Bucurestiul Cultural, nr. 119 - Reformarea limbii române

Vorbim mereu de reformarea siste­mu­lui politic, a învăţământului, a te miri cui, dar la reformarea limbii române nici nu ne gândim... Pentru un om care a vor­bit o anume variantă a limbii sale timp de câteva lungi decenii (deceniile din co­mu­nism au fost, e sigur asta, mult mai lungi decât cele care au urmat, cel puţin până acum), apariţia noii variante, nu neapărat dictată de necesităţi foarte evi­dente, poate constitui dacă nu un şoc, în orice caz un motiv de enervare tem­po­ra­ră. Spun nu neapărat dictată de nece­si­tăţi foarte evidente, dar constat în ace­eaşi clipă că, de fapt, există un impuls imperios de a schimba limba, ca să nu mai vorbesc de rostirea românească, şi anume dorinţa unor cetăţeni de a se se­pa­ra de cei de dinaintea lor, prin acest nou cod, în mod evident străin acelora, adică nouă.

La auzul combinaţiei „avem decât“ se în­­fioară carnea pe un cunoscător al lim­bii române literare, care utiliza numai formula „nu avem decât“; oricât de de­par­te ar fi fost plasat nu-ul în propoziţie sau frază, el susţinea expresia aceasta, con­sacrată ca atare de uz, de dicţionare şi de o întreagă literatură. Ei bine, nu. Decât a ajuns să însemne doar sau nu­mai, iar acestea nu au nevoie de nici un con­trafort de tipul lui nu. Rebarbativ este cuvântul care-ţi vine în minte şi la au­zul acuzativului fără prepoziţie, de ti­pul „cărţile care le-am citit“, desigur, exem­­plul e şi el depăşit, pentru că noii vorbitori ai limbii române nu se mai obo­sesc să citească aşa ceva, de vreme ce există Internetul. Nu mă mai revolt, ob­serv. Aici, la căderea lui pe dintre cărţile şi care, există o explicaţie logică: fără pre­poziţie e mai simplu, mai rapid, deşi pen­tru cineva experimentat se înce­ţo­şea­ză (sau preferaţi blurează?) o clipă sen­sul. Ajungi, din obişnuinţă, să cali­fici, să cataloghezi oamenii după rostirea acuzativului cu sau fără prepoziţie, după rostirea lui decât cu sau fără negaţie. Din ce clasă intelectuală fac parte şi, în con­secinţă, ce opţiuni politice şi de viaţă vor scoate pe gură deîndată ce li se va da ocazia.

O utilizare sui generis a cuvântului da­torită, în toate împrejurările, care sem­nalează o cauzalitate, este iarăşi ceva care îl supără pe un vorbitor mai nuanţat al limbii române. Să auzi că o per­soană „a fost internată în spital da­to­ri­tă unei boli grave“ e comic, dacă faptul n-ar fi dramatic. Datorită, în fond, şi-a şters azi perechea, folosită de obicei pen­tru cazurile nefericite sau pur şi simplu neplăcute, din cauza. Se spunea: „sufăr din cauza morţii cuiva apropiat“, iar nu „sufăr datorită morţii cuiva apropiat“, cum e de aşteptat să auzi astăzi, nu nu­mai la televizor, unde vorbitorii sunt din­tre cei mai rudimentari, ci chiar pe stra­­dă. E mai simplu aşa, deci ce mai con­tea­­ză nuanţele! Îmi amintesc de gazda mea de la 2 Mai, Sultania Omer, care te în­­tre­­ba ce faci şi la răspunsul tău îţi mai adău­ga şi ea un „foarte bine, foarte bine“, chiar dacă i-ai fi spus că te doare tare capul sau eşti bolnav. Automatismul lucra în locul raţiunii, cum lucrează şi azi, în multe utilizări ale cuvintelor ro­mâ­neşti.

Din goană, poate, a dispărut şi forma dublă fie una, fie alta, înlocuită cu te miri ce fie... sau, ori fie... şi. Adică, nu „fie soare, fie vânt“, cum era normal până la această reformă, ci „fie soare sau vânt“, ceea ce te face să aştepţi un alt fie care de obicei nu mai vine, pentru a completa expresia de mai-nainte: „fie soare sau vânt, fie ninsoare etc“. Ca să nu mai spun de combinarea unor jumă­tăţi de expresii consacrate cu alte jumă­tăţi, tot consacrate. La Cluj, cu mulţi ani în urmă, era citat un activist de partid şi scriitor care exclamase într-o şedinţă, pesemne de partid, că altele nu erau: „dar ce cred ăştia (probabil duş­ma­nii de clasă – nota mea), că ţara asta e o vacă fără fund?“, adică se contopiseră expresiile vacă de muls cu sac fără fund, spre marele haz al celor din jur. Mai lip­sea compensarea cu sac de muls, ca to­tul să fie rotunjit. Acum, parcă, excla­ma­ţia lui, aşa şchioapă cum era, ar fi din nou aproape de adevăr, sau poate că nu s-a depărtat niciodată, numai că şi atunci, ca şi acum, ea era pur retorică, adi­că fără nici un fel de urmări practice, dintre care una, aceea de a nu mai mulge vaca, nici n-ar fi fost spre binele vacii, doar că ea trebuia şi atunci, şi acum mulsă de cine trebuie, pentru cine trebuie...

Prin deceniul ultim al mileniului tre­cut, am auzit cuvântul naşpa, care tin­dea să se impună în locul mai vechiului şi consacratului, până atunci, nasol. Pe urmă a apărut unul şi mai curios pentru cei care nu i-ar fi dat interpretarea co­rec­tă, sociologică: în locul lui mişto de altădată, s-a impus marfă! Sigur, nu-ţi trebuia cine ştie ce geniu al limbii sau al analizei ca să te duci imediat la sem­ni­ficaţia acestuia, dincolo de vălul su­ne­te­lor. Într-o lume unde totul e de vân­za­re şi unde totul se cumpără, până chiar şi titlurile universitare, sigur că marfa e superlativul superlativelor. Mă mir că n-a apărut, sau poate nu ştiu eu, şi un su­perlativ legat de atotputernicia ba­nu­lui. Bunăoară, n-ar fi frumos şi, mai ales, semnificativ să spui despre ceva care e plăcut, valoros, gustos şi aşa mai departe că e: ban sau valută? Dar aici gre­şesc: în fond, se spunea de mult, e drept expresia nu se generalizase, dar am auzit-o la multă lume, chiar de ieri, de alaltăieri, despre ceva excepţional, aur!. Neapărat cu semnul exclamării, nea­părat. Asta în vremea când banul avea acoperire în aur, acum... Unii, mai livreşti, completau cu smirnă şi tămâie, rezultând: aur, smirnă şi tămâie. Dar asta era deja o figură de stil şi nu ştiu dacă o putem clasa la capitolul reformei limbii vorbite.

Ne-am revoltat în genunchi atunci când ni se spunea că adevărul e o noţiu­ne de clasă, dar, într-un fel, era ade­vă­rat, pentru că şi el, ca şi atâtea altele, de­pind de locul de unde le priveşti/con­tem­pli/analizezi. Aşa şi limba. Corec­ti­tu­di­nea e una pentru cei ca mine şi alta pentru grăbiţii de azi de pe străzi, pen­tru cei care nu citesc cărţi, adică majo­ri­ta­tea concetăţenilor noştri. E de înţeles dorinţa, inconştientă chiar, a noilor ge­ne­ra­ţii de a se separa de tot de cele de dina­intea lor şi prin rostirea cuvintelor limbii sau prin aclimatizarea unora noi. Şi aici venim la aclimatizarea – şi când e nevoie, şi când nu e nevoie – a anglis­me­lor sau, mai degrabă, a americanis­me­lor. În unele cazuri, ele înlocuiesc pur şi simplu un neologism altădată împru­mu­tat din franceză, cum ar fi cazul poster-ului, care a înlocuit mai vechiul afiş. Revolta noastră împotriva păsăreştii an­glo­fone din limbajul mai ales al anga­ja­ţi­lor marilor corporaţii cu sucursale pe la noi nu e decât o copie a revoltei bă­trâ­ni­lor de acum peste o sută cinzeci de ani împotriva introducerii franţuzismelor cu care veniseră bonjuriştii de la Paris. Nici una, nici alta pe deplin justificate, nici una, nici alta pe deplin nejustificate, pentru că importul de cuvinte s-a făcut odată cu importul unor obiecte, obiceiuri, teh­nologii noi, pentru care româna ar­hai­că nu avea cuvinte, dar laolaltă cu astea au intrat şi cuvinte care redenu­meau pur şi simplu realităţi preexistente şi având echivalente verbale româneşti. Aşa încât, cuvintele preexistente înlo­cuite de unele noi, franceze, acum peste o sută cinzeci de ani, englezeşti acum, au devenit victime colaterale, pentru că vântul bătea din acea direcţie şi dărâma şi ce nu trebuia dărâmat.

Alexis de Tocqueville se mira, prin 1840, că în America (adică SUA de azi) „fiecare generaţie e un alt popor“. La noi, astăzi, cu multă întârziere, se poate afir­ma acelaşi lucru. Şi atunci, fiecare gene­ra­ţie îşi va căuta o nouă expresie ling­vis­tică, aşa cum îşi caută şi una artistică, fie în artele plastice, fie în muzică, fie în literatură, fie oriunde mai doriţi dvs., în orice zonă a vieţii se poate face o dife­ren­ţiere. Pentru că nu ajunge unui tânăr să se observe că este fizic deosebit de cel bă­trân, e nevoie de o subliniere a acestei di­ferenţe, cu orice preţ, cum se poate şi cum e în stare fiecare să o marcheze. Limba fiind primul instrument de lucru, fie şi numai în forma ei redusă care se aude azi pe străzi, un fel de essential romanian fără speranţă, asupra ei se ac­ţio­nează mai cu seamă pentru a realiza această diferenţiere fără de care o ge­ne­ra­ţie nu simte că există.

Se tot vorbeşte de identitatea româ­neas­că, eu aş avansa ipoteza că există mai multe identităţi româneşti care co­exis­tă o vreme, până când, prin forţa lu­cru­rilor, una dintre ele, cea mai nouă, în­­vin­ge sau, mai precis, rămâne pe teren din cauza dispariţiei naturale a celei­lal­te.

O fi fost în decembrie 1989 o revoluţie sau n-o fi fost, asta vor stabili alte ge­ne­ra­ţii. Sigur este că, de atunci încoace, se desfăşoară o reformă a limbii române ca instrument de afirmare al noilor ge­nera­ţii care răsar direct libere şi, deci, cu drept de afirmare a propriilor identităţi şi în felul acesta.