Bucurestiul Cultural, nr. 118 - Trei surori

Daniel Cristea-enache | 16.10.2012

Pe aceeași temă

O veritabilă surpriză poate fi consi­de­rat romanul postum al lui Marius Ro­bescu, editat în condiţii modeste şi cu foarte multe erori de tipar (la volumul I), la Muzeul Literaturii Române, care are totuşi meritul de a fi publicat cele 665 de pagini ale manuscrisului. La data apariţiei, receptarea aproape că a lip­sit; şi îmi reproşez, retrospectiv, că ne­citind romanul nu am putut-o constitui şi impulsiona. Se leagă, în general, foar­te multe proiecţii şi speranţe de profilul abstract-simbolic al Criticului. Se omite însă amănuntul că un singur critic nu poa­te parcurge, într-un an editorial, toa­te cărţile importante care apar. Este deci nevoie (pentru o literatură, deopotrivă, a noutăţilor şi a recuperărilor) de o echipă de cronicari manifestându-se simultan în spaţiul criticii de întâmpinare; şi de o „marjă“ mai mare, temporală, oferită fie­că­ruia dintre ei pentru a se pronunţa despre o carte.

E drept că romanul lui Robescu, de struc­tură realist-clasică, nu suferă deva­lo­rizări de la un „sezon“ la altul; şi el poate fi, practic, recuperat oricând, indi­fe­rent de modele care vin şi trec. Titlul, Trunchiul şi aşchia, exprimă destul de stângaci problematica unei cărţi ce fil­trea­ză mai multe epoci istorice prin pris­ma unor generaţii diferite, exprimate, la rândul lor, de „subiecţi“ ai aceleiaşi fa­mi­lii. Formula nu este, desigur, nouă în spa­­ţiul romanului românesc; doar că di­men­siunea de frescă şi traversarea plas­ti­că a contextelor istorice printr-o al­chi­mie a materiei private cu cea socială nu au fost uşor de obţinut de către roman­cierii români postbelici. (Cronică de familie de Petru Dumitriu şi Dimineaţă pier­dută de Gabriela Adameşteanu figu­rea­ză mai degrabă ca excepţii.)

În Trunchiul şi aşchia, topirea Istoriei mari în cea aflată la îndemâna per­so­na­je­lor – şi invers – nu este controlată per­fect. Se simte că romanul nu a apucat să fie revăzut şi lucrat la sânge de către au­to­rul dispărut prea devreme. În mai multe rânduri, cele două planuri nu se „leagă“ ori articulările narative sunt prea artificiale pentru a deveni arti­cu­la­ţii. Trecerile de la o sferă la alta, din con­cretul personal şi familial al unei scene în care este angrenat personajul spre un cadru mai general în care aceasta se in­clude – sunt uneori prea bruşte. Este de presupus că, dacă ar fi avut mai mult timp să-şi lucreze şi să-şi „prelucreze“ ro­ma­nul, Marius Robescu ar fi ajuns la ra­fi­namentul inaparent al lui Preda, prin care conştiinţa unui personaj apropie Is­to­ria de istorii şi le pune în rezonanţă. În fragmentul ce urmează, trecerea este naturală tocmai prin modalitatea ofi­cia­lă şi oficioasă a comunicării intrării României în primul război. Mobilizarea este ceva ce se decide într-un Consiliu de Coroană şi care, apoi, se va comunica pe toată suprafaţa românească. E o mo­bi­lizare generală şi pervazivă epic: „Un al doilea consiliu de coroană se ţinu la Bu­cureşti, în palatul Cotroceni. Cum nu mai era timp pentru dezbateri el se în­­cheie relativ repede, nu mai înainte ca Petre Carp să-şi facă încă o dată auzit sum­brul lui glas de Casandră. Pre­ves­ti­rea nu avea să se adeverească. În aceiaşi (sic!) zi – 14 august – pe înserate, jan­dar­mii pedeştri ameninţau (sic!) suflând în goarne mobilizarea generală. În Valea Negrului şcoala se afla peste drum de pri­mărie. Era o clădire scundă şi lungă, cu o prispă de lemn în faţă. De pe aceas­­tă prispă învăţătorul împărţea primă­va­ra premii şi coroniţe elevilor aliniaţi în curte, dinaintea treptelor. Acum, de o par­te şi de alta a intrării fluturau două steaguri tricolore, mângâind cu faldurile lor portretele Regelui şi al generalului Ave­rescu. Strâns în noua lui uniformă albastră-verzuie, ras proaspăt dar cu ochii roşii de nesomn, învăţătorul Şuiu se învârtea nerăbdător. Cizmele erau de ase­menea noi şi-l jenau. Încerca să le în­­moaie trecându-şi greutatea când pe un picior când pe altul, sau lăsându-se pe vine când nu-l vedea nimeni. Avea abia douăzeci şi patru de ani, nici nu se des­păr­ţise bine de uniforma lui de nor­ma­list. Aceasta, de sublocotenent, i se părea nespus de importantă. Primarul însuşi, om trecut de prima tinereţe, viclean şi ştiu­tor în ale vieţii, îl privea puţin inti­mi­dat, gata – ai fi zis – să-i execute ordinele dacă l-ar fi luat pe nepregătite. În noap­tea precedentă băuseră împreună, ei şi încă vreo patru-cinci persoane, notabi­li­tă­ţi­le satului. Nu fusese propriu-zis o pe­tre­cere ci mai degrabă o întrunire de rămas bun. Părerea celor mai mulţi era că ofen­si­va va fi pornită în Ardeal, pentru dez­robirea fraţilor de peste munţi.“ (I, pp. 40-41).

Ochiul romancierului focalizează o sce­nă care fără în-cadrarea istorică nu poate fi înţeleasă, nici măcar vizualizată. Un efect al Consiliului de Coroană este scena însăşi ce rulează în cercul mic al co­munei Valea Negrului, ca şi (în pa­ra­lel) acelea similare, dar rămase în um­bră, petrecute în sute de alte comune şi sate româneşti. Avem, prin urmare, un centralism al Istoriei romanului şi un „regionalism“ rural în care primul se re­gă­seşte, în momentele şi elementele esen­ţiale; după cum se remarcă parti­cu­la­rizarea dublată de focalizare epică, dar şi, prin analogie, ridicarea scenei din Valea Negrului, dintre Şcoală şi Pri­mă­rie, la puterea unei generalizări naţio­na­le. Pendulând cu subtilitate între un plan românesc macro şi condiţia de ge­ne­ra­litate umană a romanescului clasic, Robescu se deplasează, pe mai puţin de o pagină, în mai multe direcţii şi pe di­ferite paliere, ce fuzionează până la urmă tocmai în acel concret bine lucrat şi sintetizat al personajelor principale.

Edificatoare pentru arta romancierului (nu doar pentru construcţia ca atare a cărţii) este şi utilizarea cu fineţe a len­ti­lei narative. În Trunchiul şi aşchia, Nara­torul ştie şi descrie multe, reţinând, pre­cum mai sus, detalii din cabinetele Puterii şi de pe cizmele unui învăţător de ţară... Sau, dimpotrivă, îşi limitează voit ubicuitatea, pentru a păstra în sis­te­mul romanesc unele spaţii de necesară ob­scuritate. Se foloseşte un plural poli­ti­cos, ceremonios al instanţei narative şi se fac, de obicei, precizările şi nuanţele cu­venite. Tonul poate fi aproape ironic, la modul cordial: „Maria începu să se poar­te ca o adevărată soţie, îngrijindu-şi iu­bitul şi aşteptându-l cu devotament să se întoarcă de prin hoinărelile lui. Spre deosebire de ea, Aurel Băcescu se obiş­nuia mai greu cu noua situaţie. Fără a-l nedreptăţi acuzându-l de laşitate, trebuie să observăm că simpaticul învăţător se cam speriase.“ (I, p. 144). Într-un alt mo­ment din cronologia istorică a roma­nu­lui, în faza (descrierii) abdicării şi exilă­rii Regelui Mihai, Naratorul îşi declară însă dificultăţile în a mai oferi o imagine concentrată, o naraţie şi o naraţiune a pre­gătirilor acestui moment. Dintr-o dată, Naratorul omniscient şi omni­pre­zent nu mai poate şti (şi descrie) chiar totul: „Şi deodată regele se duse. Se duse nu în sensul că ar fi murit, ceea ce ar fi dat naştere la bocete, la jale mare şi re­gre­te naţionale. Mihai era prea tânăr şi prea sănătos să moară, nimeni nu dorea una ca asta, iar el chiar avea să trăiască încă multă vreme de atunci înainte. Se duse pur şi simplu, adică plecă, cam pe neaşteptate pentru supuşii lui şi tocmai la sfârşitul anului, mai exact într-o zi de treizeci decembrie înspicată cu zăpadă. Pentru prima oară în istoria ei, România deveni republică. Era lovitura comu­niş­ti­lor. Cum fusese ea pregătită şi înde­pli­ni­tă, ar fi greu de povestit. Acum însă era fapt. Un fapt mare cât toate zilele, crucial, şi care survenise fără zguduiri ori lupte.“ (II, p. 121). E ca şi cum au­to­rul ar respecta scrupulos nu numai coor­do­natele istorice, ci şi pe cele epice. De vreme ce, în desfăşurătorul romanului, prezentul autohton nu îl va mai include pe regele exilat, pare firesc ca Naratorul să furnizeze parcă în treacăt o infor­ma­ţie („el chiar avea să trăiască încă multă vreme de atunci înainte“) ce este de fapt a Autorului şi care nu mai influenţează în vreun fel primii ani ai comunizării ţării.

Un lucru important care mai trebuie spus despre acest roman nefinisat, dar în­­tru totul remarcabil, este că Marius Ro­bescu (afirmat ca poet) se dovedeşte foarte pătrunzător la nivelul psihologiei per­sonajului, fie acesta masculin ori fe­mi­nin. Taţi şi fii, mame şi fiice, surori bune şi veri primari: psihologiile se con­turează atât în solitudinea visătoare şi introspectivă, cât şi în relaţia de sânge, pe verticală sau pe orizontală, din care am­bii „termeni“ umani ies mai bine pre­ci­zaţi. Romancierul urmăreşte şi anali­zează cu acuitate sentimentele puternice (dragostea, ura); dar şi lingoarea pre­in­sta­lării lor, senzaţiile obscure şi difuze prin care eul adolescentin se caută şi de­vi­ne feminin. E, acesta, un capitol la care destui prozatori români cu pretenţii au clacat, dând personajului fie o notă prea frustă, fie o neconvingătoare dis­cur­si­vitate intelectuală. Aproape toate sce­ne­le de interior din orfelinat (unul la care trei surori ajung ca orfane de răz­boi) sunt colorate şi nuanţate infini­te­zi­mal de psihologiile diferite ale fetelor aflate într-o condiţie ingrată şi la o vârstă delicată. Instinctul de prozator al lui Robescu îl face să încetinească vizibil ritmul romanului şi să insiste cât mai mult asupra momentelor considerate im­por­tante din evoluţia interioară a unei ado­lescente. Copilăria noastră e univer­sa­lă; dar adolescenţa fiecăruia, a fiecă­re­ia, este accentuat şi intens personală.

E de sperat că romanul postum al lui Marius Robescu va fi reeditat în con­di­ţii­le pe care le merită; şi că, odată publi­cat, el va suscita discuţii aplicate, anali­ze şi variate interpretări critice. Importantă e, deocamdată, semnalarea cotei valorice a acestei proze. Inserţia canonică nu e deloc facilă, dar nu este nici chiar atât de dificilă pe cât li se pare autorilor ve­lei­tari şi criticilor mediocri.

 

Marius Robescu, Trunchiul şi aşchia, I-II, cu un Cuvânt introductiv de Iolanda Malamen şi o Notă de ediţie de Aurelia Dumitraşcu, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005-2006, 242 + 296 p.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22