Bucurestiul Cultural, nr. 119 - După dealuri. Cine-i de vină?

O să încep cu un clişeu: „O imagine face cât o mie de cuvinte“. Şi o să vă rog să mă iertaţi pentru asta, dar aceasta este expresia care dă cel mai bine glas sen­zaţiei pe care mi-a lăsat-o filmul După dealuri.

După dealuri este cel mai recent film rea­lizat de regizorul Cristian Mungiu, cu scenariul scris tot de el. A fost no­mi­na­lizat la Cannes pentru Palme d’Or şi a câştigat în cadrul aceluiaşi festival pre­mii­le pentru Cea mai bună actriţă (Cris­ti­na Flutur, Cosmina Stratan) şi Cel mai bun scenariu (Cristian Mungiu).

Drama este creată după romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu şi Cartea ju­de­că­torilor. Ambele pornite de la un fapt real – evenimentul petrecut la mă­năs­ti­rea Tanacu, unde o novice a murit din cauze încă neelucidate, după o serie de slujbe de exorcizare. Oricât de mult aş fi citit în presă despre caz, oricâte aş fi vă­zut la televizor la momentul respectiv şi chiar piesa de teatru inspirată de eve­ni­ment, nu au avut un asemenea impact asu­pra mea ca imaginile din film. Acesta este şi motivul pentru care clişeul mai sus numit îmi tot bântuie prin minte de la vizionare încoace.

Deoarece întâmplările din film sunt pe larg cunoscute de public, nu pe acestea s-a concentrat pelicula. Adevăratul punct de interes îl constituie părţile implicate în poveste – preoţi, poliţişti, medici, co­pii orfani etc. – şi, desigur, modul în care sunt compuse scenele şi simbolistica lor.

Alina (Cristina Flutur) şi Voichiţa (Cos­mina Stratan) se reîntâlnesc după ani; au fost colege la căminul de copii unde au crescut împreună, dar apoi au luat-o pe pe căi separate: Alina a plecat să lucreze în Germania, în timp ce Voi­chi­ţa s-a refugiat la mănăstire. Pe cele două le-a unit singurătatea copiilor fără pă­rinţi, iar acum Alina se întoarce în ţară să-şi viziteze vechea prietenă la schit, împinsă de aceeaşi singurătate fără leac. Dar Voichiţa s-a schimbat, a găsit o alinare în religie, iar de aici por­neş­te drama.

Graiul moldovenesc, aşezat şi lin, în care este purtat dialogul în film se aude clar, dând credibilitate personajelor de pe ecran, iar dinamica dintre prota­go­nişti este la fel de reală pentru specta­tor. Le vezi pe măicuţe cum forfotesc în jurul noii venite şi cum se reped să îm­­plinescă voia părintelui. Sintagma după care se ghidează oamenii bisericii apare încă de la început scrisă pe gardul mă­năs­tirii: „Crede şi nu cerceta“. De altfel, tot filmul este plin de simboluri.

Însă Alina nu poate să creadă şi nici să înţeleagă de ce prietena ei s-a în­­străi­nat. De aceea, încearcă prin orice mijloa­ce să o recupereze: să o convingă să ple­ce cu ea sau să rămână împreună la mănăs­tire.

Credinţa celor de la mănăstire este la fel din moşi-strămoşi, lucrurile întâm­plân­du-se „pentru că aşa trebuie“ sau fiind interzise pentru că „e păcat“. Alina vine să-i tulbure, punându-le întrebări la care unicul lor răspuns nu poate fi dat decât de rânduiala pe care au moş­te­nit-o. Prin vocea preotului (Valeriu An­driuţă) vorbeşte datina neîntreruptă, care nu vrea să facă rău, dar care nu ştie să procedeze altfel şi care nu s-a pu­tut adapta la noi vremuri şi realităţi. Iar cuvintele preotului sunt repetate de măi­cuţe, care îl iau ca îndrumător pen­tru orice problemă.

Refuzul prietenei ei şi distanţa care a apă­rut între ele o îmbolnăvesc pe Alina, dar nu ştii dacă este o boală a sufletului sau a trupului. Astfel apare galeria de per­soane implicate şi posibili vinovaţi. Oare doctorii care nu par a şti să o tra­te­ze sunt incompetenţi? Preotul este în­­chis­tat în credinţe depăşite? Sau Voichi­ţa ar trebui să încerce să-şi înţeleagă prie­tena?

Accentul pus în film pe relaţia de prie­te­nie dintre cele două fete este evident şi din modul în care se filmează: ambele protagoniste apar în cadru în acelaşi timp. Nu există momente în care vedem ac­ţiunea doar din perspectiva uneia din­tre ele, maniera obiectivă în filmare păs­trân­du-se până la final, chiar şi în mo­men­tele cele mai intense, cum ar fi ul­ti­me­le 20 de minute. Povestea sugerează că fetele au avut anterior o relaţie les­bia­nă, dar acest fapt este pus în umbră de drama filmului, iar declaraţiile de dra­goste ale Alinei trebuie înţelese ca ale unui om singur către un frate de su­fe­rinţă.

Crizele din ce în ce mai violente făcute de Alina îi determină pe cei de la mănăs­ti­re să o supună unor slujbe de exorci­za­re, dar, pentru că este agitată şi nu o pot stăpâni, o leagă. După câteva zile pe­tre­cute astfel, Alina moare, dar oare din ce cauză? Pelicula nu cade nici în extre­ma filmelor cu exorcizări şi posedaţi, de­oa­rece şi această parte devine doar un ca­dru pentru suferinţa mult mai pro­fun­dă trăită de cele două şi pentru lupta lor interioară.

Durata filmului s-ar putea să vă pună puţin răbdarea la încercare, întrucât este lung de aproape trei ore. De aceea, vă recomand să-l vizionaţi într-o stare anu­me. Scenele sunt lungi şi molcome, în­­tocmai ca viaţa din cătunul moldav. Nu se taie din acţiune, aşa că urmăreşti per­sonajele pe drumul lor dintr-un punct în altul şi le poţi vedea mimica şi gestu­rile. Nu sare totul rapid de la un mo­ment de interes la altul doar pentru a di­na­miza vizionarea. Într-un astfel de film, protagoniştii au spaţiu să evolueze şi se poate vorbi de o veritabilă „psiho­lo­gie a personajului“.

Aşa cum spuneam, După dealuri este o peliculă plină de simboluri. Anumite ca­dre par tablouri în care punctele de întu­ne­ric şi lumină sugerează starea de spi­rit a celor în cauză sau pregătesc privi­to­rul pentru ce va urma. Există chiar câteva momente de întuneric deplin în această peliculă. Iar în momente de ma­xi­mă intensitate personajele sunt fil­ma­te din spate, fiindu-ne refuzat accesul în mintea lor. La fel de semnificativă este şi aşezarea personajelor, care sunt ală­tu­rate în funcţie de relaţiile dintre ele, iar aceste relaţii evoluează, schimbându-se astfel şi locul protagoniştilor.

Acesta este un punct pe care vreau să insist, deoarece cred că Mungiu a reuşit să ducă simbolistica poziţiei în cadru din­co­lo de clasicul alăturare–opoziţie. În une­le momente, personajele sunt dispuse surprinzător, alteori teatral. Nu cred că a existat o teamă sau o fugă de teatra­li­ta­te, cei din film apar aşezaţi astfel în­­cât să te facă să înţelegi multe replici ne­rostite. Este o creaţie plină de detalii, care merită urmărită de mai multe ori, pen­tru a te putea concentra pe fiecare în parte.

De exemplu, în scena în care se face re­constituirea evenimentelor în biserică, unde sunt strânse toate măicuţele şi preotul alături de poliţişti, Voichiţa este sin­gurul personaj cu faţa către noi. To­tul este în semiîntuneric, în timp ce asu­pra ei cade o rază de lumină şi ne dăm sea­ma că ceva s-a schimbat în ea.

Odată cu evoluţia personajelor şi a ac­ţiu­nii, se modifică şi modul în care arată ca­drele. De la imagini de ansamblu, largi şi mişcându-se încet, pe măsură ce lu­crurile se precipită, se trece la cadre mult mai apropiate, rapide, care redau ideea de zbucium şi angoasă. Tot aşa apar şi prim-planurile; feţele persona­je­lor sunt în detaliu analizate în anumite momente, şi aici intervine măiestria ac­to­rilor care dau viaţă personajelor, mai ales din tonalitatea vocii şi mimică.

Implicaţiile religioase ale scandalului sunt duse în acest film la extrem. Anu­mite momente par stranii prin locul în care sunt plasate: biserica, curtea mănăs­ti­rii etc. Regizorul nu este părtinitor, iar cazul nu primeşte o rezolvare în film. E ca un roman pentru premiul Pulitzer: îţi pre­zintă faptele, te face conştient de ele, dar rămâne fidel echidistanţei jurnalis­ti­ce. Uneori crezi că vinovaţi sunt doctorii, alteori oamenii bisericii par obtuzi şi ne­­în­­ţelegători, iar alteori blamezi per­so­na­jele centrale – pe cele două fete – pen­tru situaţia lor.

Ce am apreciat, cu siguranţă, a fost faptul că nu este un film cu oameni urâţi. Nici ca suflet, nici ca înfăţişare. Nu există un exponent absolut al răului sau imagini scabroase. Există clipe de groa­ză sau de consternare, dar asta face un film bun.

Cât despre titlu... vă las pe voi să în­­cer­caţi dezlegări ale enigmei. Pentru mine este un topos, este un loc în care se întâmplă lucruri; şi vrea să sugereze ascunzişuri şi evitări, laşitatea unora şi mai ales pasarea vinei.

Iar ca final, o să folosesc poate tot un clişeu, dar de data asta citat. Unul din­tre spectatorii aflaţi în sala de cinema a rezumat astfel impresia sa la sfârşitul filmului: „Poate să-ţi placă sau poate să nu-ţi placă, dar este cu siguranţă un film pe lângă care nu poţi să treci şi pe care îl ţii minte“.