Bucurestiul Cultural, nr. 118 - Oglinda

„Timpul... nu-l putem cumpăra, schimba, falsifica sau cerşi.“

Nina Berberova

1.

Datorăm lui Hugo Grafittius, pe lângă teoria inexistenţei timpului ca atare, şi teoria – e drept, mai puţin frecventată – con­form căreia reflexia luminii în oglinzi este singura şi ultima realitate. Tot ce se află dincoace este o aparenţă, materie lip­sită de substanţă. Arhiepiscopul de Canterbury a susţinut ceva asemănător în secolul XVIII, fapt astăzi ignorat. Ca să dau un exemplu, apa şi cerul sunt niş­te oglinzi în stare naturală. Demon­stra­ţia, cu argumente matematice şi logice de necontrazis, a făcut-o Hugo Grafittius în Viena, la sfârşitul domniei lui Franz Josef. Tânărul savant a dat peste cap paradigmele ştiinţei moderne. Teoria lui despre timp, cum deja am amintit, a pro­vocat o adevărată revoluţie copernicană. Vom avea plăcerea s-o expunem pe scurt în ultimul capitol al acestui op. Apreciez însă că descoperirea a fost anunţată în Tratatul despre lumi, grandioasa operă a ro­mantismului târziu rus. Scrisă de un anonim la Nijni Novgorod, în paginile sale s-a prevestit că unul dintre noi va învia din morţi şi poporul va fi izbăvit. Se va întâmpla aşa – va apărea din mul­ţime un ins răpănos, obosit, cu ţigara-n colţul gurii şi şapca pe ceafă, oferind ief­tin trecătorilor iconiţe cu Maica Dom­nu­lui. Lucrurile se vor petrece în contra­par­tidă cu Apocalipsa anunţată insistent de Agitprop în Pravda şi Izvestia. Se va întâmpla cert chiar zilele astea, de vre­me ce bucătăresei Olga Pssst de la can­tina Kremlinului i se zbate ochiul stâng şi – mai rău – i s-a ars tocana de vinete pe plită. Se arăta limpede în vis că la drum de seară îi va veni la fereastră un străin fără chip. Era cel anunţat, dar nenumit. Tanti Olga n-a reuşit să se vin­dece de bătaia ochiului, în pofida far­me­ce­lor făcute de madame Feodosia, clarvă­ză­toarea. O ştiţi, aia cu albeaţă la ochi, de-i pute gura şi poartă un surtuc verde. Îngheţai când te privea mai de aproape. Dacă îţi cerea să-i laşi o carboavă din aia de pe vremea ţarului Alexandru bă­gai iute mâna în buzunar. Nu te codeai, că riscai s-o păţeşti. Bănuţul — în ciuda tre­cerii anilor — era valabil. Se cumpăra pe piaţa neagră a Moscovei, prin anii ’50, contra 7 lire sterline. Nu se îndoia în dinţi; puteai cu buricele degetelor să simţi conturul ţarului Alexandru, fe­ble­ţea ei. Era ştiut în cartier că ea n-avea prea mulţi la inimă. Ca să nu zic că pe ni­meni, de fapt în afară de dracul.

Iosif Stalin încercase să-i intre în gra­ţii lu’ madame Feodosia – să-i dea şi lui mă­car una! Apucase să moară şi ea tot nu şi nu! Carboava fusese bătută prin 1811, după eroica şarjă de cavalerie de la Silistra când generalul Olşevsky, ador­mit în cort, a luat foc, moleşit după ce o futuse pe Aglae Buzata, o grizetă cu de­ver pe Dunăre. Noroc cu ea, i-a salvat viaţa. Se întorsese să-l buzunărească în somn. Când a văzut că ardea ca o can­delă s-a îndurat să arunce peste el o pă­tu­ră în loc să-l lase să se facă scrum, cum îl blestemase pentru că n-o plătise. Generalul purta o banderolă neagră pes­te ochiul stâng. Îl pierduse într-o ex­plo­zie de grenadă, deşi se fălea că i se în­­tâm­plase la Heidelberg într-un duel de stu­denţie. Îşi scotea cârpa de pe ochi nu­mai când deschidea caseta să numere ce avere adunase în atâtea campanii: perle, smaralde, turcoaze, dar mai de preţ, bre, erau relicvele. Avea degetul sfintei Filof­teia Lunateca, două coaste ale sfântului Sebastian Sfiosul, o ureche a lui Rafael Pălmuitul şi o bucă a sfintei Raşela, le­proasa din Efes, plus mărunţişuri. Când umbla la cutie, să arate şi altora ce co­moa­ră deţine, îşi agăţa braţul într-o eşar­fă ca s-arate ca un mare mutilat de război. Adora să pozeze în erou. Asta prin­dea la femei şi îi aducea decoraţii. Viaţa de soldat, din păcate, nu-i prea lăsa răgaz să se chiorească la capturile de război. Expediţia de la Dunăre s-a sfâr­şit şi s-a anunţat că toată suflarea ostăşească trebuie să se întoarcă acasă cu căţel şi purcel, Rusia fiind în mare pri­­mejdie. Uzurpatorul Bonaparte ob­se­dat de istorie se afla la râul Niemen, gră­bit să-l treacă pe un pod de vase şi să cu­ce­rească Moscova, cum Mehmet Fatih cucerise cândva Constantinopolul. Aşa se face că baterea acelor monede (cu ca­pul împăratului slăvit pe faţă, verso şarja de cavalerie) s-a făcut chiar în noap­tea când Aglae Buzata îl salva pe general de la o moarte înfricoşătoare. Mare parte din tiraj – toate vreo 2.000 mii de monezi – a rămas în furgoanele re­gimentului 31 Tula, condus de bravul general Olşevsky, pe drumurile desfun­da­te ale Valahiei, apoi peste Nistru, prin Vadul Cucului, spre nord-est, în marş forţat, până când avangarda a anunţat că la trei verste se văd dracii ben­che­tuind pe turlele Moscovei.

Comoara aia încerca s-o înşface ma­dame Feodosia. Ştia un misit care i-ar fi făcut-o rost la o adică. Ştiţi cine, iubiţi cititori, şi flerul nu vă înşală. Ea se bu­cura ca proasta, era suficient să aibe în auz zornăitul monezilor. Îl auzea şi în somn. Pentru o carboavă dădea la schimb un palton jerpelit. În vremea is­to­riei noastre, atmosfera nu era deloc prielnică. Dacă te înţoleai ca un burghez, adică purtai palton, te ridica Miliţia. Te vâra la beci şi te bătea la meserie, aşa că unitatea proletariatului rămânea de nezdruncinat. Ca să scapi de belea era mai bine să-i încredinţezi ei bănuţul. Madame Feodosia te ferea de rău. Dacă jucai barbut sau loto, dacă te cafteai la birt ori dacă doreai să-ţi apropii o per­soană de sex opus — te înfăţişai ei. Mai întâi, te spovedeai peste drum la popa Maftei care era cel mai tare la tabinet. Juca, domnule, cu cărţi măsluite. Zdrăn­gă­neau geamurile când cânta, chiar dacă era fonfăit. Cum intrai în biserică te vâra sub epitrahil să-ţi asculte oful, treci la spovedit striga. Popa fusese prins cu pantalonii în vine, uite aşa, ge­mând ah-ah. Le cerea apoi să se po­că­ias­că cu o sută de mătănii şi să dea tot atâtea acatiste. Să te rogi vreme de un an de trei ori pe zi. Abia după asta, după ce ieşiseră toţi dracii din tine, el te tri­mitea vizavi la madame Feodosia. Toa­te cocoanele din cartier îşi ziceau „to­va­ră­şa“, numai ea era „madame“. Nimeni nu îndrăznea să îi zică altfel. Popa şi ea erau înţeleşi să împartă câştigul juma/juma. Tanti Olga, bucătăreasa Krem­li­nu­lui, a îndeplinit întocmai poruncile popii. Leacul recomandat de Feodosia ca s-o scape de necazul cu pleoapa a fost: să pri­vească în oglinda cea veche. Şi dacă mi se arată Dracul? a zis temătoare bu­că­tăreasa. Of, ’Mnealui e un petrecăreţ fără pereche, trage chefuri cu popa Maf­tei, curve şi dezertori la birtul „Secera şi cio­canul“. Aşa să ne ajute Dumnezeu! a zis, şi-a făcut apoi o cruce mare, cam strâm­bă.

Pfiu, când l-a văzut prima dată pe drac ieşind din oglindă a îngheţat inima în ea. I-au amorţit omoplaţii, coşul piep­tu­lui şi restul, adică ciuful oxigenat, căl­câ­iele crăpate şi fofoloanca. Arătarea era îmblănită, verde-albastră, cu nişte ochi focoşi, negri. Învârtea o coadă grea cu care izbea merele de pe bufet. Când ni­me­rea unul, rânjea scoţând un grohăit vesel. Pleoapa Olgăi a rămas fixă ca un oblon. Trupul ei s-a mai zvârcolit preţ de un ceas, apoi a înţepenit. O verişoară a venit să-i lase pleoapa jos. Insomnia e o binefacere în ziua de azi. Fireşte, dacă nu vrei să te transformi în altceva, ca tipul proţăpit în oglindă. ’Mnealui purta geacă de piele şi cizme cu carâmb înalt. Avea pistol Nagan pe buca stângă şi o broşură a lui Lenin în teşcherea. Dracul în persoană, bre, se uita la amândouă, Feodosia şi Olga. Pfiu! Puşchia pe limbă! şi-au scuipat ele în sân, pline de ad­mi­ra­ţie. I-au jurat credinţă veşnică lovind po­deaua cu fruntea. Au făcut o partuză în trei, prilej cu care icnetele lui au umplut uliţa până departe, la nr. 149, unde se afla postul de Miliţie. Când s-au auzit acele ofuri&ahuri, s-a aflat că Dracul era plin de viaţă şi se arătase în lume chiar în cartierul lor. Nu Iisus pogorâse, cum se afirmase în Tratatul despre lumi, ci întunecimea sa. Şi-a început isprăvile din acel sezon secetos, băgându-şi mă­du­larul hohohoho în cele două simpatice menopauziste mustăcioase. Una aco­pe­ri­tă cu şunci, ailaltă numai piele şi os. Lor le-a plăcut. Şi lui, s-o spunem pe şleau.

Păcătoasa oglindă fusese furată de co­pis­tul Evghenie Hămesitul din palatul ul­timului împărat al Bizanţului, după moar­tea acestuia, vezi Lexiconul portu­ri­lor veneţiene din Marea Neagră&Dardanele, 1432–1567, editura Capul Caliacra, 1874, cu 12 ilustraţii, in folio, la pagina 156. Oraşul era în continuare răscolit de spahii şi ieniceri. Copistul cel hoţ habar nu avea că nimeni nu putea să stă­pâ­neas­că oglinda. Ieşeau din ea numai dră­covenii. Dacă nu mânuiai anumite vrăji, te copleşea de ajungeai sclav pe drumul Ierusalimului, vorbind singur cu norii şi nisipul. Istoria drumului de la Con­stan­ti­no­pol la Moscova o veţi afla mai târziu, tot în acest op.

Să ne întoarcem la madame Feodosia. A prosperat din ziua când a primit oglin­da şi a atârnat-o în camera unde îşi pri­mea clienţii, cf. raport 144/57 b KGB, secţia a III-a. Traversai curtea plină de bă­lării, te fereai de câine, băteai la uşă şi intrai în marchiză. De după un pa­ra­van se iţea capul ei înfăşurat într-un tur­ban mov. Îţi cerea să te descalţi şi să pofteşti înăuntru. Te aştepta o cafea tare, servită în ceşti albe pictate cu mori de vânt albastre. Toată casa mirosea a cafea prăjită. De regulă, fiecare îi zicea ce îl durea: de muiere, de bani, de copii, de duşmani. Nu lua ruble pentru că nu făceau nici cât nasturii de la jiletcă. Voia numai carboave zimţate. Numai dacă nu aveai, încasa şi bijuterii de fa­mi­lie, numai vechi să fie. Lirele englezeşti din timpul războiului Crimeii erau însă febleţea ei. Îi plăcea cum era gravată regina Victoria. Avea şi o serie de timbre 1858, roz-bleu, cu acelaşi profil. Madame Feodosia îşi imagina că semăna cu ea. Se uita în oglindă să se vadă, eh, şi ce vezi? Nu vedeai nimic, deşi ar fi trebuit să îi vezi chipul.

La Boboteaza trecută, un curier şchiop de la Kremlin, ajutat de 12 hamali, îi că­ra­se oglinda în casă, ca plată pentru niş­te descântece făcute văduvei unui mem­bru al Biroului Politic, Isaac Kunze, de­cedat în acele zile. Văduva trebuia să predea Protocolului de stat vila şi să se mute, nefericită şi plânsă, într-un bloc la 2 camere, unde nu încăpea un ditamai „obiect de mobilier, zis oglindă de bronz, în ramă aurită din lemn de frasin, epoca Ev mediu, origine necunoscută“, poziţia 3423, fila 14, cf. inventar. Aşa i s-a spus de către terţi. Văduva lui Kunze a ac­cep­tat s-o cedeze când a intrat pe fir părin­tele Maftei, care era duhovnicul tovei. I-a recomandat-o fierbinte pe madame Feo­dosia. Spera să plaseze marfa unor comsomolişti. La schimb, Dracul va sfinţi cu mâna lui falsurile vândute drept icoane din secolele XV–XVI lucrate sub oblăduirea popii Maftei. Se pare că în­­suşi mitropolitul ştia ceva, dar tăcea în schimbul unui procent. Aşa făcea rost madame Feodosia de bani peşin ca să îl cheme pe amorezul ei din oglindă. Tre­bu­ia doar să zornăie carboavele, atât. Ce dacă tocmai atunci îşi făcea siesta, to­lănit în iarbă, cu ochii la nimfe. Când recunoştea sunetul, Dracul ieşea hop-la din ramă şi cădea lat pe parchetul ei. Catadicsea să ridice întunecata Sa pri­vire spre lumea asta. Nu prea îi plăcea ce vedea. Aşa că o punea capră şi-i înfi­gea în păsărică scula lui roşie. Casa se umplea de grohăieli, chicote şi felurite sunete. Ea trăia numai pentru clipele as­tea. Devenise sclava Lui, chiar dacă ară­ta că e stăpână pe sine. Eh, ce să mai vor­bim! Secrete de alcov! Dar cum mergea treaba cu vrăjitoria şi ghicitul? Mult mai bine de când oglinda atârna pe perete. Se stătea la coadă. Te înscriai pe o listă. Abia după 4–5 nopţi treceai pra­gul la madame Feodosia.

Povestea oglinzii. Întâi o găsise un beţiv, Leolea, într-o mansardă părăsită unde ochise să se mute peste iarnă. Dor­mise până atunci în gang, pe o uliţă de lângă cantină, alături de o ciurdă de câini. A înhăţat-o, beat/nebeat, tot nu-l vedea nimeni, şi a aruncat-o de la etaj
în zăpadă. A găsit-o Pavka şontorogul şi-a dus-o acasă cu sania. A dat-o pe o sticlă de rachiu lui Nikolai care făcea pe cărăuşul cu mârţoaga lui. Voia să o cadorisească pe madame Feodosia. Îi făcea curte cavalereşte, aducându-i zia­rul armatei, Krasnaia Zvezda, şterpelit de la chioşc, şi un braţ de lemne de foc joia. Oglinda se potrivea numai la casa ei. Stătea într-o curte largă, cu verandă şi grădină, pe jumătate maidan. Era un obiect foarte greu, aparţinuse lui Koreci Vladimir, inspector financiar cu domi­ci­liul lângă Poştă. O primise ca bonus de la sindicat pentru abnegaţia lui de in­for­ma­tor cu insignă de fruntaş. Fiind un ves­tigiu burghez, obiect de lux, a dus-o
în şopron s-o ferească de privirile musa­fi­rilor. Ştia cum stau lucrurile, oricine — odată intrat în casă — l-ar fi denunţat. El însuşi livrase la KGB 54 de inşi care po­negreau regimul. Bravo lui! Ce făcu­se­ră oamenii ăia aşa rău să fie duşi în Siberia? Păi, au înfundat closetul cu hâr­tii, împiedicând proletariatul să defe­che­ze. Înfundându-se canalele vechi de pe vre­mea ţarului Alexandru al doilea, clă­di­rea Primăriei raionului 6, unde era in­spector Koreci Vladimir, a fost inundată de caca. S-a dovedit că la mijloc era un com­plot antistatal cu ramificaţii vaste care duceau până la Londra. S-a hotărât ca, indiferent cine, funcţionar sau pe­tent, de-aici înainte să se ducă la privată în fundul curţii. Legat cu un lanţ de gard, dădeai acolo de o bestie cu botul însângerat. Unii au pretins, din sperie­tu­ră pesemne, că era arătarea din oglin­­dă. Avea prostul obicei de a nu te lăsa să te uşurezi. Cum îţi dădeai jos nă­dra­gii şi te lăsai pe hazna, te muşca de buci. Fusese şeful haitei de câini vaga­bonzi din cartier. Avea în blană 5 deco­ra­ţii. Semăna cu unchiul Procopie Filo­xe­ra­tul, cel care reparase cândva oglinda, aco­perind-o cu un nou strat de argint. Atât a frecat la ea că înnebunise. S-a spus că stătuse prea mult în preajma unui Diavol care nu şi-a dat numele. Ver­siunea oficială era că nenea Procopie Filoxeratul căzuse într-o groapă cu var. Aşa a fost prins, pus în lanţ cu un bel­ciug în nas şi dus la balamuc. Vorbesc de unchiul Procopie, nu de dulău. Acesta din urmă se apucase să imite oamenii. Trăgea samagon pe nas şi îşi pierdea vre­mea la birtul ţinut de Bazil Gră­ni­ceru’, fost zdrahon de bordel la Jassy, în Principatele Unite. Degeaba se intitula pompos pe cartea de vizită „câine de pază, firma Safety&Trust, 1822“, nu-şi merita preţul. Madame Feodosia aştepta hingherii să-l prindă, în vederea con­fec­ţio­nării unei perechi de mănuşi fine, de promenadă. Să fie ăsta Dracul despre care vorbeam, cel cu o mie de feţe? Nu cred! @la sălăşluia binemersi în oglindă, întreţinut de madame Feodosia pe casă şi masă, bani de buzunar, tutun de pipă, 3 oca de vin mănăstiresc/zi. Nu este ex­clus să fie adevărat! a argumentat Theo­doro Cusino, în teza sa de doctorat, pre­zen­tată unui juriu select de la Univer­si­tatea din Praga, intitulată Diavolescul — apariţii certe în secolul XX. Impostură, re­velaţie şi mistificare. O abordare critică. Păcat că acest strălucit tânăr nu şi-a con­tinuat cercetările, preferând lumea efemeră a filmului. Ar fi putut onora cu strălucire o catedră într-o universitate de tradiţie, Oxford, Cracovia, Padova.

Oglinda a ajuns, în fine, în posesia lu’ madame Feodosia după ce cetăţeanul Vla­dimir Isaevici Koreci a fost arestat. Familia fostului locatar, „trădătorul de ţară, otreaptă antirevoluţionară şi ban­dit sângeros“, a fost evacuată. Noii loca­tari, un comsomolist de viitor, cu soţie şi doi copii, nu au avut ce face cu acel obiect dubios. Uriaşa oglindă aparţinuse în vechime unui reacţionar, generalul Ol­şev­sky. Arogant şi cartofor, o adusese din­tr-un castel de pe Loara tocmai pe moşia din Rusia, ca pradă de război, după ce campase cu ţarul Alexandru la Paris. Dacă te uitai în ea, căpătai con­vin­geri antisovietice, plus o gripă, şi te aş­tepta un glonţ în ceafă. Mai bine lipsă! a decis noul chiriaş şi a cerut autori­tă­ţilor să-l scape de belea. A ajuns într-un depozit Consignaţia, apoi prin transfer la Kremlin să împopoţoneze un salon de primire care în final nu s-a mai realizat. Decoratorul a mierlit-o când trei tovi în balonseide bej i-au zis „sănătate!“ pe trei voci, a capella. A făcut infarct, a căzut lat în faţa oglinzii. Se părea că văzuse acolo ceva înfricoşător. A fost găsit hol­bân­du-se, nu se ştia la ce, agenţii în civil neobservând nimic suspect. Oglinda a fost oferită unui tov Isaac Kunze, un ve­teran din Biroul Politic, să-şi pa­voa­ze­ze vila de la Kuntsevo. Avea ceva rău în ea, pentru că tovul, erou al Marelui răz­boi pentru Apărarea Patriei, a făcut după şase luni un atac de panică, urmat de unul de apoplexie, chiar când se gă­sea la tribuna oficială din Piaţa Roşie. Era şi hiperponderal — se hrănea la can­ti­na Olgăi Pssst, o superbucătăreasă.

S-a rostogolit pe scări de 7 noiembrie. Să fi fost din cauza emoţiei? Dedesubt ză­cea mumia marelui Lenin. Cert este că degeaba s-a uitat nevastă-sa la tele­vi­zor să-l vadă fluturându-şi pălăria. Şi-a zis că a minţit-o că se duce la defilare. De fapt, nimerise iar între cracii secre­ta­rei Saşenka, o roşcovană pistruiată. S-a dezmeticit când a primit înştiinţarea că a rămas văduvă citind necrologul din Pravda, Kunze gâtuit în uniforma de ge­ne­ral, erou al URSS la Kursk, „înfrun­tând tancurile duşmane“.

După atâtea morţi suspecte legate de oglindă, cam ieşiseră vorbe. Nimeni n-o mai voia. Aducea nenorocire. Singură, proas­ta de madame Feodosia, înfruntând prejudecăţile, a acceptat-o de la văduva lui Kunze: avea de gând s-o vândă în tal­cioc. Indiferent cu cât o dădea, rămânea cu profit, de vreme ce o primise gratis. Întâia oară a recurs la ea, când Olga Pssst, care îi aducea pe ascuns cotlete şi cozonaci de la cantina Kremlinului, a vrut să scape de bătaia ochiului stâng, ce o încerca odată cu zvonul că se dă o am­nistie. Bucătăreasa, privind în oglin­dă, avea halucinaţii. Îl vedea pe ţarul Ni­colae II întors pe tron. Îi apărea pe iarba din faţa palatului Taurida în mijlocul familiei. Vedea de asemenea cum le­şu­rile lui Lenin&Stalin erau târâte de pi­cioa­re în Piaţa Roşie şi stropite cu ben­zină de mulţimea furioasă. Ardeau ca nişte torţe — aşadar nu erau zei, cum ne-a zis Agitprop. Mumiile incendiate lu­mi­nau noaptea proletariatul. În plus, Olga Pssst se mai vedea pe ea însăşi ca Miss Univers, aleasă în Honolulu şi re­fu­zând un curtezan care semăna leit cu Clark Gable. Mai rău, îi apăreau în vis mor­mane de pui fripţi. Or, aşa ceva nu se mai văzuse în Rusia de când o mo­li­mă adusă de bandele lui Wran­ghel&Kolceak – cf. Enciclopedia sovietică, Ed. Progress, 1938, vol. 5, p. 223 – uci­se­se toate orătăniile care ieşeau, bietele, în uliţă să ciugulească grăunţele căzute din căruţele întoarse de la arie. Dracul apărea prin sate deghizat în comisar. Purta scurtă de piele. Nu trecea o zi să nu găseşti orătăniile cu ghearele în sus, ciocul căscat, ochii sticloşi. Aşa îi apărea ei în faţa ochilor Dracul, cel venit în Rusia îndată după abdicarea ultimului Ro­manov. Nu-i scoteai asta din cap şi pace! Madame Feodosia n-avea leac pen­tru ceva atât de grav. Aşa că i-a închi­riat-o contra 5 carboave lui popa Maftei, care avea un gând măreţ pentru a scăpa lumea de atei. A cărat-o din casa ei cu enoriaşele lui devotate, v-am vorbit deja despre ele, visau zi şi noapte la pula lui şi dirijate de o mână de pokerişti înrăiţi care pierduseră la popa Maftei. Îi iertase de bani, dar i-a obligat să meargă îna­in­tea convoiului făcând tumbe, scoţând lim­ba, sărind într-un picior. A fost o pro­ce­siune extraordinară, evlavie câtă vrei! Garda de la Kremlin a înţepenit cu ochii pe vârful baionetei. Norodul s-a proster­nat, a căzut cu fruntea în ţărână la tre­ce­rea oglinzii înconjurată de stele roşii, cruci, prapuri, steaguri, portretele şefilor iubiţi, ale sfinţilor luaţi cu japca din bisericile Moscovei. Din cauza luminii stră­lucitoare de iulie oglinda arunca raze în toate părţile, orbind lumea. Am fost martori la venerarea ei, deşi nu era Fecioara, nu era nici vreo realizare a in­dus­triei sovietice condusă de gigantul se­co­lului XX, tov. Stalin, cum a scris Pravda a doua zi. Dacă te uitai atent, îl vedeai pe Dracul lăfăindu-se în oglindă. Au urmat represalii. S-a spus că era un delict mai grav decât un complot anti­sta­tal. Trebuia pedepsit, cf. Cod Penal art. 234 paragrafele b, c, cu închisoarea de la 8 la 15 ani sau în cazuri grave cu plu­tonul de execuţie. Împăciuitoriştii vor plăti scump pentru că au pretins că e vor­ba de o boală de nervi vecină cu ne­bu­nia. Drept urmare au cerut internarea Dracului într-un azil psihiatric.

La colocviul de la Praga din februarie 1948, s-a afirmat că boala amintită n-a existat, fiind, citez, „un pretext murdar pentru a masacra opozanţii regimului“. Calomnii sfruntate! a ripostat vehement delegatul sovietic. Să fi avut 72, păr alb arici, cearcăne mov, obrajii de făină, raşi la sânge, o cravată interbelică strânsă în jurul unui gât golaş, zbârcit, ascuns sub un guler de modă veche. Era nimeni altul decît Isaac Kunze, „o pagină vie din istoria Kominternului“. Protestez! a scan­dat cu vocea lui baritonală şi-a izbit tri­buna cu pumnul. A continuat: „ar fi interesant de aflat cine vine cu asemenea fantasmagorii. E o ripostă josnică a re­van­şarzilor! Cei năpăstuiţi îmi sunt mar­tori. Burghezia nu renunţă la metehnele demascate de neuitatul Vladimir Ilici pe care îl defăimaţi aici! Trăiască lupta pen­tru pace!“. I s-a tăiat microfonul.

Când, după un prânz copios la hotel s-au reluat dezbaterile, a urcat la tri­bu­nă un filosof sorbonard, aristocrat. Un bombardament îi făcuse praf în 1943 cas­telul din Bretania şi de atunci devenise antiamerican. Puţea a parfum ieftin, pur­­ta papillon verde şi crucea de Lorena la rever. Se prezenta cu umor marchizul Duplesiss Montfeuilles „scăpătat“. După zece minute de întrebări, la tribună a urcat cel mai aşteptat spiker, prof. Jean Stern de la Cambridge. Apărea rar în pu­blic, trăia printre hârţoage, praf selenar şi şobolani. S-a lăsat o tăcere absolută
în sala plină cu ciripitori ai tuturor po­li­ţii­lor. De la Mossad, participa un her­ma­fro­dit bilingv. De la CIA, o otreapă gu­ralivă. De la MI 6, doi agenţi deghizaţi în papagali într-o colivie deasupra tri­bu­nei. Când expira timpul, fix zece minute, lăsau graţioşi câte un găinaţ pe creştetul vorbitorului, fapt care alunga vorbăreţii. Însă câtă vreme Jean Stern s-a adresat sălii, papagalii — hipnotizaţi de zisele ma­relui profesor — au uitat să-şi lase găi­naţul. Savantul a conferenţiat un ceas încheiat. Dovadă că influenţa sa se extinsese în toată Europa. De mirare că nu găsim în actele colocviului nicio re­ferire la oglinda miraculoasă. Am înţeles că nu există o legătură dovedită cauză/efect între acest obiect, datând din se­co­lul al XV-lea, şi miracolele care au bân­tuit în URSS pe la jumătatea secolului al XX-lea, aşa cum ne învăţa profesorul nostru Jean Stern.

Mi-a şoptit o prostituată, în lupanarul „Bella Bella Bambina“ de lângă gara Kazan, că povestea asta are un skepsis: cine şterge oglinda de praf, dorind să se vadă mai bine, e pedepsit să se uite în ea măcar o dată pe zi. Ceea ce îl trans­for­mă într-o găină legată cu o sforicică de clanţa uşii. Împricinatul ajunge în iad. Madame Feodosia nu era deloc proas­tă, se vede asta din ceea ce a decla­rat pe semnătură proprie când Miliţia a întrebat-o dacă vânduse oglinda unui telal – pe vremea aceea încă se prostitua la Paris, în Place Pigalle nr. 13, la casa de rendez-vous „Les plaisirs d’amour“. Tră­iai pe atunci? s-a mirat anchetatorul. Da, fireşte. Nu prea se potriveşte cu cro­no­logia noastră, a zis tov. căpitan Babel. Timpul e o prostie, o biată prejudecată ra­ţionalistă. Declaraţia ei era clară. Oglin­da? Care oglindă? Zicea că fugise din Rusia în timpul marii foamete din 1922 cu un paşaport Nansen. După răz­bo­iul cu nemţii, Stalin a cerut să-i fie îna­­poiaţi toţi ruşii din afara graniţelor URSS. Occidentul – sluga preaplecată – i-a suit în vagoane şi i-a trimis acasă. La Moscova, Feodosia a poposit direct în arest. A futut de a rupt 5 anchetatori – a făcut numai doi ani de puşcărie, dar nu i-au putrezit oasele în Siberia cum au păţit alţii. A tras o vreme mâţa de coadă călărită de ofiţerii regimentului de gardă al Armatei Roşii – rău-platnici, beţivi şi violenţi. Mereu se alegea cu un ochi umflat, cu o coastă ruptă. A trebuit să renunţe – cu regret – la meserie, dând faliment. A lăsat fofoloanca să se odih­nească (avea şi o vârstă) şi s-a apu­cat de ghicit, astrologie şi vrăjitorii. Ru­sul e superstiţios şi, cum păcătuieşte des, îşi plăteşte scump iertarea păca­te­lor. Popii sunt nişte şnapani lacomi, te seacă la portofel. Şi-a instalat prăvălia în­­tr-un garaj care aparţinuse unui ge­ne­ral albgardist îngropat de viu de bol­şe­vici în căcatul deversat din canalele Moscovei. Madame Feodosia practica pre­ţuri scăzute cu noul ei meşteşug. Şi-a câş­tigat un renume binemeritat în car­tier, apoi în oraş. În plus, depăna ori­când cu plăcere amintiri de la Paris. Se lăuda că avusese un amant marchiz, îi zicea Durand Duplessis Montfeuilles. Tră­gea la ea în apartament de câte ori venea în Place Pigalle să se distreze. Se ocupa cu afacerile la bursa neagră, de vânători şi cursele de cai de la Long­champs, unde ea îl însoţea înţolită la ma­rele le fix. Puţeam a parfum ca o dro­ghe­rie, dragă. Curios însă, în paşaportul ei nu existau ştampile care să ateste că ieşise vreodată din Rusia. KGB i-a veri­ficat povestea, cu intenţia de a o aresta pentru că nu-şi ţinea gura. Ba mai şi pretindea că Parisul e mai mare, mai fru­mos, mai curat decât Moscova. Mai afir­ma, cf. denunţ bbc-2, că trăise mari­tal cu un delfin, Pongo, în acvariul la Odessa. Bietul animal n-a avut zile mul­te, fiind lovit de obuzele artileriei ger­ma­ne. A fost pescuit cu năvodul de nişte con­trabandişti de ziua Sfintei Ecaterina, fiind consumat la cina de gală oferită de Victor Emmanuel la Quirinale pe 14 mai, singura zi când nu se sărbătorea ni­mic. Era doar un prilej de a te îmbăta şi a dansa pe străzi. Papilele olfactive ale lu’ madame Feodosia simţeau şi la bă­trâ­neţe enibaharul, rozmarinul şi carnea albă perpelită pe jar.

Să ştii, iubite cititor, că ierburile păs­trează gustul inefabil multă vreme. Vezi articolul Oglinda întoarsă cu faţa la perete pre­vesteşte nenorociri, în paginile îngăl­be­nite ale unui jurnal din Cracovia, (ediţia din 23 februarie 1943, p. 4, fotoreportaj, 6 quadraţi). Aceeaşi gazetă a publicat şti­rea că pământul nu se află în centrul sis­temului solar, aşa cum a scris Ptole­meu în Megiste Syntaxis (Marele tratat). Ar fi o minciună sfruntată. Gazeta a pier­dut procesul cu Vaticanul şi a fost obli­ga­tă să plătească daune unui personaj no­toriu. Identificaţi-l dumneavoastră după semnalemente: îşi târăşte coada, gro­hăie, ţopăie pe copite, pute şi are obiceiul de a călca în balegile întâlnite pe drum. Inutilizabil aşadar de către ser­vi­ciul de propagandă. Contrainformaţiile l-au luat sub supraveghere. Filaj, tele­fo­nul ascultat nonstop, camere video, infor­matori strecuraţi în anturaj. Să nu-l scape o clipă din ochi. Îi cunosc fiecare miş­care. Aprinsul ţigării, ţuguiatul bu­zelor, ochiadele spre adolescentele ieşite de la liceu, pârţul vesel dintre pereţii acoperiţi cu slogane antirevoluţionare precum jos bolşevismul, reds go home!, nu scapi de glonţ fraiere!, o iubesc pe Ana K. Dăm exemple puţine, le ştiţi şi singuri, dacă aţi folosit întâmplător un closet public.

(Fragment de roman, în curs de apariţie.)