Bucurestiul Cultural, nr. 119 - Pentru orice editură, un echilibru just între componenta de business şi misiunea sa culturală este esenţial

Silviu Lupescu | 06.11.2012

Pe aceeași temă

Cui îi mai pasă astăzi de cultura scrisă în România „băieţilor deştepţi“
• Politica de publicare a tinerilor scriitori este importantă pentru orice editură şi nu ţine seama de considerente financiare, ci mai curând de strategii • Sunt sute de localităţi în România unde cărţile nu ajung pentru că nu există librării
• România, invitat de onoare la Salonul de Carte de la Paris – un test dificil pentru viaţa editorială autohtonă

 

Cum afectează un alt an de recesiune eco­no­mică vânzările de carte din România?

După trei ani de scădere continuă a pro­ducţiei editoriale, unul în plus aproa­pe că nu mai contează. S-a ajuns deja la fundul gropii, la un nivel minim de vân­zări. Mai precis, ne situăm pe ultimele locuri în statisticile europene privind „con­sumul“ de carte fără ca să se în­­tre­va­dă vreun reviriment. Numărul edi­tu­ri­lor s-a micşorat continuu, numărul apa­ri­ţiilor editoriale noi, de asemenea. Tira­je­le au scăzut şi ele, ceea ce face din ac­ti­vi­tatea editorială una puţin atractivă pen­tru investiţii. Fiecare editură s-a adap­tat cum a putut – reducându-şi per­so­nalul de specialitate, renunţând la unele contracte sau, pur şi simplu, in­trând „în hibernare“. Au apărut ediţiile ieftine, multe fiind de o calitate în­­do­iel­ni­că în ceea ce priveşte traducerea şi re­dac­tarea, altele fiind de-a dreptul pla­gia­te. Cam aici putem spune că ne situăm. Nici măcar statistici concludente la nivel naţional nu mai avem. Ultimele studii
în domeniu s-au realizat acum vreo 7-8 ani de către Asociaţia Editorilor din Ro­mâ­nia. Lucrăm, cum s-ar spune, „pe orb“, cu nişte cifre estimative mai mult sau mai puţin subiective, chiar false uneori.

Spre ce genuri de carte se îndreaptă ci­ti­to­rii, atunci când puterea de cumpărare sca­de? Există vreo diferenţă între pre­fe­rin­ţe­le lor în condiţii economice normale şi în con­diţii de criză?

Nu am date suficiente, deci nu pot să fac decât observaţii cu caracter personal. Cred că toate domeniile editoriale au fost afectate în egală măsură. O excepţie ar putea-o reprezenta cărţile de învăţare a limbilor străine, un semn că tot mai mulţi români pleacă sau intenţionează să plece în străinătate. Cărţi pentru me­dici, asistente medicale, ospătari, in­for­ma­ticieni... mai toţi vor să înveţe o lim­bă străină ca să îşi poată practica me­se­ria „afară“. În anii trecuţi, în top erau limbile spaniolă şi italiană, acum sunt germana şi engleza. Exigenţele din ul­ti­mii doi ani de la bacalaureat au deter­mi­nat o creştere uşoară a vânzărilor de car­te din bibliografia şcolară. Dacă se va re­ve­ni la sistemul anterior, la „bacalau­rea­tul pentru toţi“, adică la unul „adaptat la realitate“ (sic!), probabil că şi în acest do­meniu se va înregistra o recesiune. De altfel, nu ştiu ca Ministerul Educaţiei să fi iniţiat, în ultimele două decenii, un pro­gram care să-i atragă pe elevi spre lec­tură. Febra schimbărilor incongruente sau de-a dreptul contradictorii care a cu­prins învăţământul românesc, având la bază celebra replică „Şcoala scoate tâm­piţi“, a omis tocmai acest adevăr simplu: că o cultură generală solidă se dobân­deş­te prin lectură.

Îmi aduc aminte de un articol de acum câţiva ani, din New York Times, care sus­ţi­nea că, în SUA cel puţin, recesiunea ar pu­tea avea efectul paradoxal de a îndrepta mai mulţi oameni spre lectură, datorită „es­ca­pismului“ pe care aceasta îl oferă. Există ceva adevăr în această afirmaţie?

Nu suntem singura ţară atinsă de re­ce­siune. Nici în Europa, nici în Statele Unite, ambele suferind de pe urma re­ce­siu­nii, nu s-a înregistrat o orientare sem­ni­ficativă spre lectură ca urmare a crizei eco­nomice. Cu atât mai puţin la noi, unde „modelele“ publice de succes au de­ve­nit cine ştie ce parlamentari europeni care abia dacă pot bâlbâi un şir de cu­vin­te agramate, plagiatorii, interpreţii de manele, incompatibilii, politrucii ori de­mo­latorii năimiţi ai celor câţiva (puţini!) scriitori români de succes traduşi în străi­nătate. Cam la fel bănuiesc că se pe­trec lucrurile şi în artele plastice sau în cinematografie. Cui îi mai pasă astăzi de cultura scrisă în România „băieţilor deş­tepţi“? Primează interesele economice de gaşcă, confruntările vulgar media­ti­za­te, bădărănia îmbogăţiţilor dubios, goa­na după ciolan şi altele asemenea. Cul­tu­ra devine atractivă doar în măsura în care poate aduce capital electoral sau be­ne­ficii personale. Ori ca să-ţi anihilezi vreun adversar.

Consideraţi că, în timpul recesiunii eco­no­mice, statul ar trebui să se implice pentru sus­ţinerea pieţei de carte? Cum ar putea face acest lucru, ce sugestii aţi avea, unde ar trebui să se îndrepte sprijinul lui?

Mergeţi într-un oraş mediu sau mic, în Călăraşi sau în Mizil, de exemplu, ori într-un liceu, şi întrebaţi care este fon­dul de carte din bibliotecă. De cele mai mul­te ori, veţi afla că e unul foarte vechi, deteriorat sau chiar inexistent. Aceasta ar fi o primă datorie a statului sau a consiliilor locale, după caz: să alo­ce fonduri de achiziţie pentru biblioteci. Din câte ştiu, Ministerul Culturii nu a mai alocat asemenea fonduri de 2-3 ani decât pe hârtie. Pe plan local, doar câte­va biblioteci municipale mai achiziţio­nea­ză cărţi. Pentru localităţile mai ne­vo­ia­şe, facem donaţii. Polirom face multe donaţii de carte, pentru peste 50 de bi­blio­teci anual, şi sper că şi alte edituri fac la fel. Donaţiile noastre însă nu pot suplini situaţia critică a bibliotecilor, cu atât mai mult cu cât nici legea nu per­mite. Cred că suntem unica ţară în care do­naţiile de carte se impozitează.

Apoi, TVA-ul la carte în România e printre cele mai mari din Europa. În Marea Britanie, de exemplu, e zero. Sunt sute de localităţi în România unde căr­ţile nu ajung, pentru că nu există li­bră­rii. Articolul 33 din Constituţie, cel pri­vind dreptul la informare şi, implicit, la cultură, e doar o glumă bună şi nimic mai mult. Nimeni nu se simte obligat să îl respecte, cu atât mai puţin să îl pună în practică. Odată cu desfiinţarea TVR Cultural, gluma cu accesul cetăţeanului cu venituri mici la produsele culturale a de­venit macabră. Pe de altă parte, uneori e mai bine ca statul să nu se amestece, decât să o facă aşa cum a fă­cut-o recent în cazul ICR. A fost o de­mo­la­re grosolană a unei instituţii presti­gi­oa­se, cu implicaţii internaţionale pentru care cu toţii vom avea doar de pierdut. E de prisos să mai amintesc că, atunci când bugetul este insuficient, banii „se taie“ de la cultură şi educaţie, adică de acolo unde nu prea e mare lucru de fu­rat.

Recent, am văzut un lucru care m-a ui­mit, într-o ţară pe care o consideram – gre­şit – ca fiind din lumea a treia (cul­tu­ra­lă). Într-un loc din Lima pe care nici un turist străin nu îl ocoleşte, la in­tra­rea în El Parque del Amor, era montată o pancartă uriaşă intitulată „Traseul cul­tu­ral Mario Vargas Llosa“. Era harta ora­şului pe care erau marcate locurile pe care celebrul prozator peruvian obiş­nu­ieşte să le frecventeze: cafenele, libră­rii, biblioteci, universităţi, parcuri pu­bli­ce etc. Păstrând proporţiile, căci nu avem un Premiu Nobel, aşa ceva ar fi de ne­conceput în România. La Iaşi, nici un tu­rist nu poate găsi o hartă cu locurile pe care le frecventa Eminescu. Ori Se­bas­tian, la Bucureşti. De ce nu am avea un „Traseu cultural Mircea Cărtărescu“, de pildă? Cine ar putea avea o astfel de ini­ţiativă într-o ţară în care Cărtărescu, Nor­man Manea, Horia-Roman Patapie­vici, Mircea Mihăieş – lista e mai lungă – sunt denigraţi pentru „delictul de opi­nie“ de către unii care probabil că nu au citit nici măcar o pagină din cărţile lor? Şi Llosa s-a implicat politic cândva, dar imaginea lui ca scriitor nu a avut de su­fe­rit. În Peru, el reprezintă un brand de ţară, principalul lor brand cultural. }in minte că ghidul peruvian care mă în­­so­ţea – cunoştea bine cinci limbi şi absol­vi­se Literele la Sorobona – m-a întrebat atunci: „Voi, românii, ce brand aveţi? Eu nu ştiu decât de Dracula“. Mărturisesc că nu am avut ce să-i răspund.

Cât din vânzările Editurii Polirom se des­fă­şoară on-line, cât prin vânzarea în libră­rie şi cu cât cresc aceste vânzări în timpul unui târg de carte?

Există la această oră câţiva „jucători“ pu­ternici printre distribuitorii de carte on-line, încât procentul a crescut sem­ni­fi­cativ în ultimii câţiva ani. Îl estimez undeva între 20% şi 25%. Astăzi, poţi la fel de bine să „răsfoieşti“ o carte pe In­ter­net, ca într-o librărie, poţi citi gratuit capitole din ea înainte de a te decide dacă vrei sau nu să o cumperi. Şi poţi să o şi piratezi. Dar pirateria, ca şi furtul in­telectual, este o cu totul altă poveste şi ar merita o discuţie mai detaliată.

Cum aţi evalua reţeaua de librării din Ro­mânia, mai ales în comparaţie cu alte ţări europene? Vedeţi o evoluţie de la un an la altul?

Din păcate, mai curând văd o invo­lu­ţie. Multe dintre librăriile mici au fali­men­tat, fie din cauza vânzărilor reduse, fie a fiscalităţii excesive. Introducerea im­pozitului forfetar a strangulat multe ase­menea librării, în special din oraşele mai mici. Înterprinzătorii, câţi sunt, nu au fost ajutaţi nicicum. Nu au apărut lan­ţuri noi de difuzare a cărţilor, iar cele care există deservesc doar oraşele mari şi şi-au redus şi ele numărul de li­bră­rii. Librăriile noi deschise în ţară, în ul­timul an, pot fi numărate pe degetele de la două mâini. Situaţia este mai bună în Bucureşti, dar, din păcate, nu putem ju­deca totul doar după Capitală (chiar şi aici, cartierele periferice sunt evident defavorizate). Cele câteva foste centre de librării judeţene privatizate – cele care supravieţuiesc şi nu au schimbat des­tinaţia spaţiilor – rezistă „eroic“ în con­diţiile scăderii drastice a producţiei edi­toriale şi a puterii de cumpărare. Ca proprietar al unui spaţiu, e mult mai pro­fitabil să-l închiriezi unei bănci, de­cât să administrezi o librărie.

Polirom pune la dispoziţia cititorilor săi şi e-book-uri. Cum a fost primită această ini­­ţiativă de către cititori?

E-book-urile sunt o direcţie de viitor, iar interesul pentru ele s-a dovedit a fi mai mare – cum era şi de aşteptat – în rân­dul tinerilor. Avantajele sunt in­dis­cu­ta­bile: poţi avea cu tine o adevărată bi­blio­tecă accesibilă oricând, producţia este ecologică, le poţi achiziţiona uşor, sunt versatile din punctul de vedere al uti­lizatorului, au un preţ de circa 50-60% în comparaţie cu ediţia similară ti­pă­rită pe hârtie ş.a.m.d. E-book-urile au pătruns într-un procent mai semnificativ pe piaţa anglo-americană. În Europa, vân­zările nu depăşesc cel mult 2% din to­talul vânzărilor de carte, dar, ceea ce este important, sunt în creştere continuă an de an. Faptul că, din punct de vedere fis­cal, cărţile în format digital nu sunt încă echivalate cu cartea tipărită, fiind taxate cu 24% cotă de TVA, este un im­pe­diment major. Este o tehnologie nouă care poate crea numeroase avantaje, in­clu­siv locuri de muncă, şi permite un acces mai facil la cuvântul scris, încât ar merita sprijinită din plin. Unele ţări deja au făcut-o.

Editurile Polirom şi Cartea Românească con­tinuă să fie principalul susţinător al scrii­torilor tineri din România. Pe ce loc se cla­sează literatura română printre vân­ză­ri­le editurii şi cum arată ea comparativ cu vân­zările de cărţi ale tinerilor scriitori din alte ţări europene?

Nu putem compara viaţa editorială lo­cală cu cea din alte ţări. În Europa, sunt ţări unde se tipăresc sute, chiar mii de titluri noi anual. La noi, abia dacă pu­tem inventaria câteva zeci de romane ro­mâ­neşti. Trebuie să ne asumăm acest rol de outsideri literari şi să plecăm de aici pentru a construi ceva durabil. Cu cer­titudine, avem azi câţiva prozatori tineri ale căror cărţi se pot încadra în ca­te­goria best-seller: Filip Florian, Dan Lungu, Florina Ilis, Lucian Dan Teo­do­ro­vici, Daniela Zeca-Buzura, Radu Pavel Gheo, Răzvan Rădulescu, Vasile Ernu, Florin Lăzărescu şi alţii. E o pleiadă valoroasă care a promovat o altă faţă a li­teraturii române în lume, una dezin­hi­ba­tă şi neprovincială. Majoritatea au fost traduşi şi publicaţi la edituri cu re­nu­me – şi subliniez acest lucru, pentru că o traducere făcută de diletanţi şi pu­bli­cată la o editură minoră din străi­nă­tate, fără distribuţie şi promovare, ne-ar aduce mai multe deservicii decât un be­ne­ficiu de imagine culturală. Nici o pa­gu­bă dacă unii jurnalişti, preocupaţi mai mult de propaganda de partid, nu au auzit de aceşti tineri scriitori. Res­pec­ti­vii nu prea mai au timp să citească, de vreme ce seară de seară fac turul com­plet al televiziunilor „de ştiri“, unde obiş­nu­iesc să emită opinii şi verdicte se­mi­docte în orice domeniu, inclusiv cultural. Pro­gramul de susţinere a traducerilor adre­sat editurilor străine, iniţiat de ICR în condiţii de profesionalism, a de­mon­strat că, atunci când există competenţă şi interes, cultura română poate sta ală­turi de altele similare ei fără nici un fel de complexe. S-a realizat astfel un lucru esenţial, şi anume faptul că multe edi­turi prestigioase au conştientizat că şi literatura română contemporană pre­zin­tă valori, că nu e prăfuită, ideolo­gi­za­tă şi bântuită de schematisme ori de un verbalism excesiv şi plicticos. M-am re­ferit aici la „fostul ICR“, nu la actuala in­stituţie care pare a redeveni una de propagandă pe „stil vechi“. Cu frustrări, cu veleitarisme, cu un naţionalism agre­siv în promovarea culturii române, nu cred că vom mai reuşi să convingem as­tăzi pe cineva într-o piaţă a produselor culturale care devine pe zi ce trece tot mai globalizată şi mai concurenţială.

După Gaudeamus, va urma, destul de re­pe­de, Salonul de Carte de la Paris, unde până acum nu a fost invitată nici o altă ţară „fostă satelită“. Credeţi că România e pre­gătită să facă faţă acestei invitaţii ono­rante?

Statutul României de invitat de onoa­re la Salonul de Carte de la Paris, din martie 2013, va fi un test dificil pentru viaţa editorială autohtonă. Din păcate, din câte înţeleg, pregătirile se află într-un oarecare impas – deşi mai sunt pu­ţine luni până la deschidere. S-a început cu stângul. Tăierea subvenţiilor pentru tra­duceri, într-un moment când multe edituri franceze se pregăteau să publice autori români special pentru Salon, a fost o surpriză cât se poate de neplăcută pentru ele, întărind opinia că suntem un par­tener labil pe al cărui cuvânt nu poţi să te bizui. Mai aud că lista autorilor tra­duşi în ţările francofone care ar fi tre­buit să fie prezenţi la Paris ar fi fost în­­lo­cuită intempestiv, cuprinzând alte nu­me, alese nu ştim de cine şi pe ce cri­te­rii. Dacă este adevărat, atunci, pentru pre­sa franceză, pentru editorii şi difu­zo­rii de carte de acolo, vor fi multe motive de uimire. Dacă va lipsi Gabriela Ada­meş­teanu, al cărei roman recent, Pro­vi­zo­rat, va apărea la Gallimard. Sau Nor­man Manea, laureatul Premiului Médi­cis Étranger, ori autori de-ai noştri care trăiesc în Franţa – Dumitru }epeneag, Matei Vişniec, Oana Orlea sau Bujor Ne­del­covici, de exemplu. Am primit recent un exemplar foarte frumos din Venea din timpul diez, romanul lui Bogdan Suceavă apă­rut de curând în franceză – roman care a mai fost tradus în Statele Unite, Ungaria şi Bulgaria. Vă închipuiţi ce vor gândi cei de la editura pariziană Ginkgo dacă autorul nu va fi prezent să-şi promoveze cartea printre vizitatorii Sa­lonului, cum se obişnuieşte. În schimb, în locul lui vor veni fel de fel de per­soane alese după criterii politice, de cu­me­trie, de gaşcă literară sau de orice altă natură. Oricum, nimeni nu a con­tac­tat Editura Polirom din partea orga­ni­za­torilor standului până acum, deşi sun­tem – dumnevoastră o spuneţi – „prin­ci­pa­lul susţinător al scriitorilor tineri din România“. La momentul potrivit, va tre­bui să ne cerem scuze faţă de unii autori care nu îşi vor vedea cărţile expuse în standul de la Paris sau dacă acest im­por­tant eveniment va fi pentru noi un răsu­nător eşec. Şi faţă de editurile partenere francofone va trebui să ne explicăm, de bună seamă. Organizarea unui ase­me­nea eveniment cere mult profesionalism, ingeniozitate şi rigoare, dar şi legături instituţionale şi, de multe ori, chiar personale, pentru a avea succes.

Veţi paria în continuare pe cărţi de debut ale tinerilor scriitori români, în condiţiile în care vânzările scad? Câţi autori români au debutat la Polirom, în acest an?

Răspunsul este simplu: da. Există de mulţi ani de zile un concurs tradiţional adresat debutanţilor la Cartea Româ­neas­că, iar la Polirom se publică anual, în medie, circa 15 cărţi semnate de de­bu­tanţi, incluzând şi autorii de lucrări non­fic­tion. Nu avem atâţia debutanţi de va­loa­re cât aş fi eu dornic să publicăm. Invitaţia adresată lor, de a trimite cât mai multe manuscrise, rămâne valabilă, fără să se înţeleagă prin aceasta că vom coborî în vreun fel ştacheta valorică. De altfel, şi editurile străine care traduc li­te­ratură română îi au adesea în vedere pe tinerii scriitori. O fac, desigur, cu gân­dul spre viitor. Nu trebuie să vedem aici neapărat un conflict între generaţii. Pro­za­torii importanţi, autorii mari sunt şi vor rămâne pricipalul blazon al unei edi­turi. Această punere în opoziţie a gene­ra­ţiilor pe care unii au făcut-o recent e jignitoare şi contraproductivă, în acelaşi timp. Trebuie să se înţeleagă că politica de publicare a tinerilor scriitori este una im­portantă pentru orice editură, din ori­ca­re ţară şi că ea nu ţine seama de con­si­derente financiare, ci mai curând de strategii.

Spre ce se îndreaptă, mai cu seamă, in­te­re­sul cititorilor şi profitabilitatea – fiction, non­fiction, literatură română, traduceri etc.?

La o primă analiză, cărţile nonfiction sunt cele mai căutate, deci mai pro­fi­ta­bi­le. Aş include aici cărţile cu conţinut prac­tic, dar şi memoriile, jurnalele etc. Pe de altă parte, există autori, români sau străini, ale căror cărţi se vând în ti­raje consistente an de an – Orwell, Sa­lin­ger, Haruki Murakami, Aurora Liiceanu, Gabriela Adameşteanu, Simona Popescu, Huxley, N. Steinhardt, clasicii ruşi, ca să dau doar câteva exemple. Ar fi ne­drept să facem clasamente.

Ce diferenţe ar fi – dacă există – între ad­mi­nistratorul/coordonatorul unei edituri şi un om de afaceri obişnuit?

Ca administrator al editurii, eşti obli­gat să te supui „legilor“ economice şi ma­na­geriale cu caracter general, adică ace­lor reguli care acţionează în mai toate do­meniile, fiind valabile pentru orice societate comercială. Ca director al unei edituri, trebuie să ţii seama de specificul şi rigorile activităţii culturale. Există un oarecare grad de contradicţie între cele două funcţii şi care poate afecta atât se­lec­ţia titlurilor publicate, cât şi metodele de marketing. Este ceea ce aş numi di­fe­renţa între business-ul şi misiunea unei edi­turi. Aici cred că se ascunde „secre­tul“ coordonatorului unei edituri. Pentru orice casă editorială, un echilibru just între componenta de business şi misiu­nea sa culturală este esenţial. Business-ul fără misiune nu are sens, iar invers, poa­te duce la faliment.

Cum reuşiţi să ajungeţi la un compromis între gusturile dvs. personale în materie de li­teratură şi ceea ce „se cere“, „se citeşte“?

Ideea că un director de editură ar tre­bui să îşi impună gusturile personale este în bună măsură falsă. E mai curând o viziune patriarhală, ţine de domeniul tre­cutului şi poate fi aplicată mai cu­rând unor edituri mici, să le spunem „fa­mi­liale“. Astăzi, când în lume avem mari trusturi mediatice, o astfel de vi­ziu­ne ar fi de neconceput. O editură, una im­portantă, are directori editoriali, coor­do­natori de colecţii, consilieri, referenţi şi de multe ori ei sunt cei mai în măsură să facă propuneri de editare. Mai impor­tant, cred, este că trebuie să existe ci­ne­va care să traseze nişte direcţii, să ela­bo­reze strategii. Am promovat colecţii care aparent nu aveau nimic în legătură cu „ceea ce se cere“ – colecţia „Ego.Proza“ ar fi un exemplu, apoi „Biblioteca medie­vală“, „Tradiţia creştină“, studiile de gen, filosofie analitică etc. Ca să fie „vie“, o editură trebuie să vină mereu cu ceva nou, să-şi surprindă cititorii prin ceva care poate să nu corespundă în mod evident unei anumite cereri gene­ra­lis­te de moment, ci mai curând uneia seg­mentate, adică unui public ţintă re­dus numeric, dar bine definit.

Ce noutăţi aduc Polirom şi Cartea Româ­neas­că la Târgul de Carte Gaudeamus din acest an? Cum credeţi că va fi acest Gau­dea­mus în comparaţie cu anii trecuţi? Ce aş­teptări aveţi de la el?

Gaudeamus a devenit nu doar o tra­di­ţie, ci şi prilejul ideal pentru edituri de a se prezenta cu cât mai multe titluri noi. Vor fi romane inedite de Filip Flo­rian, Florina Ilis, Matei Vişniec, Cătălin-Dorian Florescu, Simona Sora, Corina Sabău, Radu Aldulescu – îi amintesc doar pe câţiva –, se va lansa seria de au­tor a Gabrielei Adameşteanu şi o vom con­tinua pe cea recent lansată, a lui Andrei Oişteanu. Mai amintesc de noul volum de teatru al lui Radu F. Ale­xan­dru, de volumul de teorie literară al pro­fe­sorului Ion Pînzaru. Literatura ro­mâ­nă, vă asigur, va fi bine reprezentată. În ce priveşte literatura universală, i-aş aminti aici pe Don DeLillo, Hans Falla­da, Zeruya Shalev, Elif Shafak, Sofi Oksanen, în Biblioteca Polirom. Vom avea multe evenimente la târg şi sunt suficiente argumente pentru ca să sper că la această ediţie a Gaudeamus-ului vor fi mai mulţi vizitatori şi că ei nu vor pleca dezamăgiţi de la standul nostru.

Interviu cu SILVIU LUPESCU, director general al Editurii Polirom, realizat de Mădălina Şchiopu

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22