Pe aceeași temă
Poezia lui Aurel Pantea este ritmată, cum spune Al. Cistelecan, de „transmisiuni în direct ale descompunerii, ale putrezirii fiinţei, ale degenerescenţei lente şi implacabile“. Transmisiunile în direct despre arta/privilegiul de a trăi sau despre arta/privilegiul de a muri sunt alcătuiri de cuvinte potrivite, construcţii ezitante, tatonând viziuni care să integreze haosul şi incertitudinea. Să spui că poezia este „despre ceva“ nu înseamnă să-i pui în pericol condiţia. Orice enunţ are un mesaj, oricât de ambiguu, de deschis. Cuvântul se rosteşte pentru a numi. Simplu. Chiar dacă numeşte imposibilitatea numirii. Oricât de complicată e numirea, de fin valorată imagistic şi fantasmatic, ea nu exclude răspunsul la întrebarea de şcoală primară: „despre ce e vorba în propoziţie/vers?“. Detaliata analiză stilistică, scrutarea poieticii nu anulează „adevărul“ vitraliat şi provizoriu pe care îl tentează orice poezie, fără a fi gata vreodată „ca o fotografie“ (cum zicea Eminescu), căci e, înainte de toate, un „accident curios în curgerea obişnuită a cuvintelor“ (Paul Valéry). Dosarul „accidentului“ acceptă lecturi şi instrumentări diverse, pe paliere complementare şi nelitigioase.
Aşadar, tema obsesivă a poeziei lui Aurel Pantea e moartea, „partea întunecată“. După schema tipurilor de lectură a morţii pe care o propuneam în Moartea la purtător (vezi Despre moarte, numai de bine, în România literară nr. 33/2012), Aurel Pantea se situează într-o bulversantă răscruce: ar putea intra în categoria moartea degustată, dar într-o subclasă a angoasei întreţinute ca potenţator al poemului, căci „privilegiul de a fi disperat“ nu mai e neapărat un privilegiu. Dacă la Bacovia şi Cioran moartea e secretată extravital, ca dublu al vieţii, anume pentru a fi contemplată insistent, monoton, monocord, la Aurel Pantea ea îşi pierde autonomia, e integrată incomplet şi crizic, se cuibăreşte în chiar miezul limbajului şi al trupului trecător, aruncându-le în aer luciditatea şi cinismul, răsucindu-le dureros pe loc: „Am vorbit, Doamne, şi am scris, până m-am înnegrit / cu totul, am crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele / mele au crescut în mine şi mi-au pus trupul în hău, / stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvânt îl adânceşte, / că văd mişcând timpul şi moartea, mâinile mele sînt întunecate, / Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi groapă / aş purta-o, în el, limbajul se întâlneşte cu sine şi înnebuneşte“. Moartea cugetată (spaima de întunecare ori de Nimic, fertilă în planul meditaţiei, care bântuie nopţile lui Eminescu sau Blaga) adastă fumegând la orizont, de neatins, cu rămăşiţele de sens spulberate: „Încă nu s-a scris propoziţia aceea, propoziţia aceea / de efect, să ne lase pe toţi uluiţi, / în urma ei, nimic n-ar mai avea vreo justificare, / în nopţile neconsolaţilor, unde se vorbeşte / limba nebuniei, se aud bâlbâieli, ca atunci când realitatea / nu mai încape în niciun limbaj, şi iese mutul buimac / din toate sintaxele, / nimic nu îngrozeşte mai tare, ca un cutremur în limbaj, / când se află că nu mai există nici un nume“. Deşi aflat la vârsta de cumpănă, când ora e destul de târzie ca moartea să devină duşmanul de după colţ, pentru Aurel Pantea moartea nu e nici adulmecată, căci presimţirea morţii e timpurie, acută, violentă, lipsită de seninătate, ea nu se apropie, ci este, de la început: „stau în propria-mi vârstă / ca într-un ştreang, ştreanguri sînt venele mele şi propoziţiile, / zemuieşte un soare în sfârşiturile limbajului“. Relaţia cu propria moarte nu e naturală, ca în Elegii‑le în ofensivă ale lui Ion Pop sau ca la Ana Blandiana în Refluxul sensurilor. Mai tânăr decât ei, Aurel Pantea s-a ivit pe lume arvunit prematur de vecinătatea implacabilă a muritudinii. Atât de strânsă, de sufocantă e această învecinare, încât ar putea fi vorba şi de o variantă de situare umăr la umăr, în proximitate, când celălalt, mortul/muribundul cel drag şi apropiat, e propriul trup surpat de bătrâneţe şi dezertor („vine o vreme când ţi-e ruşine de propriul trup, când nu mai suporţi“), iar limbajul nu are altă şansă decât de a se extenua în oglindă, în sumbre tautologii. Gândul morţii se hrăneşte cu o lăcomie austeră din semnalele în derivă ale trupului care moare. Nu e descifrare a finitudinii ca marcă destinală, ci înregistrare „sub ocupaţie“ a ameninţării care lucrează înăuntru huruind asurzitor, bruind sepulcral rostirea: „Se instalează în mine un om bătrân, ocupă treptat toate cotloanele, / deocamdată convieţuim, avem aceleaşi vicii, ne plac aceleaşi femei, / dar el creşte din lucrurile la care renunţ, în anumite momente, / când limbajul însuşi are umbră (...) el se naşte în slăbiciunile mele, de obicei, / în ele locuieşte nimicul sau ceva atât de dezinteresat de semnificaţie, / încât seamănă cu nimicul, dar el îmi iubeşte nimicul, / cu asta m-a dat întotdeauna gata, el ştie că nimicul meu / e sămânţa nimicitorului care vrea să mă ştie mut“. Poemul „cu umbră“ nu se scrie, ci se smulge din vacarmul semnelor sfârşitului. Ştiinţa morţii e una trudnică, şcoala morţii nu acordă certificate de absolvire: „Doamne, sunt aproape bătrân / şi încă n-am învăţat să mor, / arta asta nu e niciodată desăvârşită“; „limbajul meu e un lung tunel / spre linişti închise ca pupele“; „Fumegă instinctele, coruri de femei, / trece moartea şi uită de sine. / A privi în inima răului, acolo / nu există inimă, e doar o seninătate sulfurică, / ea îmi mănâncă poemul“. Moartea ca Nimicitor (cu alaiul ei de nimic, nimicnicie şi nimiciri) atrage după sine o frecvenţă copleşitoare a participiilor, efecte şi victime ale unor verbe ale distrugerii, dezagregării, dispariţiei, inconsistenţei: lăcătuit, zdrenţuit, sfâşiat, prăbuşit, carbonizat, inflamat, încleştat, îngropat, indecis, înnegrit, întunecat, grăbit, obosit, îmbătrânit, epuizat, uscat, hărtănit, rupt, însângerat, umflat, sfârşit, rătăcit, epuizat. Angoasa e atât de veche, încât amintirea însăşi e maculată, întoarcerea spre un timp auroral fiind exclusă: „Mai jos nu cobor, acolo nu mai poate fi vorba de poezie, / acolo, amintirile sînt atât de bătrâne, că atârnă / în capete plecate, / te văd umblând prin camere, fâşia de lumină care te urmează / e a altui timp, ce face eforturi să mai privească, / înainte de a se instaura / subteranele“.
Când îţi iei în sarcină transcrierea negru pe negru a existenţei spre moarte, recursul la luminiscenţe e obligatoriu. Ochiul, fie şi orbit de viziunea abisului, a hăului, nu poate distinge nici măcar contururile spaimei în absenţa luminii, fie ea şi ilicită: „ne întoarcem în materia pură, fără buze, / cu pământ în gură şi cu propoziţii / devenim una cu parola neagră, / la începutul unei zile ce nu se mai poate naşte, / după tranzacţii desfiguratoare chipurile produc / o lumină ilicită, ca mijlocul zilei morţilor, acolo, / un pământ ondulat ca emoţia / ne spune adevăratul nostru nume“. Culorile sau doar presimţirea lor sugerată de lumină, oricât de avară, decupează ici-colo bezna: ochi albaştri, lumini verzui-albăstrui, dalbe cenuşii, urme luminoase, lumină sfâşiată, tremur al luminii, fâşie de lumină. Scurtă pâlpâire pe un fundal negru pe negru. Beznă luminoasă.
Poezia lui Aurel Pantea ispiteşte la interpretări în straturi tot mai adânci şi mai obscure. Identificam altădată, scriind despre Negru pe negru sau despre O victorie covârşitoare, o halucinare patetică între înăuntru şi în afară, între visceral şi cerebral, între hot-ul fantasmatic şi cool-ul cibernetic („răcoare neagră“). „Privirea integrală“, hulpavă şi despotică, încearcă să ordoneze legiuni de voci în retragere, să gospodărească „guri zidite“ şi muţenii, să înregistreze pâlpâiri şi să suporte „dinţii din limbaje“ cu o pedanterie întunecat-deşănţată foarte „pantescă“. În regim obsesiv, ea dă ocol neobosit temei morţii – „drept mă duc în moarte / şi fără nici un argument“. Timpul însuşi „devine materie şi începe să putrezească“ şi se instalează „pacea aceea de sub lucruri, / liniştea care nu doreşte nimic, / iar pe tine nici măcar nu te presupune“ (s.m.). E de remarcat modul în care, paradoxal, „goliciunea limbajului“, dorită, exploatată, provocată, umple „groapa fără fund“, „groapa horcăitoare“, „mormântul fojgăitor în care înnebunesc parolele“. Sintagmele de mai sus ar putea sugera o poezie mlăştinoasă, cleioasă, murdară şi împotmolită în propriile orori. Dar nu acesta este efectul. „Viaţa gândirii“ emite un discurs de o neaşteptată coerenţă, în cele din urmă, care, deşi despre moarte, se luminează sub licăriri venite din adânc. Pasta groasă, expresionistă, e fisurată de „clipociri şi tonuri“ niciodată senine, dar gata să decupeze sub ochii noştri o fărâmă de sens. În studiul său Poeţi ai transcendenţei pline. Epifanii ale indeterminatului (2003), Aurel Pantea delimitează între explicaţie şi înţelegere, încercând să facă pasul de la pozitivismul suficient al celei dintâi la o hermeneutică încadrabilă ştiinţelor spiritului. Privirea integrală, construită cu ajutorul poemului, visează să vindece de limită şi strâmtorare, să atingă o situare armonică faţă în faţă cu lumea. Prin ea s-ar putea face şi saltul de la simpla, oarba credinţă la crezare şi încredere. Aşadar, „poemul ca salvare de indeterminat“, ca remediu împotriva scindării, aceasta înţeleasă în sens foarte larg, ca incapacitate a re-culegerii, ca fărâmiţare perpetuă a perspectivei, ca divorţ dintre sine şi sine, sine şi lume, dintre cuvânt şi cuvinte. Sintaxa poetică face – sacadat şi intermitent – efortul atingerii unei înlănţuiri care să promită echilibrul şi o firavă stabilitate.
În partea a doua a cărţii – Nimicitorul. Sub semnul timpului / Internecans. Sub temporis signo, versiune în limba latină de Marcela Ciortea –, poemele se sprijină pe clasicitatea versiunilor latineşti, într-o „singurătate cu gesturi lente, atotstăpânitoare“, vag împăcate cu „otrăvurile înflorite“ ale timpului care trece: „Azi soarele a apus normal, / n-am iertat, n-am fost iertat, / prin zid împietrit / ne priveşte Faţa răbdătoare“.
Aurel Pantea, Nimicitorul, Editura Limes, Floreşti/Cluj, 2012, 100 pag.
