Bucurestiul Cultural, nr. 119 - Avatarurile individului & drama românească postbelică

Memoria şi memoriile

De multe ori memoriile au un aer re­van­şard. Autorul lor este plasat într-o po­ziţie privilegiată. Nu mai dialoghează cu nimeni prin scrierea sa, ci propune un monolog în raport cu epoca şi cu toa­te „istoriile“ ei demne, se înţelege, de a fi rememorate. Tot ce nu a putut spune sau explica suficient de-a lungul unei vieţi se cuvine a fi exprimat în cronica pro­priei existenţe, uneori cu risipă de ar­gu­mente. Scriind despre ceea ce a trăit, un autor de memorii imprimă mărturiei sale un caracter imuabil şi de necon­tes­tat. Întreaga construcţie, toate eveni­men­te­le selectate şi evocate, întreg bildungs-ul personal (ce funcţionează ca o axă a amin­tirilor) servesc la argumentarea unei teze subiective care ar trebui tratată, mă­car în unele cazuri, cu suspiciune. Exis­tă suficiente exemple de scriitori care şi-au utilizat memoria ca pe o ar­mă. De la înălţimea adevărurilor lor, aceş­tia au emis judecăţi şi au dat ver­dic­te „definitive“.

Scriu aceste rânduri ca introducere la analiza uneia dintre cele mai importante cărţi de memorii apărute în ultimul de­ce­niu. Este vorba despre Internaţionala mea. Cronica unei vieţi de Ion Ianoşi. Fără în­­do­ială, cazul cunoscutului estetician ri­di­că din start câteva probleme contro­ver­sa­te, cam toate legate de situaţia sa de fost adept al ideologiei staliniste: a fost sau nu Ion Ianoşi unul dintre politrucii care, prin mijloace intelectuale, au men­ţi­nut în România acel climat nociv pen­tru întreaga societate? A fost sau nu unul dintre favorizaţii unei Istorii ce pă­rea în primă fază complet ostilă lui? Are vreun drept societatea românească să-i impute ceva? Amintesc aceste chestiuni din două motive. Primul, pentru că ast­fel de acuze au existat de-a lungul tim­pu­lui, al doilea, deoarece autorul însuşi face repetate trimiteri la ele şi încearcă să ofere cititorilor explicaţii complexe, de multe ori indirecte, formulate fără acea patimă agresivă, atât de specifică ace­lora ce nu sunt interesaţi decât de al­bi­rea imaginii lor publice. Răspunsul meu la aceste întrebări va fi unul implicit.

O etică a rememorării

Cauza sa reiese din însuşi parcursul său existenţial surprins şi înţeles pro­ce­sual. Nu pare a avea tendinţa de a se me­naja în vreun fel. Când face referiri la unele aspecte mai incomode ale ca­rie­rei sale, preferă să restituie tot adevărul în litera lui, aducând împotriva sa in­for­ma­ţii precise, verificabile: „Unii vârstnici se lasă în voia «amneziei» când vine vor­ba despre momente sau implicaţii deza­grea­bile din parcursul lor. Refuz această co­moditate. (...). Ai dreptul să nu te apleci asupra trecutului, trăind, cât mai tră­ieşti, exclusiv în prezent. Dacă însă te de­cizi pentru rememorări, e jenant să se­lec­tezi doar ceea ce te avantajează, igno­rând episoadele penibile. (...) dogmatica po­litică sovietică în domeniul culturii m-a marcat într-atât încât receptam estom­pat semnalele îndepărtării de ea a poli­ti­cii oficiale româneşti – desigur, în bene­fi­ciul dogmatismului propriu“. Avem, aşa­dar, trasată printre rânduri şi o anumită etică a rememorării, expusă însă fără bra­vură sau alte falsităţi. Deşi la ca­pi­to­lul autodeconspirări Ion Ianoşi indică şi alte câteva „momente dezagreabile“, nu se poate spune că reiese din cartea sa o preocupare obsesivă pentru atingerea vreunui chatarsis ideologic. Se declară în continuare un intelectual de stânga, dar, după părerea mea, mai mult din decenţa de a nu epata prin calitatea sa de refor­mat. Cred asta pentru că din toată car­tea reiese o anumită reţinere în a-şi ex­pu­ne în mod direct ideile şi părerile de­spre unele situaţii sau persoane. Felul
în care Ion Ianoşi îşi gândeşte traseul re­me­morărilor îi permite însă să adopte acest drum ocolit. Inserează în scrierea sa foarte multe pagini de istorie, tra­tea­­ză unele evenimente aproape monografic, tot aşa cum monografice par şi nume­roa­se­le pagini dedicate diverselor perso­na­li­tăţi, culturale şi politice, cu care autorul s-a intersectat de-a lungul vieţii. Deci, „istoriile“ personale şi Istoria mare nu co­munică doar prin forţa lucrurilor, ci şi tex­tual, ca mod de organizare a faptelor evo­cate, în permanenţă validate de in­stan­ţa superioară a realităţii obiective. Dar lucrurile nu se petrec întotdeauna pe cale de consecinţă. Uneori viaţa pri­va­tă adoptă un curs cvasiparalel faţă de ma­rile desfăşurări sociale şi politice. De fapt, este vorba despre unele incon­gruen­ţe dintre aspiraţiile intelectualului sur­prins în formarea sa şi ofertele înşelă­toa­re ale unei societăţi ideologizate.

Devenirea ideologică

Devenirea ideologică este bine ex­pli­ca­tă prin restabilirea plauzibilă a con­tex­tu­lui care a favorizat opţiunea: „Evreii ştiau că victoria nazismului echivala cu cer­titudinea exterminării lor. Numai prin izbânda Aliaţilor scăpau cu viaţă şi pu­teau eventual să-şi redreseze situaţia. Era normal ca etnia deposedată de ave­re, bunuri, locuinţe şi siguranţa de fie­ca­re zi să stea aplecată asupra opera­ţiu­ni­lor militare răsăritene, să se bucure de apro­pierea liniei frontului şi de iminenta pătrundere a trupelor sovietice în ţară. A vorbi în acest caz de «trădare» prin sen­ti­men­te favorabile inamicului îmi pare un partizanat lipsit de dis­cernă­mânt“. Fireş­te că problematica în sine rămâne con­tro­versată. Personal nu mă grăbesc nici să judec, nici să cred pe cineva pe cu­vânt când vine vorba despre un ase­me­nea partizanat ideologic care a avut con­se­cinţe atât de grave la nivelul societăţii româneşti. Mă opresc în schimb asupra unei anumite tehnici a rememorării uti­li­za­tă de Ion Ianoşi. Autorul dă impresia că procedează ştiinţific. Îşi reprimă spon­ta­neitatea, recurgând la tot felul de ele­men­te care scot din uitare pagini întregi de viaţă. Astfel, memoria e compusă din jur­nale, scrisori, telegrame, acte, diplo­me de studiu, documente de familie, flu­tu­raşi de salariu, ziare de epocă, caiete de lecturi etc. Multe dintre acestea, mai ales jurnalele ţinute de autor în anumite momente ale vieţii, restituie un fel de a gândi şi de a acţiona la un moment dat. Da­torită existenţei acestei baze docu­men­ta­re, autorul de memorii poate să impri­me scrierii sale o perspectivă multiplă. Fuzionează în text perspectiva trecutului înregistrat în momentul desfăşurării sale cu cea a trecutului înţeles de la înăl­ţi­mea experienţei de viaţă acumulate până în prezent. Acestora li se adaugă
în­­­totdeauna judecata lucidă şi definitivă, care include şi înscrierea faptelor pre­zen­ta­te într-un amplu circuit al cauzalităţii. Edificatoare în acest sens sunt frag­men­tele consacrate opţiunii viitorului este­ti­cian de a intra (la vârsta de 17 ani) în rân­durile UTC. Dacă Ion Ianoşi îşi re­cu­noaş­te unele decizii nu tocmai fericite, el neagă categoric unele zvonuri referitoare la o presupusă racolare a sa de către KGB.

Tentaţia echilibrului

În afară de a-şi judeca propria viaţă pe măsură ce o rescrie în „cronică“, au­to­rul recompune în amănunt marile eve­ni­men­te istorice care au interferat în exis­ten­ţa sa şi i-au influenţat cursul. Pro­ce­se­le de stalinizare şi de destalinizare sunt tratate cu rigurozitate prin apel la mai multe surse documentare, ce vin nu de puţine ori în răspăr faţă de per­cep­ţii­le ezitante ale aceluia care traversa epo­ci­le respective. De fapt, când vorbeşte de­spre procupările sale din tinereţe şi, totodată, despre angajarea sa ideologică si­multană, Ianoşi face referire la o anu­mi­tă „unitate a contrariilor“ ce nu au reu­şit să ajungă totuşi la armonizare. Dar minusul de claritate din trecut se com­pensează în prezentul rememorării prin­tr-o evaluare foarte echilibrată, chiar şi a unor evenimente sau figuri publice ju­decate de istorie şi clasate definitiv. Nu ezită să facă unele afirmaţii riscante: „Înfrânţii istoriei nu prea au şanse de a fi disculpaţi. Anei Pauker continuă să i se impute şi ceea ce cu siguranţă făcuse, şi ceea ce e posibil să nu fi făcut. Unii afir­mă că, în loc să le fi aţâţat, ea ar fi în­­cercat să tempereze excesele colec­tivi­ză­rii agriculturii; şi că a preconizat inte­gra­rea unor foşti legionari în partid, întru­cât, în afara simplei lor înregimentări tim­purii nefaste, cei în cauză nu comi­se­se­ră nelegiuiri dovedite şi fuseseră hăi­tuiţi sub guvernarea Antonescu“. Ten­ta­ţia echilibrului nu ar trebui prea des re­pri­mată în condiţiile în care istoria se re­scrie continuu în baza modurilor diferite de aproximare a adevărului ce domină suc­cesiv.

Viaţa istoriei

Memoriile lui Ion Ianoşi nu sunt doar „cro­nica unei vieţi“. Pe lângă dimen­siu­nea istorică (pe alocuri conferind cărţii un aspect de tratat), volumul conţine foar­te multe portrete literare. Toate sunt articulate în baza unei structuri aproa­pe fixe. Protagoniştii intră şi ies din scenă ca şi cum ar răspunde strategiilor na­ra­ti­ve ale unui roman realist. Unul monu­men­tal, se înţelege. Unora le creionează profiluri morale indulgente, în raport cu tot ce s-a mai scris despre aceştia (legat de implicarea lor în politică). Ianoşi se­lec­tează însă mai multe fapte ce i-ar plasa pe respectivii la antipodul dog­ma­ticii staliniste sau naţional-comuniste. Din acest motiv, autorul Cronicii... pare a juca rolul unui avocat indirect pentru unii, dar şi pentru sine, deoarece, vor­bind despre ceilalţi, se referă automat şi la el. Paul Georgescu, Zigu Ornea, Ov.S. Crohmălniceanu, Alexandru Paleologu sunt doar câteva nume. Lor li se adaugă multe altele, ale unor foşti studenţi sau colaboratori mai tineri: Mircea Martin, Matei Vişniec, Gabriel Liiceanu, Virgil Tănase, Ileana Mălăncioiu ş.a. Dar toate aceste figuri mai mult sau mai puţin pa­sa­gere dau consistenţă memoriilor lui Ion Ianoşi, nu doar prin numărul mare al amănuntelor de frescă, ci printr-un ele­ment recurent ce imprimă acestor por­tre­te o anumită doză de dramatism. L-aş numi unghiul de fugă al destinului. Pen­tru că nu se pierde nici o clipă din ve­de­re schimbarea bruscă, radicală ce de­via­ză traiectoria existenţială a tuturor. Aceste unghiuri de fugă adăugate unele altora reuşesc să contureze mai eficient drama românească postbelică şi toate ce­le­lalte aspecte interconectate decât uria­şul expozeu socio-politic. Ultimele pa­gini, cele dedicate destinului tragic al fii­cei sale, amplifică şi mai mult aceasta sen­zaţie.

 Avatarurile individuale mărturisesc mai mult despre viaţa istoriei decât Is­to­ria însăşi.

Ion Ianoşi,  Internaţionala mea. Cronica unei vieţi, Editura Polirom, 2012