Pe aceeași temă
Mă aflu într-o situaţie paradoxală ori de câte ori scriu despre colegii şi prietenii mei care au dispărut. Aşa şi acum, constatând că, într-un fel greu de înţeles, calmul şi tăcutul prieten Marius Robescu, cu generozitatea-i caracteristică, mi-a mai acordat 27 de ani de viaţă.
A te retrage pe neştiute din cercul prietenilor înseamnă a le preda intempestiv lecţia despre singurătate. Credinţa că prietenii sunt veşnici e zdruncinată de morţile premature şi fulgerătoare, adică de tot ce îţi vine greu să constaţi că aparţine nemijlocit vieţii. Viaţa: un şir nesfârşit de amputări. Scriam în tinereţe două versuri ce păreau cinic-suprarealiste la vremea aceea, când nimeni dintre cei apropiaţi nu trecuse încă pragul: „părinţii dorm ca nişte proteze alături / şi mâine îi aşezi din nou la locul lor cu câte-o reverenţă“.
Azi văd în această imagine mai curând ideea de protecţie/ocrotire pe care ţi-o asigură cei dragi. Odată dispăruţi, rând pe rând, poeţii generaţiei mele (Marius Robescu, Virgil Mazilescu, George Almosnino, Vasile Petre Fati, Mircea Ciobanu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Constanţa Buzea, ca să nu pomenesc decât câţiva), ne-au lăsat mai neajutoraţi, pe mine şi pe cei care, şi cu moştenirea lor de sensibilitate, am supravieţuit.
Cred că este o ocultă trasfuzie de sânge între membrii unei generaţii, poate şi între universurile lor poetice. Cum altfel să explici corespondenţele ciudate pe care poezia lui Marius, esenţială şi încă de la început dezbărată de artificii formale, le-a avut, peste timp, cu turbulenţii reprezentanţi ai momentului onirist şi suprarealist (Turcea, Reichmann, Abăluţă etc.) cu care, pe atunci, făcea front comun împotriva dogmatismului? Se pare că poetul Clarului şi singurătăţii, sustras oricăror mode, preferând să-şi cultive stările de melancolie, a întrevăzut mai dinainte calea pe care poezia noului mileniu o va lua şi care constă în reflexivitatea nespectaculoasă, vibratilă, personală, singura care mai poate interesa într-o lume a virtualităţii agresive. Cuvântul nu poate fi nici virtual, nici agresiv, el este real şi se pune nemijlocit în slujba spiritului uman (Spiritul însetat de real este titlul unui volum al lui M.R.), aşa cum a făcut-o de mii de ani. Modul
în care balansează abstractul şi concretul este una dintre şansele de perenitate ale poetului. Multe poeme uzează de un procedeu ingenios prin care senzaţiile şi amintirile se materializează într-un obiect palpabil (de preferinţă metalic: panglică de oţel, rondel de oţel etc.) pe care actantul îl găseşte într-o dimineaţă asupra sa ori îl zăreşte prin preajmă şi, de aici, din acest punct de stranie obiectivare începe să se desfăşoare căutarea ori aşteptarea angoasată a necunoscutului ce ne este destinat. Căci esenţa trăirii, acel ceva care ne însoţeşte din umbră pe tot parcursul vieţii, pare a fi tema favorită a lui Robescu. O temă generoasă pe care o tratează în acorduri largi, împăcate, cu o ştiinţă a înaintării calme, dar nu lipsite de meandre, de întoarceri neaşteptate, de viraje nervoase. Litota e tropul lui favorit, satisfăcându-i nevoia de simplitate şi îngăduindu-i propensiunea spre absolutul fiinţei. Aspectul lucid, uneori îngheţat al versurilor (poate doar Ilie Constantin să-i fi fost apropiat în acest demers), ca nişte profile decupate în lumina iernii, este o caracteristică formală ce atestă un constructor tenace, bun stăpânitor atât al inspiraţiei, cât şi al reţelei de semnificaţii irigând tot trupul poemului. De asemenea, înaintea optzeciştilor, Robescu descoperă prozaismul liric bine strunit al americanilor. Poemul de notaţie – cum se spunea pe atunci, prin anii ‘60 – îl ajută să dea contur fantasmelor sale grave şi melancolice, îmbibate de acel tremur al timpului carnal, molecular aş spune. Moment în care sunt silit să nu mai glosez şi să citez în întregime unul dintre poemele cu adevărat memorabile ale stilului robescian, cel care poartă ca titlu chiar Timpul:
Cine mai ştie cum ajunsesem – eram abia un copil – / să deschid cutia timpului cu un cuţit de bucătărie / mă uitam cum se-nvârt şi balansează / sute de roate şi rotiţe / cum înfig dinţii unele în altele / fără să scoată un scrâşnet mereu aurii şi senine / nu s-ar putea petrece astfel mă gândeam / dacă timpul ar fi chiar aici, înăuntru, / s-ar încâlci printre ele ca o şuviţă de păr / cu un suspin le-ar bloca deodată pe toate // va să zică din maşinăria lor tocmai timpul lipseşte / va să zică această maşinărie e altceva decât scopul ei / prin urmare nimeni nu poate să scrie poezie / dacă nu şi-a frânt întâi instinctul de conservare.
Dar cine mai are azi atâta generozitate şi gratuitate în fiinţa sa încât să vrea să-şi înfrângă instinctul de conservare? Şi poate că ar fi prea mult să cerem un astfel de sacrificiu poetului, acela de-a traduce ad litteram în viaţă o metaforă, însă e clar că demersul lui trebuie să-şi aproprieze măcar o anume umilinţă şi simplitate în faţa existenţei, altfel poemul devine emfatic, gonflat peste limitele lirismului. Lecţia lui Robescu este revelatoare, fiecare cuvânt de-al lui transmiţând simţirea care l-a emis. El nu poetizează, nu îngroaşă, nu trişează, se limitează la a evoca frust mica întâmplare (reală ori imaginară) ce l-a împins la masa de scris. Şi poate de aceea, în acea epocă a poeziei inflamate ori învârtoşate expresionist, receptarea mesajului său linear a fost nesatisfăcătoare. Abia astăzi vedem că aşa se scria şi aşa se scrie în lumea mare, că ismele sunt fumate, că tăvălugul globalizării a făcut nespus de valoroasă fărâma ta personală, scânteia ta de originalitate şi inteligibilitate. A scrie simplu şi expresiv: iată ce ne propune acela care ne-a dăruit atâţia ani întru a reflecta la acest lucru.
Poate că e greu să scrii simplu şi expresiv.
Marius Robescu a putut.
Iată o Amintire ce pare trăită de toţi cei ce vor citi versurile:
Din când în când / (mai ales când voia să-şi aprindă ţigara) / mâneca goală a eroului tresărea / şi începea să latre spre câmpul de bătaie // întotdeauna o auzeam / cu inima cât un purice / închipuindu-mi, copil, că pe la porţi / e miezul nopţii.
