Bucurestiul Cultural, nr. 118 - Urmele poetului

Când am ajuns prima oară la Paris şi mai ales atunci când am început să ur­mă­resc liniile de metrou şi staţiile lor, m-am întâlnit cu Marius Robescu (el mai trăia încă şi nimic nu anunţa dis­pa­ri­ţia sa neaşteptată şi nedreaptă). Din gura lui am auzit prima oară, cu ine­fa­bi­la-i rostire parcă puţin tărăgănată, dar nu de ardelean, ci, dimpotrivă, de veri­ta­bil regăţean, ba chiar bucureştean sa­dea, o mulţime de nume de străzi şi de staţii de metrou, un miraj pentru noi, atunci, când graniţele erau ermetic în­­chi­se, iar cel care le traversa totuşi se pu­tea considera un muritor fericit. Îi plă­ceau mai ales staţiile acelea cu două nume, Kremlin-Bicêtre, Barbès-Roche­chouart, Denfert-Rochereau, Sèvres-Baby­lone, îi plăcea să le spună numele cu o anume voluptate care la alţii nu se întâlneşte de obicei. Dar Strasbourg-St. Denis, dar Réaumur-Sevastopol! Şi mai erau străzile cu nume pitoreşti, celebra Rue Mouffetard, celebra pentru mine cel puţin, pitorescă şi în pantă accentuată, neverosimilă pentru un bucureştean, obiş­nuit cu maxima pantă de la Cercul Militar Central şi până la Cişmigiu. Aş putea spune, poate exagerând o linie, că în fiecare călătorie a mea în Oraşul-Lu­mi­nă, Marius Robescu e cu mine, în ba­gajul meu, dacă nu în cel de cală sau de cabină, măcar în cel sufletesc şi de cu­noş­tinţe. Apucase să scape la Paris cu câţiva ani înaintea mea şi chiar în toam­na când timpul său s-a oprit ar fi urmat să mai plece o dată acolo.

Cred că ne-am cunoscut la „Albina“, co­fetăria care masca un bar şi o cafenea deodată, pe unde treceau filologii care o luaseră pe calea fără întoarcere a poe­ziei. Îmi amintesc de cele câteva vizite ale lui la Cluj, să mă vadă, să stăm nopţi întregi de vorbă, Doamne, ce-om fi avut de vorbit atâta în prima, aceea, ti­ne­reţe, sau chiar a doua? Răsfoiesc as­tăzi, uneori, cărţile lui, aşezate în raftul cu Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, Ion Drăgănoiu şi ceilalţi congeneri ai noştri, dintre care mulţi chiar nu mai sunt pe-aici, alţii mai întârzie în această nouă singurătate în care nu mai încap atâtea vorbe câte încăpeau atunci. Mai citesc dedicaţiile şi mă întorc în timp, în timpul care a fost şi al lui şi e acum al nimănui. Ninge la izvoare (21 decembrie 1967), Viaţa şi petrecerea (august 1969), Mu­şuroiul, povestiri la „Ion Creangă“ (oc­tom­brie 1970), Clar şi singurătate (noiem­brie 1972), Utopia ninsorii (septembrie 1975), Spiritul însetat de real (iulie 1978), iar Spiritul însetat de real, antologie în seria Hyperion întemeiată de Mircea Cio­ba­nu (iulie 1980), Autori şi spectacole, cronici de teatru (ianuarie 1981), Pielea minotaurului (iulie 1982), Inimile de pla­tină (septembrie 1984) şi Ideogramă. Arta insomniei, cartea fără dedicaţie, pentru că nu mai avea cine să o scrie, apărută
în 1986. Timpul său se oprise în octom­brie 1985.

Cum stăteam de multă vreme la Cluj, avusesem timp să mă pătrund de poezia lui Lucian Blaga, astfel încât o fi fost şi fap­tul că şi Marius Robescu păstra ceva din Blaga care m-o fi făcut să mă apro­pii de el, probabil fulgerător. Încerca şi el o apropriere a datelor naturii, îşi apro­pria semnele naturale încă de la Ninge la izvoare, mai întâi, poate, mai stângaci, pe urmă tot mai ferm, ajungând la un fel de expresionism mai spre Spiritul în­­setat de real şi Inimile de platină sau Pielea minotaurului, dar şi la o apropiere a uma­nu­lui de natural, chiar animal, căci om fi noi pulbere, dar şi animale suntem, mai pe urmă, după ce am fost pulbere. Iată această Întâlnire cu cerbul care mi se pare a ilustra întrucâtva cele de mai sus: „După apusul violent al soarelui / obo­sit şi pătruns de umezeală până la os / drumeţ – m-am aşezat să fumez o ţi­ga­ră la liziera pădurii // pe câmpul din faţă (o mirişte neagră) / vântul se per­pelea / ca un om cu febră în cear­şa­furi // bolborosea jumătăţi de cuvânt, şoap­te fără înţeles / până când a căzut în­­tr-un somn fără vise / şi s-a făcut li­niş­te // atunci picat din cer / m-am tre­zit cu cerbul lângă mine; / eram viu / îm­­­­prăştiam un miros dezgustător // o mare spaimă i-am citit sub rămuroasa frunte în ochi // ne-am privit amândoi ca pe o posibilă hrană / el cel dintâi n-a mai putut să îndure // venindu-şi în fire (după un lung lung răstimp) / şi-a amintit grija lui / a întors capul spre şirul de suflete vinete care-l urmau / nu­mă­rân­du-le parcă în gând // şi călău­zin­du-le a intrat neauzit în pădure // dar mai înainte mi-a strivit cu copita / palma răsfirată pe vraful subţire de frunze / storcând astfel un must roşu; / în zadar am încercat să şterg semnul / în autobuzul prăfuit, cu ba­tis­ta muiată în salivă, / şi tot în zadar odată ajuns acasă în oraş / după miezul nopţii / în cada de baie umplută în grabă // îl port şi acum ca pe un inel pentru toate cinci degetele“. Un orăşean care tân­jea după izvoare, după clar şi singurătate, după ninsori, dar de la un timp, de la Spiritul însetat de real, care şi-a găsit ca­lea şi adevărul într-o poezie mai con­tro­la­tă, mai cerebrală, nu fără a îngloba în gând şi ele­mentul natural, cel ascuns în el tot timpul, de la început şi până la pre­maturul sfârşit al poeziei sale, acesta a fost Marius Ro­bescu. „Deodată timpul s-a oprit lângă prag / şi-a amintit uşu­rin­ţa de ied / şi vo­ioşia cu care abia ieri îl trecea / apoi s-a în­­tors mânhit să-şi ur­meze ocolul.“ (Toate â-uri­­le din citate se vor citi î.) Parabola pie­trei e o delicată me­ditaţie şi poezie de dra­gos­te în ace­laşi timp: „Mâncam mere dulci beam ţuică tare şi / priveam norii culcaţi pe spate / eu şi cu tine într-o după amiază de vară / într-un cimitir // în jur nu erau morţi nici vii / erau numai pietre şi plante / şi – de la începutul lumii – ab­senţa cuiva me­reu proaspătă // aşa se întâmplă (am în­­ce­put deodată să aiu­rez / cuprins de o stranie exaltare) / pur şi simplu oamenii se scurg în pământ / prin­tre două pietre // şi ca să înţelegi mai bine / puţină apă în pumni ţi-am tur­nat apoi“.

De câte ori cobor din Place de la Con­trescarpe, Marius mă însoţeşte discret, aşa cum era el. Cum a rămas în poezia aceasta inclasabilă, acum, în era post­mo­der­nă, ne­sigură şi zbuciumată, deloc în­­cli­nată spre clar şi singurătate. Dar de câte ori iau din raft cărţile lui mă întorc într-o vreme care a trecut, dar a lăsat şi aceste urme uşoare, dar ferme care sunt cu­vintele aşezate acolo, cu parcimonie, căci Marius Robescu nu scria poeme lungi, retorice, mul­ţu­min­du-se să smulgă câte un sunet din marea tăcere a adâncului acestei lumi necunoscute şi încercând să-l transforme în sens. Şi reu­şind de atâtea ori.