Bucurestiul Cultural, nr. 119 - Artiştii şi Puterea: un inventar cu surprise

Aproximativ 600 de opere semnate de peste 300 de artişti. 2.200 de metri spa­ţiu de expunere. Lucrări aduse la un loc din 26 de muzee naţionale, colecţii pri­vate din România şi Franţa, ateliere din Bucureşti şi din ţară. De la secţiunile maeş­trilor consacraţi, Ion Andreescu, Şte­fan Luchian, Camil Ressu, Nicolae Dă­răscu, Dumitru Ghiaţă, până la cele de­dicate expresioniştilor, cubiştilor, oni­ri­cilor, pictorilor care au activat în pe­rioa­da anilor ‘60-’90. Genealogii artistice (Corneliu Baba. Maestrul şi discipolii), nişe în expoziţie dedicate grupurilor (Prolog, Sigma, 9+1, Tabăra Tescani, Tabăra Po­iana Mărului). Aş mai adăuga prezenţa afişelor şi apariţia, în anumite locuri, a cataloagelor. Obiecte de artă în sine, ele sunt memoria extraordinară a unor ex­po­zi­ţii care au făcut istorie şi care se iden­ti­fică cu un moment de deschidere cul­tu­ra­lă, cum ar fi, de exemplu Arta şi oraşul, expoziţie tematică organizată de Biroul secţiei de critică al UAP şi desfăşurată la Galeria Nouă la sfârşitul anului 1974. Pe coperta catalogului: Modul pentru oraş uni­versal de Mihai Olos.

Atunci când vizitezi expoziţia Artistul şi Puterea ai impresia că toată pictura ro­mâ­nească din timpul perioadei comu­nis­te este prezentă acolo. Expoziţia are pre­ten­ţii de exhaustivitate, numele mari ală­turi de nume mai mici, la egalitate. Lu­crările se află în extremă vecinătate, aproape unele de altele, zeci de metri de pânze de o valoare inestimabilă, atât pe orizontală – de parcurs la pas – cât şi pe ver­ticală – de parcurs cu ochiul. Public este întotdeauna: nu doar cei veniţi spe­cial pentru expoziţie, ci şi „trecătorii“ spre sălile de lectură sau spre cele de con­ferinţe. Nu ai cum să nu te opreşti sau să tragi măcar cu coada ochiului. Ne aflăm în 2012, într-un uriaş salon de pic­tu­ră, căruia cu greu îi faci faţă într-o singură vizită.

Aşa am putea descrie, extrem de suc­cint, expoziţia de proporţii curatoriată de Ruxandra Garofeanu, în colaborare cu Dan Hăulică şi cu pictorul Paul Ghe­ra­sim, la Biblioteca Naţională. Un pro­iect la care Ruxandra Garofeanu a lu­crat îndelung şi a cărui necesitate o punc­ta într-un interviu publicat în mar­tie 2011, tot în paginile Bucureştiului Cul­tu­ral. „Cea mai importantă misiune în clipa de faţă îmi pare a fi scoaterea din cvasianonimat a multor lucrări de artă care zac de foarte mulţi ani – în depozite ade­seori improprii – prin organizarea unor expoziţii-concept“, declara curatoa­rea şi criticul de artă, cea care se ocupă deo­potrivă de Galeria Dialog şi coor­donea­ză expoziţiile Centrului Cultural ArtSociety. Despre expoziţia pe care o vedem acum la Biblioteca Naţională, Ru­xandra Garofeanu spunea atunci că va demonstra că în arta românească „în­­tot­deauna a existat şi o creaţie valoroasă, că realismul socialist a învins la supra­fa­ţă, dar mereu au existat supape pentru a nu exploda întreg eşafodajul“. De alt­fel, obiectivul expoziţiei este acela de a demonta ideea că „în cei 40 de ani de regim comunist s-a creat doar artă prolet­cul­tistă, iubitorii de artă putând des­co­peri un patrimoniu necunoscut încă şi creat cu preţul unor persecuţii con­stan­te“.

2012, o istorie  a picturii româneşti

2012 e un an fast pentru artele vi­zua­le: în acest moment, la Bucureşti, poţi par­curge o parte masivă a istoriei pic­tu­rii româneşti. Începi cu primii artişti mo­derni (Theodor Aman, N. Grigorescu, I. Andreescu) şi închei vizita la Biblioteca Naţională cu lucrări de Ion Bitzan, Ion Ni­codim, tablouri extraordinare de Ho­ria Bernea sau Ioana Bătrânu. Scena de artă contemporană bucureşteană îţi ofe­ră şi o scurtă oprire-moment de re­flec­ţie asupra artei oficiale, de Partid, într-o expoziţie unde tablouri datate – anii ‘80 – stau cu spatele la vizitator „gata să fie montate pe pereţi în cel mai scurt timp“, aşa cum propune artista Veda Popovici.

Să le luăm pe rând: la Muzeul Na­ţio­nal de Artă al României este deschisă, până pe 13 februarie 2013, expoziţia Mi­tul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830-1930), curato­ria­tă de Monica Enache şi Valentina Iancu şi cu un catalog în care semnează un text – din nou despre mituri fon­da­toa­re şi construcţie ideologică – istoricul Lucian Boia. Expoziţia unei arte ro­mâ­neşti „cu temă dată“ (circa 250 de opere ale marilor maeştri) se opreşte brusc, dar, din perspectiva istoriei dure ce va urma, luminos, în anul 1930.

La celălalt pol, se află Deschis pentru in­ventar, la Spaţiul Platforma, proiect în trei etape şi aflat la prima dintre ele, con­ceput de istoricul de artă Simona Du­mi­triu, rezultatul unui workshop inten­siv cu tineri artişti şi studenţi ai Uni­ver­si­tăţii de Arte din Bucureşti, care a pre­su­pus accesul în anumite părţi ale co­lec­ţiei MNAC. „Arta oficială“ (anii ‘70 şi ‘80) prezentă în expoziţia de la Plat­forma este şi ea tot „cu temă dată“. Dacă în primul caz, la MNaR, asistăm la construcţia statului naţional şi la un spectacol pe pânză întru susţinerea na­ţiu­nii române şi întru demonstrarea fap­tu­lui că avem artă românească modernă şi un stil naţional, o pictură în care ar­tiş­tii înşişi cred, cu ingenuitate chiar, cu naivitate, în cel de-al doilea caz vorbim despre de- şi re-construcţia unui nou stat naţional, cu program venit de sus, de la Partid, o artă care urmăreşte şi re­pro­duce, pas cu pas, mişcările Con­du­că­to­rului, un proiect „ingenuu“ numai la ni­vel stilistic.

Între aceste proiecte se plasează de­mer­sul copleşitor al Ruxandrei Garo­fea­nu. După 1990, aproape că nu ne-am mai îndreptat privirea asupra picturii ul­ti­milor patruzeci de ani, concentrându-ne atenţia asupra artei conceptuale, asu­pra artei video – arta considerată under­ground – şi intrând cu aceste producţii în­­tr-un sistem de legitimare venit din partea curatorilor şi criticilor de artă ves­tici. Toate aceste demersuri din urmă erau hipernecesare pentru scrierea unei noi istorii a artei, cu toate ramificaţiile şi deschiderile ei, o istorie a recupe­ră­ri­lor şi a sincronizării cu Occidentul. Pic­tu­ra devenea un subiect sensibil sau, mai degrabă, nu un subiect sensibil, ci unul desuet, parte dintr-un discurs ne­clar, confuz, în care e greu să faci distinc­ţia între „buni“ şi „răi“, între ceea ce te interesează sau ar trebui să te in­te­re­seze.

În anii din urmă, anumite fenomene din pictura de dinainte de 1989 încep şi ele să fie în centrul atenţiei în Occident, cum este cazul, de exemplu, al expoziţiei East of Eden – Photorealism: Versions of Reality, itinerată în 2010 şi 2011 în mai multe instituţii de artă din Europa şi care îşi propunea să demonstreze că „realismul fotografic în pictură a fost la fel de viu în Europa de Est a anilor ‘70 şi ‘80 precum a fost şi în Statele Unite şi în Vestul Europei“. Erau în acea expo­zi­ţie prezente lucrări de Corneliu Bru­daş­cu, Ion Grigorescu şi Matei Lăzărescu, lucrări pe care, un an mai târziu, le re­găsesc în expoziţia de la Biblioteca Na­ţio­nală.

Artă la prima vedere

„Încercăm să punem în lumină multe lucrări inedite, din perioada impunerii ideologiei realismului socialist, adevărate nuclee de rezistenţă spirituală la agre­siu­ni­le anticulturii, repere muzeale, în dia­log cu marea tradiţie de la noi şi din cultura occidentală, racorduri îndrăzneţe la problematica modernităţii, în pofida mul­tiplelor obstacole existente din partea puterii“, scrie Ruxandra Garofeanu de­spre intenţiile sale. Un discurs din care înţelegem că această artă ambivalentă marchează legătura deopotrivă cu tra­di­ţia (astfel ne explicăm prezenţa maeş­tri­lor consacraţi în expoziţie, deşi îi pu­team accepta şi cu titlul de artişti recu­pe­raţi de noua putere comunistă şi daţi drept model în îndemnuri de tipul: „con­ti­nuând tradiţia unei arte realiste pusă în slujba poporului şi a patriei, a artei realiste a lui Grigorescu, Andreescu, Lu­chian şi Băncilă, Ion Georgescu şi atâţia alţii, să pornim fără zăbavă la lucru“ – Eugen Schileru în Arta plastică, nr. 4, 1954) şi cu spaţiul occidental. În acest context, se văd deschise două căi: una de rejectare totală a artei venite dinspre „anticultură“, dinspre Putere, o alta de posibile viitoare racordări ale picturii ro­mâ­neşti la Vest.

În Artistul şi Puterea curatoarea ia de­ci­zia să nu îşi asume direcţii clare şi să nu delimiteze ferm terenul. Expoziţia re­pre­zintă un moment aşteptat, o aştep­ta­re confirmată de o profuziune de lucrări şi artişti valoroşi. Dar este o expoziţie care ar fi fost necesar să îşi găsească lo­cul în spaţiile unui muzeu (MNaR, MNAC?). O instituţie de artă ar fi impus pro­babil nu doar simboluri de orientare în spaţiu, ar fi renunţat la anumite lu­crări de artă.

Faptul că ai şansa să vezi atât de mul­tă artă la un loc este o performanţă, aşa cum această expoziţie este o per­for­man­ţă. Probabil că în acest stadiu pic­tu­ra românească cuprinsă între anii 1950-1990 are nevoie de un moment de primă vizionare, până la saturaţie, în cantităţi mari. Un bloc de pictură românească, izolată încă de context, plasată doar la umbra Puterii, pentru a fi văzută. Ex­po­zi­ţia se construieşte într-o retorică mani­heis­tă: artiştii buni îşi fac un scut de pictură contra Puterii. Nu se instalează îm­preună într-un muzeu, ci aleg o in­sti­tu­ţie publică, un coridor într-o bibliotecă nouă, încă fără personalitate (pe care, pe dinafară, cu greu reuşeşti să o iden­ti­fici cu o bibliotecă), demonstrând că, două­zeci de ani mai târziu, ei iau locul artei oficiale care acoperea pereţii case­lor de cultură şi ale ministerelor, primă­rii­lor, şcolilor.

În acelaşi timp, la Spaţiul Platforma, din arta angajată nu mai rămâne decât în­cercarea de construire a unui discurs, din nenumărate întrebări: ce facem cu toa­tă această artă abandonată în de­po­zi­te? Cum ne uităm la ea? Cum o uităm? La Platforma, arta stă cu spatele la zid sau din ea nu rămâne decât conturul de praf lăsat pe un perete sau pe un raft, e de neprivit (Marian Dumitru). Într-o altă lucrare de Ştefan Bandalac, tablou­ri­le prolecultiste sunt aruncate pe un cântar şi contează doar pentru greutatea lor, sunt la kilogram, iar artistul discută problema casării şi a viitorului pe care aceste lucrări îl au, în lada de gunoi a istoriei. Artiştii tineri, puşi în faţa aces­tei arte (nule din punct de vedere artis­tic?), reacţionează performativ şi îşi pun, neliniştiţi, întrebări.

În cele două expoziţii, te trezeşti în faţa aceleiaşi probleme de includere/ex­clu­dere, câştigare a unui statut şi pier­de­rea lui, intrare în canon. După vizionare, ar trebui să urmeze discursul, cu toate com­ponentele lui.

Artistul şi Puterea.Ipostaze ale picturii româneşti în perioada 1950-1990

Biblioteca Naţională

27 septembrie –

2 decembrie 2012

şi

Deschis pentru inventar

Spaţiul Platforma (MNAC Anexa)

25 octombrie –

14 noiembrie 2012