Bucurestiul Cultural, nr. 119 - Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 2012

Un afiş frumos creat de Cosmin Ar­de­lea­nu, un caiet-program bilingv, de ţi­nută, şi teme sau secţiuni cuprin­ză­toa­re, evenimente conexe, iată datele celei de a 22-a ediţii a FNT, al doilea din man­da­tul criticului Alice Georgescu. Impuse de calendarul UNESCO, două dintre te­me, Al matale Caragiale şi Strindberg, înaintaşi, urmaşi, au asigurat festi­va­lu­lui piloni dramaturgici solizi, numele lui Silviu Purcărete, nominalizat la Focus – prilejuieşte o incursiune în universul regizoral al apreciatului artist până la spec­tacolele de dată recentă O Furtună şi Gulliver, iar la De toate pentru toţi s-a vrut, vreau să cred, etalată colecţia de sti­­luri şi viziuni teatrale demne de inte­res, ceea ce nu înseamnă o eludare a cri­te­riilor valorice în favoarea diversităţii. Tinerilor le-a fost rezervat capitolul Tea­trul de mâine, actorilor, acela intitulat În prim plan actorul şi tuturor îndemnul la bucurie şi sfidarea crizei, rostit de di­rec­toarea festivalului în chiar seara deschiderii. A mai fost inclus în program şi TN Radiofonic, cu programări tematice pe sprânceană (n.b., aici s-a auzit în pre­mieră absolută Drumul spre Damasc, tra­dus acum de Carmen Vioreanu pentru atelierele Cătălinei Buzoianu, ceea ce ar fi meritat menţionat), iar evenimentele conexe includ numeroase lansări de car­te, conferinţe şi celebrele Divane, găz­dui­te de Fundaţia Lowendal, Librăria Bas­ti­lia şi Ceainăria Serendipity. Zece zile de teatru, aşadar, în Capitală, aşa cum le-au recomandat la radio, cu vocile lor in­con­fun­dabile, Victor Rebengiuc şi Ion Caramitru.

* * *

Silviu Purcărete, regizor de operă

Ştiam că Silviu Purcărete montează ope­ră, în străinătate mai ales, în trena unei tendinţe majore a scenei mondiale care mizează pe regizorii de teatru în ac­ţiu­nea reuşită de revitalizare a spec­ta­co­lu­lui de operă. Gianni Schicchi, de Gia­co­mo Puccini, e însă într-un fel ceva dife­rit. Realizată în cadrul Teatrului Maghiar de la Cluj, producţia are un marcaj dra­ma­tic ab initio, prin însăşi opţiunea re­gi­zo­rului. Fiindcă actul acesta puccinian con­ţine o mare încărcătură teatrală, care determină o abordare mai degrabă din direcţia teatrului. Nu ştiu ce im­pre­sie face melomanilor, dar, ca spectator de teatru, eşti imediat frapat de meritele actorilor, care ştiu să redea personajele în toată complexitatea lor şi nu doar prin prisma partiturilor muzicale. Mo­no­lo­gul cântat al Laurettei (Emöke Kató), fiica lui Gianni, clamându-şi iubirea ame­ninţată de despărţire, este, de pildă, un moment aplaudat la propriu în mon­ta­rea clujeană. Cum libretul se încheagă în jurul unei ceremonii de înmormântare în care familia se luptă pentru drepturile tes­tamentare, e de la sine înţeles că re­gi­zo­rului i-a plăcut să abordeze zona gro­tes­că a momentului, tratând, mai întâi în scene mute şi apoi în altele cântate, ta­bloul acesta uman prin prisma tragi-co­micului. Masa de parastas e în pre­lun­gi­rea catafalcului, iar cadavrul e purtat prin scenă de personajul inventat numit Umbra, luând parte la acţiune. Deşi un cli­şeu, această psihologie care duce dra­ma în caricatură a fost întotdeauna te­ren favorabil creaţiei în teatru. Silviu Pur­cărete se simte aici în largul său, in­ven­tând situaţii dintre cele mai neaş­tep­ta­te. (Tabloul în care Buoso Donati, cel mort, împarte aceeaşi canapea cu Do­nati, cel reînviat sub chipul lui Gianni Schicchi, cel care face farsa rescriind tes­ta­mentul în favoarea sa, este unul me­mo­rabil. Din punct de vedere plastic, dar şi ca sens, sarcasmul atinge aici su­bli­mul.) I-a mai plăcut regizorului, mare artist al mânuirii mulţimilor pe scenă, care a redescoperit în teatrul modern func­ţia corului, să se joace cu acest per­so­naj colectiv, devenit decisiv în spec­ta­col. De la început şi până la sfârşit, mul­ţi­mea de unchi, mătuşi, veri, cumnaţi, ne­poţi sau rude mai îndepărtate sunt în scenă şi doar o mână de maestru putea să facă din acest furnicar o sumă de in­di­vi­dualităţi cu profile proprii şi voce dis­tinctă, în ansamblu. Actoria de înaltă clasă şi-a spus aici cuvântul, dar şi mu­zi­ca­litatea studiată şi execuţia impre­sio­nan­tă, sub bagheta dirijorală a lui Kata­lin Incze – Árpád Sándor, interpretând par­titurile solistice ale lui Gianni, sau Adorján Pataki, în rolul lui Rinuccio, i-au satisfăcut cu siguranţă, prin prestaţie, pe melomani, iar Zsolt Bogdán, József Biró, Péter Hilda, Miklós Bács, Csilla Albert sau mai sus-citata Emöke Kató au impresionat prin cât de actori-totali sunt. Helmut Stürmer şi Lia Manţoc pun în mişcare un angrenaj scenografic care susţine cu umor farsa, atunci când cu­burile transparente din care e con­struit încep să se mişte prin scenă, trans­for­mând adunarea costumată în negru
în spectre ameninţătoare.

Două loturi – groază şi mister

O imagine coşmarescă din care pri­veş­te în gol Marius Manole, povestitorul, cu ochii încercănaţi de un machiaj gros expresionist, având în planul doi alte figuri asemenea, unele dintre ele strivite de gratiile unui decor labirintic, e ceva ce cu greu ar putea avea legătură cu titlul. Fiindcă, aşa cum se punctează şi în caietul-program, personajul fabulos creat de Birlic, acest Lefter Popescu, bla­ji­nul perdant din schiţa lui Caragiale, ne provoacă prin tradiţie doar zâmbete. Cel mult amare. Nenorocul funcţio­na­ru­lui care pierde biletele câştigătoare şi le regăseşte tocmai când bancherul îi co­mu­nică prin celebrul „viceversa“ că se în­­şe­la­se în speranţa sa de procopsire, e o glumă sinistră, zice regizorul, care stâr­neş­te compasiune şi, în cazuri extreme, groaza. Şi uite aşa, ajunge Elefteriu Po­pescu, zis Lefter, eroul unui thriller, în­­tr-un spectacol care ne aminteşte de Nosferatu, capodopera lui Murnau de la în­­ceputurile filmului de groază. Ba şi de Doctorul Caligari, a cărui mască pare a fi ser­vit de model acestei ipoteze de spec­ta­col nu doar inedită, ci şi întru totul reu­şi­tă, ce ne descoperă o altă faţă a dra­ma­tur­gului nostru naţional. Stilul impe­ca­bil al spectacolului emană, paradoxal, din lumea lui Caragiale şi a povestirii. Pa­radoxal, pentru că nu l-am intuit până acum, deşi o analiză de text ni l-ar fi sugerat, fie şi numai din voluptatea cu care e evocat dracul, ca ultim argument al acţiunii. Nici universul uman al po­ves­ti­rii compus din Mitici de tot felul, am­plo­iaţi la bancă, berari, poliţai sau chi­vu­ţe paşnice înrudite cu cele din nuvela lui Mircea Eliade nu ne-ar fi dus cu gândul la scenele sinistre din spectacolul lui Da­bija, ai cărui protagonişti par descinşi din lumea fantastică a unor tărâmuri în­­tunecate. Şi totuşi, cât de adevăraţi sunt cu toţii şi mai ales ce bine ţintite sunt temele vizate discret de autor şi preluate cu voluptate de regizor! Rapacitatea ban­che­rilor, corupţia poliţiei, care vrea pro­cent şi stâlceşte în bătaie, persecutarea amărâtelor de ţigănci, birocraţia şi fixis­mul relaţiilor de muncă din instituţiile statului, misticismul, sărăcia sunt, rând pe rând şi laolaltă, prinse în spectacol prin­tr-un dispozitiv scenic ce pare a cen­tri­fuga acest material de viaţă până la o omo­genizare rea numită mâzgă. În spa­ţiul teatral special şi generos al noii Săli Mici a Teatrului Naţional, Helmut Stür­mer a avut posibilitatea să utilizeze tur­nan­ta, punându-i la dispoziţie regizo­ru­lui cheia acestui amalgam în care gra­tii­le arestului, casa cu geamlâc a chivu­ţe­lor, stra­da, cârciuma să coexiste halucinant, prinzând captivă în acest cub mul­ti­func­ţio­nal o lume în delir (termen drag lui Dabija), care nu mai are altă soluţie decât să bâiguie rugăciuni. Asta şi face Ni­coleta Lefter, nevasta terorizată a erou­lui, în scena finală a spectacolului, urmărindu-ne cu apariţia ei de spectru şi după. Cu părul în flăcări şi ochii ieşiţi din orbite, Gavril Pătru, alias Lefter Po­pescu, participă la bătaia aplicată de poliţaii zeloşi chivuţelor, după ce băuse o noapte cu aceiaşi, într-o scenă cu rapel co­tidian care ne dă fiori. Buimac în aş­tep­tarea verdictului, parcă nu mai are însă forţă să trăiască nebunia la aflarea răspunsului care-l lipseşte de averea sperată. Foarte convingătoare prin pito­resc şi dramatism sunt chivuţele spo­ro­văind pe limba lor ţigănească, suduind sau plângându-şi soarta, acuzate fiind pe nedrept de furt. Ana Ciontea, într-o com­poziţie fină mizând pe evidenţierea fon­dului de umanitate al personajului, şi su­ratele ei mai tinere, Eliza Păuna, Ilona Brezoianu, alcătuiesc convingător gru­pul de referinţă la scara absurdului presupus de întâmplare. Căpitanul Pan­de­le (Mădălin Mandin), Comisarul Turtu­reanu (Daniel Hara) şi ceilalţi tineri aleşi de regizor s-au integrat creativ an­sam­blului, dominat la vedere de Marius Manole, care ne străpunge cu privirea în numele lui Caragiale. Să mai spunem că ilustraţia muzicală semnată tot de Al. Dabija apelează la compozitori precum Schubert, Anton Webern, Penderecki, pen­tru a avea imaginea stilistică a aces­tui spectacol atât de rafinat şi îndepărtat de imaginea clişeizată de o tradiţie pă­gu­bi­toare, a autorului.

La ce mai visează Afrim

Tocmai când credeam, după Avalanşa, de pildă, că Radu Afrim a naufragiat în albul armoniei, când poetul imaginilor dă­dea semne de revenire din beţia pa­ra­di­surilor artificiale şi albastrul... de Afrim ne făcea cu ochiul de pe coperţile unei cărţi, iată-ne din nou loviţi în plex de acest Vis... ieşean, ieşit din toate ţâ­ţânile. Shakespeare, un pretext. Atena, alt pretext pentru a invoca soarta Gre­ciei de azi care invadează scena din ecra­nele televizoarelor. Tezeu însuşi e un om al zilelor noastre, un baştan în călduri, care taie panglici şi se pregăteşte de nun­tă, forţând totodată mâna copiilor spre o căsătorie nedorită. Fugind din ca­lea părinţilor, aceştia se refugiază într-o discotecă, numită Forest, în renovare, unde piesa ast­fel citită cuplează destul de greu pe mai departe cu datele ori­gi­na­re, fapt vizibil mai ales când actorii spun, culmea, chiar textul shakespearian.

Ideea acestei „păduri de tineri“ mi-a amintit de revolta hipioţilor care fugeau din familiile lor bogate, peregrinând spre Nepal în căutarea unei libertăţi se­xua­le totale şi, evident, a independenţei. Reeditarea unei asemenea atitudini tre­bu­ia, fireşte, updatată şi asociată cu in­gre­dientele zilei, drogurile, libertatea opţiunilor sexuale, ritmurile disco şi, nu în ultimul rând, politica. Aşa încât Ti­ta­nia devine o matroană asexuată, iar Ele­na, un transsexual. Meneur de jeu e in­dia­nul din povestea lui Shakespeare, sub chipul unui dansator cu chip de drac, iar Puck, un DJ atlet, pandant al vrăjitorului Oberon. Prin discoteca cu pri­cina se aglomerează şi câteva ani­ma­toa­re şi o figuraţie veselă, chiar zgo­mo­toa­să, chemată să ia parte la poveste. Doar că aceasta, povestea, se desluşeşte greu şi, la urma urmelor, nici nu mai con­tează. Atmosfera e vag cacofonică în acest Forest, alienarea e generală şi mai eficientă decât magia florii fermecate cu care sunt smintiţi îndrăgostiţii; iar pre­zen­ţa meşteşugarilor – acum o brigadă de muncitori în salopete şi cu nume neao­şe – ar vrea să fie o replică „sănă­toa­să“ la visul devenit ridicol. Maimu­ţă­ri­rea realităţii îi întristează însă chiar şi pe tineri, care, părăsind scena în tăcere, ne fac să credem că se simt în oarecare di­ficultate în acestă lume amestecată, chi­cioasă, în care oare ce va mai fi con­tând? Chiar dacă mesajul regizorului (eu l-am citit ca pe o avertizare) e până la urmă de înţeles, spectacolul nu-l asumă în toată polifonia lui, lăsându-ne sen­za­ţia unei împliniri parţiale. Scenografia Iulianei Vâlsan, cu extravaganţele şi gră­di­nile ei suspendate, e poate personajul cel mai inspirat.