculaţii9 în jurul numelui lui Mikal, interpretările acestuia fiind atât de natură filologică, cât şi reli­gioa­să, de la „stăpânul atotputernic“ la zeul canaanit numit „stăpân“ sau „rege“. Raportul dintre cele două zeităţi arată că e dificil de crezut că Mikal a fost me­reu în umbra lui Resheph, dar e sigur că amândoi au sosit în Cipru înainte de co­lonii fenicieni. Poate cei doi au mai fost asociaţi cultic şi în afara insulei ci­priote, cel mai probabil la Beth Shean1⁰, unde Mikal este reprezentat pe o stelă egip­teană, cu forma şi atributele egiptea­nu­lui Seth, deoarece acesta îi reprezenta pe zeii străini de panteon1¹.

Epitetul lui Apolo face referire la cul­tul micenian al acestuia, la caracte­ris­ti­cile sale apotropaice, dar şi la întruparea sa războinică pentru care era divinizat în Laconia12. Acestea din urmă vor fi prin­tre cele mai vizibile atribute apoli­ni­ce de pe insulă, amintind că Apolo intră mai târziu în panteonul elen, fiind o figură mitică compozită, rezultat al unei combinaţii de elemente cu legături orien­tale puternice; şi care ar fi ajuns în Gre­cia şi în arhipelagul egeean occidental în jurul anului 800 Î.Chr. sau chiar mai târziu.

Pe acest traseu se găsesc micile regate cipriote. Cu suprapunerile lor cultice, cu os­pitalitatea înşelătoare a locurilor favo­ra­bile transformării lente. Dar cei doi zei par că nu-şi găsesc locul, că refuză să se uite în oglinda imaginii celuilalt. Vor rămâne aceiaşi şi totuşi vor deveni, fie­care, alter-ego-ul celuilalt. Vor îm­­părţi aceleaşi rugăciuni, arme şi temple.

Vechiul Idalion se întindea între două acropole de cretă şi calcar, pe meandrele unei văi uscate. Pe fiecare dintre cele două coline se afla câte un templu, cel al lui Anat-Athena, spre care se ajungea ur­când terasele în trepte ale palatului regal; şi cel al Afroditei. În valea îngustă şi secată dintre cele două, fusese aşezat templul lui Resheph-Apolo1³. Distrus, jefuit, devenit aproape totuna cu solul pie­tros, descompus de seceta prelungită. O machetă de cult1⁴, din teracotă, lasă să se întrevadă o figură divină demonică aflată la adăpost într-una dintre came­re­le interioare ale templului, pe care-l stră­juiesc două coloane simple. Un frontis­pi­ciu fără nicio decoraţie, doar capiteluri din flori de lotus. Nimic nu indică dacă ma­cheta, aproape intactă, este a acestui templu. Dar întreaga geometrie şi aşe­za­re cultică a micului sanctuar sunt mar­ca­te indubitabil de prezenţa fiinţei afla­te în interior. Ca şi cum ar cere o invoca­ţie, o rugăciune. Doar un pas ar fi suficient pentru oricine să ajungă la altar, dar această distanţă se dilată în­­tr-un alt spaţiu – al temerii de neînţeles în faţa a tot ce însemna puterea lui Resheph – Apolo.

Resheph era un vindecător, dar nu aducea cruţarea. Va deveni tot mai mult un demon, cu toate că trăsăturile sale ţin de o natură universală aproape la fel de extinsă ca cea a lui Apolo, iar legă­tura care îi leagă cel mai strâns vine din decizia lor de a proteja, de a purifica, de a vindeca, dar, mai ales, de a ucide. Amân­doi sunt arcaşi desăvârşiţi, iar să­geţile lor trezesc teama morţii. Cu săge­ţile sale, Apolo aduce moartea groaz­ni­că15 printre oameni, când, la începutul Iliadei, coboară, „ca noaptea“, în tabăra aheilor. Săgeţile sale omoară turme în­­tregi de vite şi sute de oameni. Pedep­sind, devine un zeu al arderii întunecate, cea patronată de Resheph. Al unei ar­deri aproape apocaliptice, fără să dea posibilitatea iertării prin căinţă. Arderea apolinică e justiţiară, iar cea a zeului le­van­tin e manifestarea necruţătoare a forţei sale primare, nepământene, infer­nale. Era cunoscută pe insulă, a rămas în­­tr-o scrisoare trimisă de unul dintre prinţii ciprioţi¹⁶ „... Îţi trimit 500 talanţi de cupru / în dar. Bineţe îţi dau, fratele meu / Nu te mâhni, că-s puţini / La mine-n ţară, de mâna domnului zeul meu / Au fost ucişi toţi bărbaţii / Şi n-are cine în mină să coboare...“

Renumele terifiant al lui Resheph va deveni bine cunoscut în perioada biblică ca personificare şi simbol al violenţei, răz­boiului, foametei, molimelor, focului sau altor calamităţi¹⁷. Zeul îşi păstrează ima­ginea aproape neştirbită până în pe­rioada celui de-al doilea Templu, iar mai târziu, tradiţia talmudică îi compară pe fiii lui Resheph cu demonii sau cu spi­ri­tele răuvoitoare. Este din ce în ce mai temut. De pe insulă va duce mai departe cu sine, înapoi pe coasta levantină, sem­nele ciocnirii cu zeul grec, iar una dintre coloniile feniciene care îi fusese consa­cra­tă, Arsuf, purtându-i chiar numele, va fi rebotezată Apollonia18. Călătoria în doi va continua. Un cuplu divin: Apolo din ce în ce mai strălucitor, iar Resheph ră­mâne tot mai în umbră, într-o ardere în­­tunecată.

Note:

1. Resheph este una dintre zeităţile semite atestate de-a lungul a trei milenii, din Siria mileniului III, la Ebla, Mari, Terqa (al doilea mileniu), Ugarit (secolul XII Î.Chr) şi Palmyra. Mai era venerat în Fenicia, Anatolia şi Egipt.

2. Kenneth A. Kitchen – The Bible in its World: The Bible and Archaeology Today, The Paternoster Press, 1977, pag.168.

3. Maciej Münnich – Two Faces of Resheph in Egyptian Sources, in: Iconography and Biblical Studies. Proceedings of the Iconography Sessions at the Joint EABS/SBL Conference, 2007, Vienna.

4. Cultul lui apare în Egipt, în perioada faraonului Amenophis al II-lea, 1425–1421 Î.Chr. şi se extinde în perioada ramessidă.

5. Virolleaud, Charles – Le palais royal d’Ugarit II, Paris, Imprimerie Nationale, 1957, pag.3

6. Consemnare în inscripţii bilingve din secolul IV Î.Chr. în feniciană şi scriere silabică cipriotă, care translatează numele lui Resheph-Mikal în Apolo-Amyklaios.

7. Albright,W.F. – Bulletin of the American School of Oriental Research, pag. 90– 943.

8. Lipinski, Edward – Resheph: A Syro-Canaanite Deity, Leuven, 2009.

9. Dietrich, B.C. – Some evidence from Cyprus of apollinic cult in the Bronze Age, în Analele Congresului XIII al Asociaţiei Internaţionale de Istoria Religiilor, 1975.

10. Oraş de pe valea Iordanului, devenit centru al administraţiei egiptene începând cu secolul XV Î.Chr.

11. Conrad, Diethelm – Der Gott Reschef, Zeitschrift für alttestamentliche Wissenschaft, 83, 1971.

12. Burkert, W. – Resep-Figuren, Apollon von Amiklai und die Erfindung des Opfers auf Cypern, Grazer Beitrage, 4, 1975.

13. Descoperit în timpul expediţiei arheologice a consulului britanic de la Larnaca, în 1868–1869. Notele sale au fost publicate zece ani mai târziu, in Transaction of the Royal Society for Literature.

14. Caubet, Annie – Les maquettes architecturales d’Idalion, Nicosia, 1979.

15. Otto, Walter, Zeii Greciei, Humanitas, 1995.

16. Scrisoarea 35 de la El-Amarna.

17. Fulco, W.J – The Canaanite God Resheph, New Haven, American Oriental Society, 1976.

18. Kasher, Aryeh – Jews and Hellenistic cities in Eretz-Israel: relations of the Jews in Eretz-Israel with the Hellenistic cities during the second Temple Period (332 BCE-70CE), Tübingen: J.C.B. Mohr, 1990 – „Numai în Cipru a fost evidentă conexiunea dintre Resheph şi Apolo, deoarece apare doar în Apollonia, care are fondatori veniţi din Cipru, şi nu în alte oraşe de pe coastă, precum Ascalon, Raphia sau Gaza“.