Bucurestiul Cultural, nr. 119 - Stalin a avut unele lipsuri. Ceauşescu 1965-1971

Ceea ce trebuie făcut se face în ma­te­rie de istorie recentă a României: vo­lu­mul II din Istoria comunismului în Româ­nia a apă­rut de curând cu 102 documente, ma­jo­ri­ta­tea inedite, din primii şapte ani ai re­gi­mului Ceauşescu. Este vorba, proba­bil, despre perioada cea mai specta­cu­loa­să, începutul fazei terminale a co­mu­nis­mului european. Epoca în care, con­form datelor oferite de Bogdan Murges­cu în România şi Europa. Acumularea de­ca­la­jelor economice 1500-2010 (Polirom, 2010), ţările blocului comunist s-au apro­piat cel mai mult de nivelul celor oc­ci­den­tale. Epoca despre care vorbeşte Cor­ne­lius Castoriadis (în Domaines de l’homme) ca poststalinism, în România avea să fie adesea foarte diferită de ceea ce se întâmpla în statele vecine. Însă anii aceştia, cu parfumul lor de pro­mi­siuni şi cu brizele de ameninţări, vor rămâne cei mai complecşi din toată po­ves­tea, tristă şi absurdă, a Epocii de Aur.

De aici, însă, încep interpretările. Volumul apare cu sprijinul Fundaţiei „Konrad Adenauer“ din România şi al IICCMER, în mandatul Tismăneanu. Or, e foarte clar că acest volum, de alt­fel esenţial pentru oricine este interesat de cunoaşterea istoriei societăţii în care tră­ieşte, coordonat de trei istorici ex­ce­lenţi, cărora nu avem de ce să le re­pro­şăm nimic decisiv, trebuia să fie rodul unei întreprinderi academice, lipsită de orice influenţă politică. Faptul că ei ajung să mulţumească puterii politice în curs (în momentul redactării cărţii) pen­tru sprijinul acordat vădeşte o anomalie instituţională care nu poate să nu con­sune, din punct de vedere procedural cel puţin, cu practici despre care aflăm lucruri foarte interesante din cuprinsul do­cumentelor publicate. Istoria nu tre­buie subordonată în niciun fel politicii,
în­tr-o democraţie manifestă, fiind o în­­tre­prindere al cărei subiectivism inerent nu trebuie augmentat, ci limitat de in­ter­pretări cât mai conforme arhivelor pre­zentate. Spun asta, acum, fără nici un parti pris politic: nicio cercetare de anvergură, în niciun domeniu ştiinţific, nu trebuie personalizat politic. O spun pen­tru că, altminteri, degeaba mai stu­diem istoria recentă.

Revin. Avem în faţă un document in­con­turnabil, nu doar pentru cunoaşterea tre­cutului, dar mai ales pentru cu­noaş­te­rea prezentului, dincoace de ruptura pro­dusă de momentul decembrie 1989, când, e limpede, o lume este înlocuită cu alta. Pentru a nu dubla excelenta Notă asupra ediţiei a coordonatorilor, voi în­cerca să privesc documentele din per­spec­tiva unui continuum fisurat. Sunt conştient de riscul pe care mi-l asum, dar responsabilitatea mea e limitată şi vina eventuală, scuzabilă: cititorul va găsi stenograme, discursuri, statistici pe baza cărora va putea judeca de unul singur.

Între 1965 şi 1971, există probabil trei momentele cheie: 1966-1968 (de­cre­tul interzicerii întreruperilor de sarcină, reevaluarea trecutului recent al PCR), august 1968 şi iulie-noiembrie 1971. În pri­mul rând, documente legate de li­chi­da­rea memoriei pozitive a regimului Dej, pe care Nicolae Ceauşescu o rea­li­zea­ză rapid, cu ajutorul unor subor­do­naţi fideli, fie că e vorba despre propria lui echipă (al cărei stăpân absolut este şi faţă de care se poartă în consecinţă), fie că vorbim despre echipa pe care o moş­teneşte, dar pe care o sleieşte, o ră­reşte şi o dizolvă, încet-încet: Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apos­tol, Alexandru Bîrlădeanu, Emil Bod­năraş, Petre Borilă, Alexandru Dră­ghici, Alexandru Moghioroş (este ordi­nea portretelor membrilor CC al PMR în sălile instituţiilor româneşti după moar­tea lui Dej, Ceauşescu figurând, desi­gur, primul). Se înfiinţeză o Comisie pre­zi­den­ţia­lă, ale cărei rezultate, făcute cu­nos­cute într-o plenară din aprilie 1968, le pecetluiesc carierele lui Dej (cariera postumă) şi mai ales a ministrului de Interne, Alexandru Drăghici. Cu aceeaşi ocazie, istoria PCR este rescrisă, apar noi ilegalişti, se fac reabilitări (Miron Con­stantinescu e cea mai marcantă pro­babil, fiind vorba de un om politic în viaţă, alături de cele ale lui Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu), se reor­ga­ni­zează instituţii, se reorganizează te­ri­to­rial Republica: o frenezie insti­tuţio­nală care nu se va ostoi decât prin anii ‘80 face ca regimul Ceauşescu să pară ie­şit din spuma mării. Problema con­du­ce­rii colective, idee sovietică, aşa cum bine remarcă autorii, nu pare gravă, cum nici cea a eliminării portretului lui Dej nu impresionează: Dej murise (vezi do­cumentul 2), era normal ca imaginea lui să fie înlocuită. Iar tema conducerii co­lective evoluează pe măsură ce no­ţiu­nea de colectiv îşi precizează semni­fi­ca­ţia politică. Acest tăvălug al schim­bă­ri­lor nu e chiar străin de ceea ce se în­­tâm­plă azi în România, indiferent de marca ideologică a puterii. Iată, aşadar, un obi­cei tradiţional: istoria începe cu noi, ori­care am fi, iar cei de dinainte nu sunt buni decât de ocară. Ceauşescu se lupta şi el cu o moştenire „grea“, nu atât ma­te­rială (acolo regimul burghezo-moşie­resc e de vină), cât morală, de atitudine.

Aşa se intensifică „critica“ şi au­to­cri­tica în media românească a acelor ani. Aici stă secretul „liberalizării“ perioadei, începută de altfel înainte de Ceauşescu. Editorii volumului vorbesc despre limite – evident – şi fac foarte bine atunci când semnalează documente care arată lipsa de nuanţe, intransigenţa, dar şi în­­gus­timea gândirii lui Ceauşescu de dinaintea Tezelor din iulie 1971. Pro­ba­bil marcat de discuţiile avute cu Dumi­tru Popescu, deja şef al Scînteii, el co­mu­ni­că totuşi o concepţie evident moder­ni­za­tă asupra rolului criticii sociale. În do­cu­mentul 46, inserat în volum pentru a atesta aproprierea de către partid a unor structuri statale cu autonomie ri­di­ca­tă până atunci (Securitatea, în acest caz, supusă de acum Consiliului Securi­tă­ţii Statului), merită parcurs şi acest spumos pasaj: „Eu am considerat că de mult am depăşit stadiul acesta, tovarăşi. Că dacă o să ne ocupăm să strângem fie­ca­re fleac, că a spus unul că n-a găsit ceapă pe piaţă şi în loc să-i criticăm pe Banc şi Giosan că n-au organizat să pro­ducă ceapă, îl criticăm pe acela pentru că a îndrăznit să se plângă că nu e cea­pă sau roşii, pantofi sau ciorapi buni, ş.a.m.d., nu procedăm bine. Şi eu i-am criticat pe tovarăşii de la industria uşoară şi de la comerţ pentru că nu gă­seşti un ciorap ca lumea în România“. O altă limită a liberalizării se vădeşte în­­­tr-un moment nu atât important is­to­ric, cât semnificativ pentru modul în care conducerea de partid înţelegea cul­tu­ra tinerilor: marşul de protest al stu­den­ţilor bucureşteni din 26 decembrie 1968, împotriva neacordării vacanţei de Crăciun (acordate de atunci încolo). Aşa după cum remarca revista 22 mai de mult, în aceşti ani Ion Iliescu (un „băiat bun“, cum spune Maurer), are un ton mai vehement şi o atitudine mai obtuză decât a lui Ceauşescu (e vorba de docu­men­tul 88, despre activitatea cine­ma­to­gra­fiei, în care se dezbat probleme le­ga­te de filmul lui Pintilie, Reconstituirea). Dar e evident că atitudinea lui Iliescu e con­juncturală, el fiind propus ca şef al ti­neretului comunist, şi ca responsabil cu propaganda de către Ceauşescu în­­suşi. Comportamentul lui Iliescu este unul tipic pentru un aparatcik comu­nist, ceea ce nu înseamnă neapărat că tâ­nărul era mai retrograd decât bătrâ­nul. Problema mi se pare că depăşeşte de fapt cadrul politic: oamenii puterii erau, în România, primitivi, fricoşi, re­tro­grazi, cu mult înapoiaţi faţă de unii dintre omologii lor cehoslovaci, de pildă (vezi pentru detalii cartea premiată in­ter­naţional a Paulinei Bren despre cul­tu­ra comunistă în Cehoslovacia de după 1968, The Greegrocer and his TV, Cornell, 2010). Iată-l pe Iliescu vorbind despre cul­tura studenţească de la Casa Stu­den­ţi­lor din Bucureşti: „Ceea ce se face aco­lo se face pe gustul unei anumite cate­go­rii, a unei lumi presupuse «selectă», care vine şi stă în fumăraie“. A se vedea aici şi documentul 92, în legătură cu acti­vi­ta­tea unor cluburi ale tineretului, care arată nu numai frică şi prostie din par­tea liderilor comunişti, ci şi un anume ethos al generaţiei tinere din România, marcate încă de imaginarul religios. Ast­fel, la clubul Beat din Iaşi „pe peretele în­­căperii era un desen înfăţişându-l pe Cristos răstignit (...)“. Ia te uită ce mo­derni erau tinerii români de la 1968!

Cum sunt oamenii politici de astăzi? Ra­finaţi, amatori de (post)modernisme, des­chişi la minte? Iată deci cum ati­tu­di­nile se reproduc. Cu amendamente, însă. Activitatea remarcabilă a unor instituţii culturale ca ICR sau IICCMER nu este străină de un grup de intelectuali va­lo­roşi (lăsăm acum la o parte poziţiile ideo­logice) de care preşedintele Băsescu s-a înconjurat. Mais ils le lui ont bien rendu.

Un al doilea moment de vârf, bine cu­nos­cut azi, este cel al lui august 1968. Editorii furnizează probe ale atitudinii ambivalente a lui Ceauşescu de după mi­tingul său din Piaţa Palatului, dar cred că e vorba despre o oarecare exa­ge­ra­re. Stenograma discuţiilor dintre Ceau­şescu şi ambasadorul sovietic la Bu­cu­reşti, Basov (document 68), este edifi­ca­toa­re. Sigur că Ceauşescu nu milita îm­­po­triva Uniunii Sovietice, promotoarea co­munismului, şi nici n-ar fi putut fi vor­ba de aşa ceva la un lider încăpă­ţâ­nat, simplu, conservator, cum era se­cre­ta­rul general al PCR. Ceauşescu apre­cia­ză foarte corect: intervenţia armată a URSS nu putea duce decât la de­gra­da­rea imaginii blocului de Est în lume. „În­tărim unitatea ţărilor socialiste, to­va­ră­şe Basov, în acest fel? După părerea noastră, nu, ci o slăbim şi de aceasta se serveşte imperialismul.“ Nu era aşa? Edi­torii atrag foarte corect atenţia asu­pra interpretării pe care Ceauşescu o dă primăverii de la Praga: una în cheie na­ţio­nalistă. Desigur, Ceauşescu nu avea cum să înţeleagă un oraş ca Praga, pen­tru că lui îi era foarte greu să înţeleagă până şi ce înseamnă viaţă urbană. Dar ce putea face mai mult, după scena bal­co­nului?

Despre momentul iunie-iulie-noiem­brie 1971 nu voi insista: e limpede că el apa­re normal, în suita poziţiilor con­ser­va­toare ale lui Ceauşescu, şi în linie chiar cu concepţiile sale asupra rolului criticii interne în evoluţia vieţii sociale. E evident că echipa conducătoare împăr­tăşea concepţii culturale de secol XIX şi acest defazaj va fi decisiv în prăbuşirea regimului. Aş mai semnala o singură uşoa­ră exagerare a editorilor: „continuă arestările“, scriu ei, împotriva „elemen­te­lor duşmănoase“ (acest citat vine din altă parte, evident), dar ce să vezi: „În pe­rioada 1 iulie-21 august 1968, în în­­trea­ga ţară au fost arestate de către or­ganele Securităţii 2 persoane pentru infrac­ţiuni contra securităţii statului“. În luna următoare, numărul lor ajunge la 16 şi este evident că, în plin regim co­mu­nist, libertatea de expresie nu era respectată la fel ca într-un regim politic ves­tic. Datele, însă, vorbesc despre o re­la­xare mai mul decât clară. Editorii au perfectă dreptate însă când subliniază ane­xarea de către PCR a tuturor insti­tu­ţii­lor statului şi controlul pe care par­ti­dul îl exercită asupra deplasărilor în şi din ţară. Nu e vorba, totuşi, de o scă­dere a rolului PCR în viaţa statului, ci de schimbări produse în interiorul pro­priu­lui comportament faţă de societate. Subordonarea Securităţii, de pildă, poa­te fi văzută ca un fel de „îmblânzire poli­tică“ a violenţei directe, care rămâne de cercetat. Acest volum trebuie corelat cu ex­celenta sinteză economică a lui Bogdan Murgescu, cu volumul PCR şi intelectualii în primii ani ai regimului Ceauşescu (1965-1972), editat de ANR (Alina Pavelescu, Laura Dumitru), poate şi cu Zid de pace, turnuri de frăţie a lui Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu (Compania, 2011), pentru a avea o pri­vi­re de ansamblu asupra celei mai puţin ne­faste perioade a comunismului ro­mâ­nesc. Şi nu numai atât. Chiar dacă sear­băd, lemnos, împiedicat (cu câteva ex­cepţii), discursul liderilor politici ro­mâni din epocă n-avea încă un efect dis­tru­gător asupra culturii mediatice, aceas­ta în evident progres, din epocă. Semnele dic­taturii rămân evidente, după 1968, dar tot atât de clar rămâne servilismul po­liticianului român faţă de lider, care n-a dispărut niciodată.

PS Mulţumesc colegilor de la România literară pentru că mă citesc. Îmi cer scu­ze domnului Cornel Ungureanu, de la Timişoara, al cărui prenume l-am trecut Du­mitru (scuze şi lui Dumitru Ungu­rea­nu). Iar J.M. Coetzee e evident sud-african.

Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Istoria comunismului din România. Volumul II: Documente Nicolae Ceauşescu (1965-1971), Iaşi, Editura Polirom, 2012.