Bucurestiul Cultural, nr. 119 - Traian a ignorat drumul

În aşteptarea pornirii spre Dacia, cro­nicarul Cassius Dio se sprijină de piatra laterală a porţii dinspre est. Vânzoleală de trupe, aranjare în ordine de marş, co­mandanţi de legiuni, cohorte pretoriene, trupe auxiliare din armata regulată. Să tot fi strâns Traian vreo 100.000 de os­taşi. În ce-l priveşte pe C.D., nu are alt­ceva de făcut decât să îl aştepte pe im­pe­ra­tor la a cărei suită trebuie să se ală­ture.

Simţea un amestec de neastâmpăr, tipic începerii unei călătorii, cu imboldul de a petrece zăbava cu noimă. Zări nu de­parte, lângă calul pregătit de drum, un general care participase şi la cam­pa­nia din anul ‘87. Se apropie ţinându-şi strâns calul de dârlog şi, după un schimb protocolar de salve, Cassius Dio for­mulă un incipit legat aparent de vre­me, dar de fapt mai mult o provocare la scurtă poveste:

– Generalissime Caius, crezi că în Dacia vremea la fel de însorită ca aici fi-va?

– Acolo şi când e soare pentru noi timp bun nu este. Vreme aspră, prea frig, prea cald, totul la ei e prea. Spre niş­te locuri lipsite de moderaţie, cum­pă­nă, chibzuială ne îndreptăm.

Cassius Dio, automat, puse în mintea lui aceste aprecieri pe seama înfrângerii grele suferite de romani în acea primă cam­panie în care însuşi conducătorul Fuscus căzuse răpus în ambuscada de la Tapae.

– Ce ştii despre acest Decebal împo­tri­va căruia pornim noi acum?

Generalul, verificând cu gesturi au­to­ma­te încă o dată harnaşamentul:

 – Îl cheamă de fapt Diurpaneus şi era, când l-am întâlnit prima oară, un tarabostes din Sud-Vestul Daciei. Om ro­bust, cu privire cruntă, care dă comenzi scurte şi le execută deodată cu oamenii săi. O platoşă nevăzută îl înconjură şi nicio săgeată în el nu intră. De alt­minteri, auzitu-s-a până la Roma că un fel de semizeu este consideratu de ai lui şi numele de Decebal primit-a după ce acum 14 ani ne-a învins. Decebal, adică Cel Puternic, Cel Viteaz, Cel Bun.

Dar iată că din trâmbiţe se anunţă sosirea Imperatorului. Cassius Dio se ală­tură suitei împărăteşti, salutând re­verenţios cu mâna dreaptă ridicată, ast­fel încât palma deschisă spre înainte să fie în prelungirea antebraţului ridicat atât cât pliurile de la umerii tunicii să-i permită mişcarea. Porniră călare, iar cronicarul alese să-şi strunească bidiviul pe lângă iapa călărită de Hadrian, gân­dind că incul şi motivaţia călătoriei tre­bu­ie să existe şi pentru calul ce urma să îl poarte atâta amar de drum.

Întovărăşirea cu Hadrian se dovedi deja utilă când făcură un popas de două zile aproape de Mare Adriaticvum. În aer se simţea mirosul sărat al mării, lao­lal­tă cu peştele fript pe grătare. După o înghiţitură de vin ce avu darul de a-i îm­­prospăta gâtlejul uscat şi plin de praful aspirat de la copitele cailor, îl văzu pe Hadrian apropiindu-se cu un bărbat fi­rav ce dădea impresia că numai tunica îi ţine laolaltă oasele trupului.

– Salvete, Cassi! (Hadrian scurta nu­me­le tuturor în adresare, cu excepţia lui Traian). Uite pe cine ţi-am adus! E Bal­bus. Îţi face concurenţă, să ştii.

– Salveto! Adică? (timp în care se ri­di­că de la foc pentru a întâmpina cum se cuvine persoana prezentată.)

 – L-am prins scriind.

Timid şi stingherit de familiaritatea cu care Hadrian îl ţinea de după gât, Balbus rosti:

 – Nu toţi care scriu fac concurenţă unui cronicar. Eu scriu, calculez, măsor, iar calculez, transpun idei care îmi vin
în minte.

Hadrian îmi adusese să îl cunosc pe unul dintre cei mai iscusiţi genişti pe care îi avusese Imperiul Roman. În cam­pa­nia în care porniserăm de o săptă­mâ­nă, el avea rolul de a coordona ope­ra­ţiile topografice şi geodezice necesare construirii drumurilor, podurilor şi, oda­tă ajunşi pe teritoriul dacilor, să con­stru­iască fortificaţii cu ceea urma să aibă la îndemână la faţa locului.

Deja mă simţeam mai încrezător. E bine la drum, prin preajmă, oameni inte­ligenţi să ai. Soluţiile la toate problemele care se vor ivi puteau găsi rezolvare şi
în această minte ascuţită. Încă o dată ad­miraţia lui Cassius Dio pentru Im­pe­ra­tor se revărsă în mintea lui. Inteli­gen­ţa unui conducător este dată de valoarea oamenilor pe care şi-i atrage de partea lui. Şi, chiar în acea seară, după ce văzu că ieşi din cortul lui o femeie înaltă şi trupeşă, posibil Emilia (soţia lui, prea­cuviincioasa Plotina, rămăsese la Roma), cronicarul îl lăudă pe Traian pentru iscusinţa cu care îşi alegea oamenii atunci când ceva important de făcut avea. Îşi luă poză, avansă piciorul drept, ridică braţul drept cu palma întoarsă spre cer şi, cu privirea spre Imperator, de­clamă ceva ce încropi pe loc:

Tu, al războiului fulger, spre Dacia pornit

Cu iscusite minţi ce lângă tine strâns-ai

Nu-i altă cale, vei vedea, învins-ai

În faţa ta, Traian, barbarii au murit.

– Propun, bunule meu prieten, să nu ne precipităm cu anticipările şi să mâ­niem cumva zeii.

– Doar rostim, preamărite. Iar rostirea îşi are rostul ei de ctitorie. Doar rostim.

Au mai trecut trei săptămâni. Ne apropiem de Moesia şi deja, chiar fără să ne luptăm, am îngropat mai bine de 200 de ostaşi şi de veterani dintr-o le­giune rămasă la urmă. Ce-or fi mâncat, ce-or fi băut nu am putut aflatu. Cert este că mersu-le-a burta mai iute ca roţile de la docar coborând colina. Slăbiţi şi fără leacuri destule, au murit des­hi­dra­taţi înainte ca medicul Criton să so­sească din Macedonia şi să ni se alăture cu ierburile lui greceşti tămăduitoare.

Anticipând şi astfel de pierderi umane, Traian se asigurase că cele cinci cohortes şi cinci alaes trimise din timp să termine şoseaua de pe malul sudic al Danubiului ni se vor alătura, astfel încât numărul total, gândit copleşitor, al romanilor care vor trece apele fluviului va fi aproa­pe de 140 de mii, dacă-i includem şi pe cei 10 mii de soldaţi din rândurile alia­ţi­lor buri ce coborâseră munţii pe lângă Lago di Garda pentru a se lipi de noi ime­diat cum în Istria am pătrunsu. Alţi 10 mii de germanici plecaseră din ia­nua­rie de la Roma, pe Via Flavia, spre Pie­tas Julia sau, cum îi spuneau istrienii, Pula. Acolo aveau să finalizeze ultimele două porţi dintre cele 15 ale Amfi­tea­tru­lui şi imediat să pornească în susul pe­ninsu­lei pentru a face joncţiunea cu armata lui Traian. Ni s-au alăturat obo­siţi, traşi la chip, dar nicio clipă să se plângă, să se vaite, să reproşeze ceva cuiva.

Aproape de Dunăre înainte de a trece pe malul celălalt. Seara, în jurul focului, tra­versarea se regândeşte. Sunt discuţii dacă să se facă un pod dintr-un singur rând de ambarcaţiuni (mai repede de exe­cutat) sau din două rânduri, asta în­­semnând traversare mai sigură şi mai rapidă a întregii oştiri. Balbus adună,
îm­­parte, raportează timpul de aşezare a celor două rânduri de bărci la timpul ne­cesar traversării a câte doi călăreţi, aduce argumentul siguranţei carelor şi ma­şinilor de aruncat pietre. Îl convinge pe Imperator să ordone pod din două rân­duri de ambarcaţiuni. Dar, spuse ime­diat Traian, aici vom construi cel mai mare pod din imperiu. Avem nevoie de un pod din piatră, nu din bărci miş­că­toare. Tu, Balbus, te pricepi la multe, dar pentru un astfel de pod am nevoie de altcineva.

În ce-l priveşte, Cassius Dio îi lasă pe cei care se pricep să hotărască. Călărind la pas pe lângă Imperator în ultimele două zile, Cassius Dio aflase că Ulpiu Traianus se născuse în provincia me­ri­dională a Hispaniei, într-un sat numit Italica, aproape de Sevilla, în anul al cincizeci şi doilea, după numărătoarea nouă.

Ceea ce a urmat, cum a ajuns Traian pe tron, lui Cassius Dio îi era cunoscut. Dar răgazul sau ghesul să consemneze pen­tru memoria celor ce se vor naşte mai târziu nu avusese încă.

Despre Traian circulau, la începutul celui de-al nouălea deceniu, în Cetatea Romei, următoarele zvonuri: că un tânăr viteaz fără pereche ar fi, că respectuos cu superiorii şi cordial cu soldaţii şi ofi­ţerii din subordine se purta; că fru­mu­se­ţea feminină făcea parte dintre bucuriile ochiului şi ale trupului; că politeţea lui era desăvârşită, pe care însă cu dra­gos­tea severă pentru disciplină o împletea. Superiori şi subordonaţi, erau cu toţii mar­tori ai unui comportament irepro­şa­bil de oştean, ai firii sale drepte şi ai cu­ra­jului neobişnuit.

Printre cei cu grade inferioare ajun­se­se să fie idolatrizat. Şi cum putea altfel fi, când Traian avea grijă permanentă să fie atent, să îşi ţină trează memoria, bine înzestrată, pentru ca imediat ce unul dintre oştenii de sub comanda sa se făcea remarcat, el să nu îl uite şi pe nu­me să îl cheme.

Este noapte, armata romană avan­sea­ză în Moesia Superior pe marginea râului Mlava, aproape de confluenţa cu Dunărea. Dintr-un avanpost se vede o torţă aprinsă, semn că trupele pot îna­in­ta. Avanpostul este apărat de patru sol­daţi înarmaţi până în dinţi. Scutul le este oval şi are pe el coroana imperială sub câteva stele. Lancea le este armă şi punct de sprijin în repaus. Doi soldaţi bu­toaie într-o barcă încarcă. Alte două bărci ancorate sunt deja încărcate cu ba­ga­je care vor servi la revitalizarea tru­pe­lor în înaintarea lor pe malul fluviului. Pe malul Mlavei, nu departe de locul în care se varsă în Danubiu, se ridică ora­şul fortificat Viminacium. Aici este deja o garnizoană. Locuinţele de la intrarea în oraş, înconjurate de garduri circulare din piatră sunt. Malul devine din ce în ce mai abrupt. Casele sunt dezvoltate pe verticală, înguste, aproape una de alta. Toate sunt din bucăţi mari de piatră rec­tan­gulară, cu scări care coboară la râu. Sub fortăreaţă, Mlava se varsă în Da­nubiu.

Cassius Dio se opri din scris. Era mo­men­tul să dea culoare şi măreţie tra­ver­să­rii. Avea nevoie de ceva care să emo­ţioneze cititorii, să îi facă să vibreze la trecerea dincolo, pe malul celălalt al flu­viu­lui. Se gândi, se răsuci şi îşi aminti de scrierile greceşti. Acolo interveneau tot felul de zeităţi care se amestecau în poveste cu muritorii. De ce nu ar face şi el apel la o astfel de fiinţă suprana­tu­rală? Se scărpină în barbă şi se ilumină: Însuşi Zeul Danuvius capul din grota sa scoate şi, cu apa şiroind de la plantele acvatice rămase pe creştet, asistă bine­voi­tor, cu o mână ridicată, la traversarea ma­iestuoasă a fluviului de către puter­ni­ca armată romană.

Se opreşte din scris. Reciteşte şi îşi zâmbeşte. Se gândi apoi să proporţioneze cantitatea de detalii cu numărul ver­be­lor, astfel încât descrierea să informeze, iar verbele să poarte pe cel care citeşte în ritmul deplasării eroilor lui. Detaliu în cadenţă, îşi propuse cronicarul.

Soldaţii romani au platoşe cu cunună de lauri, poartă centură şi mantie prinsă pe umeri în aşa fel încât braţele liber­ta­te de mişcare să aibă.

Armata romană trece pe celălalt mal, unii călare, alţii – ştiindu-şi caii mai nă­ră­vaşi – traversează pe lângă cai şi ţi­nându-i strâns de dârmon.

Cassius Dio, mulţumit că şi-a notat toate aceste detalii, se apropie şi el de locul de traversare. A aştepta să treacă toate trupele era inutil şi efortul de a ajunge din urmă suita lui Traian a doua zi ar fi fost extenuant. Ca să nu mai spunem că greul călătoriei abia urma.

(Fragment din romanul aflat în lucru, Parcurs)