Pe aceeași temă
Marius Robescu (n. 20 martie 1943, m. 20 octombrie 1985) a fost fiul unui ofiţer de carieră din Bucureşti. A urmat cursurile Liceului „Tudor Vladimirescu“ şi ale Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti
• A debutat în coloanele revistei Luceafărul, în 1965
• A fost redactor al acestei reviste
• A publicat volumele de versuri Ninge la izvoare (Editura Tineretului, 1967), Viaţa şi petrecerea (Editura pentru Literatură, 1969), Clar şi singurătate (Cartea Românească, 1972), Utopia ninsorii (Cartea Românească, 1975), Spiritul însetat de real (Cartea Românească, 1978, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Inimile de platină (Cartea Românească, 1980), Pielea minotaurului (Cartea Românească, 1982)
• Postume Joc şi Înviere (Cartea Românească, 1985), Ideograme (Editura Eminescu, 1986), Trunchiul şi aşchia, roman (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006)
• Povestiri pentru copii: Muşuroiul (Editura Ion Creangă, 1970)
• Cronicile teatrale semnate de-a lungul anilor în Luceafărul au fost publicate în volumul Actori şi spectacole (Editura Eminescu, 1980)
• Scriitorul s-a bucurat de preţuirea criticii, volumele lui fiind comentate de Lucian Raicu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Dan Cristea, Ştefan Aug. Doinaş, Dana Dumitriu, Ion Mircea şi alţii.
* * *
Aer primordial
Ce coborât e cerul, Doamne
lângă stâlpii de susţinere ai lumii
şi cum pot fi eu fericit
pe o astfel de vreme cu ceaţă!
Toamna a imaginat un haos vegetal
şi se lasă bolta pe noi
caldă ca o burtă de cal.
Sentimentele mi se despart dureros.
O parte mă arată curat în oglindă
altă parte – coardă sălbatică –
mă zboară prin ţintă.
Cei care mă ştiu n-or să mă cruţe,
cei care m-au iubit
altfel mă vor iubi de acum înainte.
Peste urnele strămoşilor mei
curge rouă fierbinte.
Glas
Prea rar, în clipele de linişte intimă,
se vede luminând în noi
ca în lacuri hărăzite
comorile odată scufundate.
Venin sau dragoste mare,
adoraţie pentru lumină
ori o stea de cărbune...
Curaţi, numeroşi vor fi anii...
dar cine îmi va da puterea
de a intra în oameni
asemeni veştilor bune?
Din ce loc binecuvântat
seara
când frunzele stau grele pe ramuri
ca peştii spânzuraţi de urechi
ochii mei vor vedea
pietrele şlefuite în adânc?
Mamă, martoră care-mi cunoşti
gândul ca argintul strecurat,
numai tu suferi – trup de lacrimi –
plângerea zeului la scăpătat.
În vreme ce firea mea e cuvânt
şi mă împiedic în arme umblând
şi nu ştiu
urc spre cumpăna cerului
sau urc sub pământ.
Mă pierd prin respirare
Cu spaimă se întâmplă că nu pot
să isprăvesc trezirea mea din vis
printre lumini atârnă trupul meu
searbăd şi gol precum un spânzurat.
Prea-ncet îmi vine sângele pe urme
şi nu mă umple cât ar trebui
el – ca o mână blândă ce nu are
degete întregi curgând într-o mănuşă.
Mă pierd prin respirare ca şi cum
nări lacome cu aerul deodată
nevinovate mi-ar culege duhul.
Clar şi singurătate
Clar şi singurătate, draga mea –
mă-ntâmpină şi-ntruna mi se pare
că străbătând pădurile de sticlă
mă odihnesc la ţărmul unui lac
mai limpede ca aerul în care
subţire clinchet dând petale cad.
O barcă se apropie venind
din cer ca răsuflarea de uşoară
prin transparenţa ei de bunăvoie
privirilor se dăruie vâslaşul
apoi vâslaşul sprijinit de raze
în barcă se ridică şi atunci
mă uit prin trupul lui şi văd în zare
oh, draga mea, pădurile de sticlă.
Eu sunt
Eu sunt o sabie înlăcrimată
până la umeri coborât în
pământul roşu al toamnei.
Ochilor mei se-arată cerul
ca prin acoperişul ars al unei case.
Daţi linişte simţirii, o, nori îndepărtaţi,
aluat suav şi răsuflare mai curată
decât a plantelor în nopţi geroase;
daţi linişte simţirii voi, suflete uşoare
ce-n jurul meu vă strângeţi
precum o plasă rară!
O sabie înlăcrimată sunt; cel care m-a purtat
pe frunze roşii s-a culcat să moară.
Dorm şi visez
Dorm şi visez, iubita mea, că dorm
cu tâmpla pe o vână de copac
iar sevele îmi curg peste obraji,
nu pot din lacrime să mă desfac
silit sunt de puterile ce-ndrumă
cu şoapta zorii şi căderea serii
să ştiu cum din adânc spre trunchiul ars
prin mine suie râul învierii
dorm şi visez, iubita mea, că dorm
cu tâmpla pe o vână de copac
ca într-un pat însângerat şi n-am
de plânsul sevelor să mă împac
nici dor nici amintiri de veşnicie
nici aripă de suflet mai înalt,
ci numai osul, carnea, pierdute amândouă
când mă va scoate Charon cu barca lui în larg.
Lebăda netulburată
Mă duceam să vizitez un prieten
bolnav în agonie
(spiritul lui pur nu mai răbda să întârzie
pe salteaua de paie putrezite a corpului său)
călătoream noaptea în tren
cu fruntea sprijinită de fereastra vagonului
şi traversând un pod mi s-a părut că văd
jos pe îngusta lucire de apă o lebădă
nu-ţi este frică în timp ce făptuieşti
trufaşă fiinţă – am şoptit –
abia când priveşti în urmă pierzi orice-nţeles
(pe vremuri celui condamnat la tortură
i se dădea să înghită o panglică lungă
spre a-i fi trasă înapoi afară din trup)
o rolă de film desfăşurându-se cu violenţă
în măruntaiele noastre
iată amintirile până la ultima suflare
a doua zi l-am sărutat pe mort pe obraz
(ochii lui mari şi degetul descărnat
erau de nerecunoscut)
şi am pornit încet spre gară în oraşul străin
unde ţintaşi de elită împuşcau
în tăcere una câte una
cele două frunze ale toamnei
n-aş fi crezut
că trenul întoarcerii mă mai aşteaptă
brume se-aşterneau prin staţii între şine
ca o plasă de sârmă peste ceferiştii cu lampioane
iar sub pod lebăda vâslea netulburată
pe panglica însângerată de oţel
în fiece clipă acoperind cu pieptul involt
o altă imagine a vieţii cu care nu se va mai întâlni niciodată.
Miracolul
Foarte adânc în fiinţa mea
la mari răstimpuri (imprevizibile)
se întâmplă o distrugere
sau poate o trezire la viaţă
crapă un mugure
ori se face ţăndări o ladă
plină cu explozivul cel mai teribil
compus după următoarea formulă:
1. cămăşile din copilărie albe ca laptele
2. un pumn de ţărână de pe mormântul tatălui meu
3. amintirea femeii
care mi-a băut din inimă ca un lup
eh, atunci e momentul prieteni
să-mi faceţi de petrecanie
când mă încovoaie miracolul
ca un glonte în pântec!
Dreptatea uitării
Ceva în lume mă învaţă dreptatea uitării
pentru cât iubindu-te am stat
departe de lumina zilei
a doua oară în pântecul unei femei
ai fost în jurul meu un zid de carne
(zidul în care unghiile mi le-am rupt)
dar cum să pot aduce
dovezi cu sânge rece?
abia e unul iarăşi trupul meu
vărgat de rănile fiinţei
adulmecând prin timpii scurşi
mult înapoi un clinchet străin de fericire
doar când se schimbă vremea
îmi mai aduc aminte:
astăzi eşti pentru mine ca durerea
pe scripeţi coborâtă în oasele bătrânilor.
Sfârşit de partidă
Lui Ion Iovan
Dau pe gât ultima picătură de vin
mă ridic de la masa de joc
(o ciudată formaţie de trefle rămâne nefolosită)
strâng recunoscător mâna gazdelor
apoi cobor cu ascensorul etanş
în ceaţa alburie a unei reci dimineţi de octombrie;
aşadar mă scol de la masă
golesc paharul
plec liniştit pe uşă
dispar în lumina anonimă a zorilor;
în toate astea nu e nimic neobişnuit
totuşi de ce mi se pare
că desluşesc o şoaptă a sorţii
transmisă prezentului printr-un invizibil sistem de relee?
Pielea minotaurului
Trezindu-mă din nebunia zilei într-o linişte frăţească.
Întrebând de tine: tu, unde eşti tu?
Nu aici, nu aproape, nu prin preajmă.
Departe. În mine. În mine însumi ca drojdia în vin.
Ca să te găsesc trebuia să dau la o parte
tot ce nu eram eu. Am dat la o parte trei ani
care n-am fost eu. Pe urmă alţi cinci.
Pe urmă din nou şapte. Te-am văzut cum dormi
la temelia fiinţei mele ca un şarpe
încolăcit.
Ca miezul unui şarpe. Ca miezul cărnii vii.
Ce bine izbuteam să fug de mine însumi!
Cât de plăcută era alergarea printre dinţii timpului!
Ştiai, vezi bine. Ştiai cum se termină
goana mielului pe câmpul înverzit:
cu pielea strânsă de pe trupul fumegând.
Ştiai. În mine, tu. Băutul ce nu poate fi dus la gură,
iubitul ce nu poate fi posedat,
somnul care nu mai poate fi dormit.
Căci nu eşti tu însuţi faptele tale
ci acela care priveşte cu milă faptele tale.
Ora de iarnă
Mă văd tot mai puţin înconjurat de oameni de ziuă
tot mai des mă vizitează oameni de noapte
cu viziere înstelate trecând frontiera zorilor
prin locuri necunoscute peste râuri secrete
vin şi se-aşază în cerc la cuvenita distanţă
dar întârzie mult, tot mai mult,
ei au sub foaia de cort numai dorinţe fără cuvinte
în neclintire îţi răspund la orice cu tăcere
fiecare om de noapte schimbă pe nesimţite un om de ziuă
fiecare om de ziuă cară în raniţă un om de noapte
fiecare om de noapte astupă gura unui om de ziuă
şi-i preia privirea stingând-o cu degetele
pe locul unde au stat oamenii de ziuă cade bruma
pe locul unde au stat oamenii de noapte dispare pământul
oamenii de ziuă se încolonează cu faţa la soare
oamenii de noapte le devoră urmele...
(din volumul Poezii, Editura Vitruviu, 1996)
