Bucurestiul Cultural, nr. 118 - Poezii

Marius Robescu | 16.10.2012

Pe aceeași temă

Marius Robescu (n. 20 martie 1943, m. 20 octombrie 1985) a fost fiul unui ofiţer de carieră din Bucureşti. A urmat cursurile Liceului „Tudor Vladimirescu“ şi ale Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti

• A debutat în coloanele revistei Luceafărul, în 1965

• A fost redactor al acestei reviste

• A publicat volumele de versuri Ninge la izvoare (Editura Tineretului, 1967), Viaţa şi petrecerea (Editura pentru Literatură, 1969), Clar şi singurătate (Cartea Românească, 1972), Utopia ninsorii (Cartea Românească, 1975), Spiritul însetat de real (Cartea Românească, 1978, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Inimile de platină (Cartea Românească, 1980), Pielea minotaurului (Cartea Românească, 1982)

• Postume Joc şi Înviere (Cartea Românească, 1985), Ideograme (Editura Eminescu, 1986), Trunchiul şi aşchia, roman (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006)

• Povestiri pentru copii: Muşuroiul (Editura Ion Creangă, 1970)

• Cronicile teatrale semnate de-a lungul anilor în Luceafărul au fost publicate în volumul Actori şi spectacole (Editura Eminescu, 1980)

• Scriitorul s-a bucurat de preţuirea criticii, volumele lui fiind comentate de Lucian Raicu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Dan Cristea, Ştefan Aug. Doinaş, Dana Dumitriu, Ion Mircea şi alţii.

* * *

 

Aer primordial

 

Ce coborât e cerul, Doamne

lângă stâlpii de susţinere ai lumii

şi cum pot fi eu fericit

pe o astfel de vreme cu ceaţă!

Toamna a imaginat un haos vegetal

şi se lasă bolta pe noi

caldă ca o burtă de cal.

 

Sentimentele mi se despart dureros.

O parte mă arată curat în oglindă

altă parte – coardă sălbatică –

mă zboară prin ţintă.

Cei care mă ştiu n-or să mă cruţe,

cei care m-au iubit

altfel mă vor iubi de acum înainte.

Peste urnele strămoşilor mei

curge rouă fierbinte.

 

Glas

 

Prea rar, în clipele de linişte intimă,

se vede luminând în noi

ca în lacuri hărăzite

comorile odată scufundate.

Venin sau dragoste mare,

adoraţie pentru lumină

ori o stea de cărbune...

 

Curaţi, numeroşi vor fi anii...

dar cine îmi va da puterea

de a intra în oameni

asemeni veştilor bune?

Din ce loc binecuvântat

seara

când frunzele stau grele pe ramuri

ca peştii spânzuraţi de urechi

ochii mei vor vedea

pietrele şlefuite în adânc?

 

Mamă, martoră care-mi cunoşti

gândul ca argintul strecurat,

numai tu suferi – trup de lacrimi –

plângerea zeului la scăpătat.

În vreme ce firea mea e cuvânt

şi mă împiedic în arme umblând

şi nu ştiu

urc spre cumpăna cerului

sau urc sub pământ.

 

Mă pierd prin respirare

 

Cu spaimă se întâmplă că nu pot

să isprăvesc trezirea mea din vis

printre lumini atârnă trupul meu

searbăd şi gol precum un spânzurat.

Prea-ncet îmi vine sângele pe urme

şi nu mă umple cât ar trebui

el – ca o mână blândă ce nu are

degete întregi curgând într-o mănuşă.

Mă pierd prin respirare ca şi cum

nări lacome cu aerul deodată

nevinovate mi-ar culege duhul.

 

Clar şi singurătate

 

Clar şi singurătate, draga mea –

mă-ntâmpină şi-ntruna mi se pare

că străbătând pădurile de sticlă

mă odihnesc la ţărmul unui lac

mai limpede ca aerul în care

subţire clinchet dând petale cad.

O barcă se apropie venind

din cer ca răsuflarea de uşoară

prin transparenţa ei de bunăvoie

privirilor se dăruie vâslaşul

apoi vâslaşul sprijinit de raze

în barcă se ridică şi atunci

mă uit prin trupul lui şi văd în zare

oh, draga mea, pădurile de sticlă.

 

Eu sunt

 

Eu sunt o sabie înlăcrimată

până la umeri coborât în

pământul roşu al toamnei.

Ochilor mei se-arată cerul

ca prin acoperişul ars al unei case.

 

Daţi linişte simţirii, o, nori îndepărtaţi,

aluat suav şi răsuflare mai curată

decât a plantelor în nopţi geroase;

daţi linişte simţirii voi, suflete uşoare

ce-n jurul meu vă strângeţi

precum o plasă rară!

 

O sabie înlăcrimată sunt; cel care m-a purtat

pe frunze roşii s-a culcat să moară.

 

Dorm şi visez

 

Dorm şi visez, iubita mea, că dorm

cu tâmpla pe o vână de copac

iar sevele îmi curg peste obraji,

nu pot din lacrime să mă desfac

 

silit sunt de puterile ce-ndrumă

cu şoapta zorii şi căderea serii

să ştiu cum din adânc spre trunchiul ars

prin mine suie râul învierii

 

dorm şi visez, iubita mea, că dorm

cu tâmpla pe o vână de copac

ca într-un pat însângerat şi n-am

de plânsul sevelor să mă împac

 

nici dor nici amintiri de veşnicie

nici aripă de suflet mai înalt,

ci numai osul, carnea, pierdute amândouă

când mă va scoate Charon cu barca lui în larg.

 

Lebăda netulburată

 

Mă duceam să vizitez un prieten

bolnav în agonie

(spiritul lui pur nu mai răbda să întârzie

pe salteaua de paie putrezite a corpului său)

călătoream noaptea în tren

cu fruntea sprijinită de fereastra vagonului

şi traversând un pod mi s-a părut că văd

jos pe îngusta lucire de apă o lebădă

 

nu-ţi este frică în timp ce făptuieşti

trufaşă fiinţă – am şoptit –

abia când priveşti în urmă pierzi orice-nţeles

(pe vremuri celui condamnat la tortură

i se dădea să înghită o panglică lungă

spre a-i fi trasă înapoi afară din trup)

o rolă de film desfăşurându-se cu violenţă

în măruntaiele noastre

iată amintirile până la ultima suflare

 

a doua zi l-am sărutat pe mort pe obraz

(ochii lui mari şi degetul descărnat

erau de nerecunoscut)

şi am pornit încet spre gară în oraşul străin

unde ţintaşi de elită împuşcau

în tăcere una câte una

cele două frunze ale toamnei

 

n-aş fi crezut

că trenul întoarcerii mă mai aşteaptă

brume se-aşterneau prin staţii între şine

ca o plasă de sârmă peste ceferiştii cu lampioane

iar sub pod lebăda vâslea netulburată

pe panglica însângerată de oţel

în fiece clipă acoperind cu pieptul involt

o altă imagine a vieţii cu care nu se va mai întâlni niciodată.

 

Miracolul

 

Foarte adânc în fiinţa mea

la mari răstimpuri (imprevizibile)

se întâmplă o distrugere

sau poate o trezire la viaţă

 

crapă un mugure

ori se face ţăndări o ladă

plină cu explozivul cel mai teribil

compus după următoarea formulă:

 

1. cămăşile din copilărie albe ca laptele

2. un pumn de ţărână de pe mormântul tatălui meu

3. amintirea femeii

care mi-a băut din inimă ca un lup

 

eh, atunci e momentul prieteni

să-mi faceţi de petrecanie

când mă încovoaie miracolul

ca un glonte în pântec!

 

Dreptatea uitării

 

Ceva în lume mă învaţă dreptatea uitării

pentru cât iubindu-te am stat

departe de lumina zilei

a doua oară în pântecul unei femei

 

ai fost în jurul meu un zid de carne

(zidul în care unghiile mi le-am rupt)

dar cum să pot aduce

dovezi cu sânge rece?

 

abia e unul iarăşi trupul meu

vărgat de rănile fiinţei

adulmecând prin timpii scurşi

mult înapoi un clinchet străin de fericire

 

doar când se schimbă vremea

îmi mai aduc aminte:

astăzi eşti pentru mine ca durerea

pe scripeţi coborâtă în oasele bătrânilor.

 

Sfârşit de partidă

Lui Ion Iovan

 

Dau pe gât ultima picătură de vin

mă ridic de la masa de joc

(o ciudată formaţie de trefle rămâne nefolosită)

strâng recunoscător mâna gazdelor

apoi cobor cu ascensorul etanş

în ceaţa alburie a unei reci dimineţi de octombrie;

 

aşadar mă scol de la masă

golesc paharul

plec liniştit pe uşă

dispar în lumina anonimă a zorilor;

 

în toate astea nu e nimic neobişnuit

totuşi de ce mi se pare

că desluşesc o şoaptă a sorţii

transmisă prezentului printr-un invizibil sistem de relee?

 

Pielea minotaurului

 

Trezindu-mă din nebunia zilei într-o linişte frăţească.

Întrebând de tine: tu, unde eşti tu?

Nu aici, nu aproape, nu prin preajmă.

Departe. În mine. În mine însumi ca drojdia în vin.

Ca să te găsesc trebuia să dau la o parte

tot ce nu eram eu. Am dat la o parte trei ani

care n-am fost eu. Pe urmă alţi cinci.

Pe urmă din nou şapte. Te-am văzut cum dormi

la temelia fiinţei mele ca un şarpe

încolăcit.

Ca miezul unui şarpe. Ca miezul cărnii vii.

Ce bine izbuteam să fug de mine însumi!

Cât de plăcută era alergarea printre dinţii timpului!

Ştiai, vezi bine. Ştiai cum se termină

goana mielului pe câmpul înverzit:

cu pielea strânsă de pe trupul fumegând.

Ştiai. În mine, tu. Băutul ce nu poate fi dus la gură,

iubitul ce nu poate fi posedat,

somnul care nu mai poate fi dormit.

Căci nu eşti tu însuţi faptele tale

ci acela care priveşte cu milă faptele tale.

 

Ora de iarnă

 

Mă văd tot mai puţin înconjurat de oameni de ziuă

tot mai des mă vizitează oameni de noapte

cu viziere înstelate trecând frontiera zorilor

prin locuri necunoscute peste râuri secrete

 

vin şi se-aşază în cerc la cuvenita distanţă

dar întârzie mult, tot mai mult,

ei au sub foaia de cort numai dorinţe fără cuvinte

în neclintire îţi răspund la orice cu tăcere

 

fiecare om de noapte schimbă pe nesimţite un om de ziuă

fiecare om de ziuă cară în raniţă un om de noapte

fiecare om de noapte astupă gura unui om de ziuă

şi-i preia privirea stingând-o cu degetele

 

pe locul unde au stat oamenii de ziuă cade bruma

pe locul unde au stat oamenii de noapte dispare pământul

oamenii de ziuă se încolonează cu faţa la soare

oamenii de noapte le devoră urmele...

 

(din volumul Poezii, Editura Vitruviu, 1996)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22