Bucurestiul Cultural, nr. 118 - Vorbeşte, Memorie!

Madalina Schiopu | 16.10.2012

Pe aceeași temă

Multe cărţi de memorii apărute după 1989 aveau să aducă în faţa ochilor noştri aceeaşi poveste dramatică. O fată sau un băiat se nasc şi cresc într-o fa­milie normală din Bucureşti sau din alt oraş al ţării, în anii de după primul război mondial. Se duc la şcoală, la li­ceu, merg cu prietenii şi colegii la cine­matograf, în vacanţă la munte, pleacă din când în când la ţară alături de fa­milie, cumpără prăjituri şi bomboane fon­dante de la cofetărie, fac pozne şi năzdrăvănii, ca toţi copiii, citesc primele cărţi care îi marchează, au întâile dis­cuţii filozofice sau literare cu amicii, se în­­­drăgostesc, ascultă muzică la concerte sau la radio. Undeva, în acest traseu fi­resc al vieţii, firul sorţii se înnoadă, în mod nemilos, şi povestea plonjează un­deva într-o închisoare, devenind una de­spre gardieni şi torţionari, chinuri şi umi­linţe greu de descris, destine frânte, mor­minte fără nume, gropi comune. Din plimbările cu colegii prin Cişmigiu sau descinderile copilăreşti în cofetării de pe Calea Victoriei, se intră, după câteva epi­soade de război şi comunicate la radio, în­­tr-un univers concentraţionar-absurd care depăşeşte în oroare, pe alocuri, fic­ţiunea kafkiană sau orwelliană. Deşi în linii mari aceeaşi, fiecare istorisire adu­ce cu sine amprenta personală a marto­ru­lui-supravieţuitor al acelei perioade, fă­când ca povestea să fie, de fiecare dată, la fel de febrilă şi dramatică.

 

De la normalitate la a trăi schizofrenic

De data aceasta, cea care face recursul la memorie are, totodată, şi calitatea de ar­hivar al ei: Micaela Ghiţescu este şi re­dactor-şef al revistei Memoria, care con­sem­nează în fiecare număr ororile pe­rioa­dei comuniste. Una dintre cele mai cunoscute şi apreciate traducătoare din România, cu peste 80 de volume pu­bli­cate de traduceri din spaniolă, franceză, germană şi engleză, dar mai ales din por­tugheză, din care a tradus unele din­tre cele mai importante cărţi de litera­tu­ră clasică şi contemporană, Micaela Ghiţescu a fost una dintre condamnatele din „lotul francez“ şi a făcut închisoare în perioada 1952-1955.

Fiică a unui chirurg apreciat al Ro­mâ­niei anilor ‘30-’40, Constantin Ghiţescu, cu o mamă provenind din familia de aro­mâni Papacostea ce a dat un număr con­siderabil de intelectuali de elită, Micae­la, botezată astfel de părinţi după per­so­na­jul din opera Carmen, are o copilărie de vis, întreruptă doar de problemele de să­nătate frecvente ale unui copil bol­nă­vicios şi sensibil, marcat de cuvintele mamei: „Păcat că o să poarte ochelari toată viaţa“. Învaţă germana aproape ca pe limba maternă, înainte chiar de a vorbi bine, fiindcă tatăl este de părere că limba lui Goethe e dificilă pentru ro­mâni şi trebuie deprinsă cât mai repede, după care urmează imediat engleza şi franceza. În vacanţe, pleacă la Sinaia, unde îşi regăseşte „locurile, jocurile şi prietenii de fiecare vară“, pe drum hâr­jo­nin­du-se, pe bancheta din spate a ma­şi­nii, cu Andrei, fratele ei. Acesta pare exact opusul său – pasionat de sporturi, vioi şi dezinvolt. În Bucureşti, explo­rea­ză uneori, cu fascinaţie copilărească, aleile şi ascunzişurile din Cişmigiu. Sta­rea de inocenţă a primei vârste este în­­tre­ruptă de marşurile soldaţilor germani prin Bucureşti, de rebeliunea legionară, de bombardamentele anglo-americane sau sovietice, de cutremurul din 1940. De fiecare dată însă, există speranţă, fiind­că ştie de la cei care au trecut prin primul război că aceste orori vin şi se duc. De data aceasta însă, intervine un epi­­sod nou: „Şi deodată, accese de pa­nică: ruşii! Ascundeţi automobilele (în că­piţe de fân), ascundeţi fetele! Ţăranii ascundeau recolta, magazinele săteşti au tras obloanele. Când a trecut un convoi de ruşi, toată lumea s-a închis prin case şi aproape nu sufla. Aşa am fost «eli­beraţi»... În jurnalele de actualităţi am văzut cum oamenii le ieşiseră în întâm­pi­nare, le oferiseră flori... Deja începuse­răm să trăim schizofrenic, deja se crease o lume paralelă, deja ştiam că războiul nu s-a sfârşit (şi nu avea să se sfârşească pentru o jumătate de secol), deja bă­nu­iam că nimic din ce fusese înainte aşe­zat, ordonat, proiectat spre un viitor (...) nu-şi va mai avea locul în vieţile noas­tre“.

 

Il faut espérer dans l’inespéré

În 1949, Micaela Ghiţescu intră cu greu la Facultatea de Litere, fiindcă ma­joritatea locurilor erau rezervate pentru studenţii cu „origini sănătoase“. În at­mo­sfera tot mai sufocantă, cenuşie şi poli­ti­zată a vremii, îşi găseşte o oază: în pa­ra­lel cu şcoala românească, urmează cursu­rile Liceului Francez de pe lângă Insti­tu­tul Francez, „aşa-numitele cursuri practice, de două sau de trei ori pe săptămână, după-amiaza“. Aici găseşte o zonă de firesc: se discută liber, se montează pie­se de teatru, se ascultă muzică clasică, se organizează serbări cu ocazia zilelor im­portante legate de Franţa. Elevele se ataşează de directorul liceului, Marcel Fon­taine, o personalitate caldă şi un profesor deosebit, venit în România în tim­pul primului război mondial şi căsă­torit cu o româncă.

Cursantele şi profesoarele lor vor for­ma, în 1952, „lotul francez“: au loc zeci de condamnări, însumând sute de ani de în­­chisoare. Cursurile de la Liceul Fran­cez şi corespondenţa cu Marcel Fontaine sunt considerate de regimul comunist „spionaj în favoarea unei puteri străine“. Fiica medicului Ghiţescu primeşte patru ani, dintre care va petrece după gratii trei, în 1955 având loc o graţiere a celor cu pedepse de sub şase ani de închi­soare.

Cartea Micaelei Ghiţescu nu se des­fă­şoară întotdeauna liniar din punct de vedere cronologic: este un du-te vino al amintirii care leagă episoadele din tre­cut cu cele de mai târziu, un fel de a arăta că destinul are căi nebănuite. După Revoluţie, devenită de mult res­pec­tata traducătoare Micaela Ghiţescu, aflându-se în vizită la Institutul Român din Freiburg, ea descoperă arhiva pos­tu­lui Radio Paris, fondat de Marcel Fon­taine după plecarea din România, o mică Europa Liberă franceză pentru cei de dincolo de Cortina de Fier. Descoperă că profesorul francez, care murise în 1973, a avut tot timpul în inimă amin­tirea elevilor şi prietenilor săi care au rămas în ţară să cunoască ororile regi­mu­lui comunist, cărora le-a dedicat şi o carte. „Întrebările mele primeau astfel un răspuns: Profesorul nostru ştiuse ce s-a întâmplat cu noi, nu fuseserăm sin­guri. Răspunsul care mi-a parvenit în felul acesta, în ultimii ani ai secolului XX, relua spirala «francofoniei» care mă însoţise încă din leagăn“.

Acest du-te vino al memoriei prin care prezentul capătă sens raportat la trecut şi invers este un laitmotiv al cărţii. Din­tr-o întâmplare ajunge Micaela Ghiţescu să înveţe portugheza, după eliberarea din închisoare, la Şcoala Populară, fiind­că profesorul care preda spaniola se gândeşte să susţină şi nişte cursuri par­ti­culare pentru cei care vor să-şi în­­su­şească rudimentele limbii lui Camões. Elevii nu au dicţionare, cărţi sau mate­riale didactice în portugheză. Profesorul Paul Teodorescu reuşeşte să plece însă în străinătate şi îi lasă Micalei Ghiţescu câteva dicţionare şi cărţi: aşa va studia, la început, autodidact, din câteva volu­me, limba care va însemna pasiunea in­telectuală a vieţii ei. Iar memoria o poartă, de la aceste modeste prime întâl­niri cu portugheza la Şcoala Populară ale unei foste deţinute politice, fără slujbă, traumatizată şi dezorientată, la prietenia cu cei mai cunoscuţi scriitori portughezi şi brazilieni de astăzi. Pe unii avea să-i întâlnească, când tumultul istoriei se potoleşte, chiar la ei acasă. Pentru autoare, prima vizită la Lisabona este „visul visurilor mele“. Dar nu-i spu­sese chiar Marcel Fontaine, înainte să plece din România, „Il faut espérer dans l’inespéré“?

 

Oda Bucuriei în închisoare

Episodul concentraţionar este, bineîn­­ţe­les, cel care persistă cel mai profund în memorie. Prima umilinţă este pri­va­rea de ochelari: deja cu vederea foarte sla­bă, ea primeşte, în batjocură, nişte ochelari de tablă care îi obstrucţionează vederea cu totul. Se împiedică, uneori cade din patul supraetajat, chinul de­vi­ne cu atât mai mare când deţinutele execută munci care presupun o vedere bună şi migală, cum ar fi ţeserea covoa­relor persane şi olteneşti. Privarea de somn şi anchetele din timpul nopţii îi dau lovitura de graţie deţinutei care fusese bolnăvicioasă din copilărie: devine atât de slabă, încât colegele de închi­soa­re o pun în faţă în timpul inspecţiilor, poate-poate, la vederea ei, funcţionarii comunişti le mai adaugă ceva la raţia ori­cum minusculă de mâncare. Pe lângă chi­nul fizic, metodele de tortură psiho­lo­gică a deţinutelor ating un nivel de sofisticare greu de imaginat. Odată, li se permite să scrie o mult visată carte poştală către cei de acasă: „Nu aveam voie să scriem mai mult de cinci rânduri pe o carte poştală. Scriam mic şi înghe­suit, ca să încapă cât mai mult. (Ulterior am aflat că familiile se întrebau de ce oare deţinuţii nu foloseau întreaga carte poştală ca să scrie pe ea. Nimeni nu-şi putea închipui şi această perversiune a tor­ţionarilor)“.

Pe de altă parte, în infern se leagă prietenii trainice, duse uneori până la sacrificiu pentru seamăn, se învaţă limbi străine şi se schimbă informaţii cul­turale în condiţii incredibile, se co­mu­nică prin alfabetul Morse şi se dau „con­certe“ de muzică clasică prin fluierături, preluate de la o celulă la alta. La vestea morţii lui Stalin, dintr-o primă celulă zvâcneşte o fluierătură cu Oda Bucuriei: în curând se formează un cor de neoprit al tuturor deţinutelor, în faţa unor gar­dieni pentru prima oară neputincioşi în faţa valului de entuziasm. Nu lipsesc epi­soadele tragicomice de tip „cosorul lui Mo­ceanu“, cu gardieni pe cât de cruzi, pe atât de imbecili.

 

Memoria cu tiraj redus

Întoarsă acasă, fosta deţinută află de moartea tatălui ei, de inimă rea, şi a fra­telui, într-un suspect accident de alpi­nism (după spusele unor prieteni, „acci­dentul“ ar fi putut fi cauzat de faptul că îi ajutase pe partizanii din munţi). Şi alţi membri ai familiei ori cunoscuţi, unchi, veri, prieteni, trecuseră sau tre­ceau prin experienţa carcerală.

Îşi reface, după alte privaţiuni şi su­fe­rinţe, viaţa din cioburi, având-o alături doar pe mamă.

Fire de o energie şi o voinţă ieşite din co­mun, în ciuda fragilităţii fizice, Mi­caela Ghiţescu este, după cum îi spune Eugenia Vodă în interviul din Pro­fe­sio­niş­tii consemnat şi el în carte, „o profe­sio­nis­tă a supravieţuirii“. Între uitare şi me­morie cuprinde însă mult mai mult decât experianţa carcerală sau povestea unui destin: întâl­nim numeroase episoade cu par­fum de epocă, din anii ‘30 până as­tăzi, re­me­mo­rări ale unor personalităţi literare, ştiin­ţifice sau poli­ti­ce, plus ne­ce­sara doză de umor şi anec­dotic.

Autoarea are şi câteva regrete: faptul că în multe momente importante n-a avut alături oameni dragi dispăruţi, cre­de că Revoluţia a venit pentru ea un pic prea târziu, când avea aproape 60 de ani, şi faptul că revista Memoria a înce­put cu un tiraj de 10.000 de exemplare şi a ajuns la un „tiraj redus“ de numai 1.500. Este însă bucuroasă că mai sunt chiar şi atâţia cititori, în indiferenţa generală. Recursului la memorie îi de­di­că şi acest volum: „Ceea ce ţineţi acum în mâini este singura mea carte. Nu mai am timp“.

Micaela Ghiţescu, Între uitare şi memorie, Editura Humanitas, 2012

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22