Bucurestiul Cultural, nr. 118 - Marius Robescu -27 de ani de absenţă

Constantin Abaluta | 16.10.2012

Pe aceeași temă

Mă aflu într-o situaţie paradoxală ori de câte ori scriu despre colegii şi prie­te­nii mei care au dispărut. Aşa şi acum, constatând că, într-un fel greu de în­­ţe­les, calmul şi tăcutul prieten Marius Ro­bes­cu, cu generozitatea-i caracteristică, mi-a mai acordat 27 de ani de viaţă.

A te retrage pe neştiute din cercul prie­tenilor înseamnă a le preda in­tem­pes­tiv lecţia despre singurătate. Cre­din­ţa că prietenii sunt veşnici e zdruncinată de morţile premature şi fulgerătoare, adi­că de tot ce îţi vine greu să constaţi că aparţine nemijlocit vieţii. Viaţa: un şir nesfârşit de amputări. Scriam în ti­ne­re­ţe două versuri ce păreau cinic-su­pra­realiste la vremea aceea, când nimeni dintre cei apropiaţi nu trecuse încă pra­gul: „părinţii dorm ca nişte proteze ală­turi / şi mâine îi aşezi din nou la locul lor cu câte-o reverenţă“.

Azi văd în această imagine mai cu­rând ideea de protecţie/ocrotire pe care ţi-o asigură cei dragi. Odată dispăruţi, rând pe rând, poeţii generaţiei mele (Ma­rius Robescu, Virgil Mazilescu, George Almosnino, Vasile Petre Fati, Mircea Cio­banu, Ioanid Romanescu, Mihai Ur­sa­chi, Constanţa Buzea, ca să nu po­me­nesc decât câţiva), ne-au lăsat mai nea­ju­toraţi, pe mine şi pe cei care, şi cu moş­tenirea lor de sensibilitate, am su­pra­vieţuit.

Cred că este o ocultă trasfuzie de sân­ge între membrii unei generaţii, poate şi între universurile lor poetice. Cum altfel să explici corespondenţele ciudate pe care poezia lui Marius, esenţială şi încă de la început dezbărată de artificii for­ma­le, le-a avut, peste timp, cu tur­bu­len­ţii reprezentanţi ai momentului onirist şi suprarealist (Turcea, Reichmann, Abă­luţă etc.) cu care, pe atunci, făcea front comun împotriva dogmatismului? Se pare că poetul Clarului şi singurătăţii, sus­tras oricăror mode, preferând să-şi cul­tive stările de melancolie, a întrevăzut mai dinainte calea pe care poezia noului mileniu o va lua şi care constă în refle­xi­vi­tatea nespectaculoasă, vibratilă, perso­na­lă, singura care mai poate interesa în­­tr-o lume a virtualităţii agresive. Cuvân­tul nu poate fi nici virtual, nici agresiv, el este real şi se pune nemijlocit în slujba spiritului uman (Spiritul însetat de real este titlul unui volum al lui M.R.), aşa cum a făcut-o de mii de ani. Modul
în care balansează abstractul şi con­cre­tul este una dintre şansele de perenitate ale poetului. Multe poeme uzează de un procedeu ingenios prin care senzaţiile şi amintirile se materializează într-un obiect palpabil (de preferinţă metalic: panglică de oţel, rondel de oţel etc.) pe care actantul îl găseşte într-o dimineaţă asupra sa ori îl zăreşte prin preajmă şi, de aici, din acest punct de stranie obiec­ti­vare începe să se desfăşoare căutarea ori aşteptarea angoasată a necunos­cu­tu­lui ce ne este destinat. Căci esenţa trăi­rii, acel ceva care ne însoţeşte din um­bră pe tot parcursul vieţii, pare a fi tema favorită a lui Robescu. O temă ge­ne­roasă pe care o tratează în acorduri largi, împăcate, cu o ştiinţă a înaintării calme, dar nu lipsite de meandre, de în­­toarceri neaşteptate, de viraje nervoase. Litota e tropul lui favorit, satisfăcându-i nevoia de simplitate şi îngăduindu-i pro­pen­siunea spre absolutul fiinţei. As­pec­tul lucid, uneori îngheţat al versurilor (poate doar Ilie Constantin să-i fi fost apro­piat în acest demers), ca nişte pro­fi­le decupate în lumina iernii, este o ca­rac­teristică formală ce atestă un con­structor tenace, bun stăpânitor atât al inspiraţiei, cât şi al reţelei de semni­fi­ca­ţii irigând tot trupul poemului. De ase­menea, înaintea optzeciştilor, Robescu descoperă prozaismul liric bine strunit al americanilor. Poemul de notaţie – cum se spunea pe atunci, prin anii ‘60 – îl ajută să dea contur fantasmelor sale grave şi melancolice, îmbibate de acel tremur al timpului carnal, molecular aş spune. Moment în care sunt silit să nu mai glosez şi să citez în întregime unul dintre poemele cu adevărat memorabile ale stilului robescian, cel care poartă ca titlu chiar Timpul:

Cine mai ştie cum ajunsesem – eram abia un copil – / să deschid cutia tim­pu­lui cu un cuţit de bucătărie / mă uitam cum se-nvârt şi balansează / sute de roate şi rotiţe / cum înfig dinţii unele în altele / fără să scoată un scrâşnet mereu aurii şi senine / nu s-ar putea petrece ast­­fel mă gândeam / dacă timpul ar fi chiar aici, înăuntru, / s-ar încâlci prin­­tre ele ca o şuviţă de păr / cu un suspin le-ar bloca deodată pe toate // va să zică din maşinăria lor toc­mai timpul lip­seş­te / va să zică aceas­­tă maşinărie e alt­ceva decât scopul ei / prin urmare ni­meni nu poate să scrie poezie / dacă nu şi-a frânt întâi in­stinctul de conservare.

Dar cine mai are azi atâta gene­ro­zi­ta­te şi gratuitate în fiinţa sa încât să vrea să-şi înfrângă instinctul de con­ser­vare? Şi poate că ar fi prea mult să cerem un astfel de sacrificiu poe­tu­lui, acela de-a traduce ad litteram în viaţă o metaforă, însă e clar că de­mer­sul lui trebuie să-şi apro­prieze mă­car o anume umilinţă şi sim­pli­ta­te în faţa existenţei, altfel poe­mul de­vine emfatic, gonflat peste limi­tele lirismului. Lecţia lui Robescu este re­ve­latoare, fiecare cuvânt de-al lui trans­miţând simţirea care l-a emis. El nu poetizează, nu îngroaşă, nu tri­şea­ză, se limitează la a evoca frust mica în­­tâm­plare (reală ori imaginară) ce l-a împins la masa de scris. Şi poa­te de aceea, în acea epocă a poeziei in­flamate ori învâr­to­şate expre­sio­nist, receptarea mesajului său linear a fost nesatisfăcătoare. Abia astăzi ve­dem că aşa se scria şi aşa se scrie în lumea mare, că ismele sunt fu­ma­te, că tăvălugul globalizării a făcut ne­spus de valoroasă fărâma ta per­so­na­lă, scânteia ta de originalitate şi in­te­li­gibilitate. A scrie simplu şi expresiv: iată ce ne propune acela care ne-a dă­ruit atâţia ani întru a re­flecta la acest lucru.

Poate că e greu să scrii simplu şi ex­pre­siv.

Marius Robescu a putut.

Iată o Amintire ce pare trăită de toţi cei ce vor citi versurile:

Din când în când / (mai ales când voia să-şi aprindă ţigara) / mâneca goa­­lă a eroului tresărea / şi începea să la­tre spre câmpul de bătaie // în­­tot­­deau­na o auzeam / cu inima cât un purice / închipuindu-mi, copil, că pe la porţi / e mie­zul nopţii.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22