Bucurestiul Cultural, nr. 119 - Virusul Europa

La un moment dat se răspândi în acea ţară îndepărtată o maladie nouă şi vi­rulentă, care atinse cele mai neaş­tep­ta­te forme şi se întinse pe câmpii şi pe dea­luri, până la cele mai înalte vârfuri de munte şi până la ţărmul neregulat al mă­rii, atinse toate oraşele şi ajunse până în cele mai îndepărtate orăşele, sate, văgăuni şi cotloane.

Nu fusese destul că ţara era aşezată de natură, de întâmplare sau de un zeu, mai spre marginile lumii cunoscute şi ci­vi­lizate. Nu era destul că trebuise să se lase călcată în picioare de tot felul de popu­laţii migratoare cu nume greu de pro­nunţat şi de imperii mai vechi sau mai noi cărora li se năzărise să mai cu­ce­reas­că nişte bucăţi de pământ prin acea parte de lume, cu care apoi nu ştiau ce să mai facă. Nu era destul că ţărişoara asta trebuise vreme de secole să apere „cu pieptu-i de aramă“, cum spusese un bard, poarta dinspre est a continentului de invazia a tot felul de barbari cărora ni­meni nu le mai ştia numărul, după cum susţineau istoricii ei şi-şi închipuiau înflăcăraţi poeţii ei lirici, în vreme ce lumea civilizată nu prea se sinchisea de asta sau i se părea de la sine înţeles.

Acum dăduse năpasta asta nouă pes­te ţara cu pricina. Era o maladie ciu­da­tă, cu care locuitorii ei nu fuseseră obiş­nuiţi de vicisitudinile istorice clasice. Era un fel de formulă magică sau de incantaţie, ar fi zis femeile bătrâne de la ţară, sau un fel de parolă, ar fi zis militarii, de eti­che­tă vrăjită, ar fi zis copiii emancipaţi, care, odată rostită sau scrisă, pusă ca o ştampilă rotundă şi roşie pe fiinţe, si­tua­ţii şi lucruri, transforma miraculos reali­ta­tea în altceva decât păruse a fi până atunci, în ceva mai altfel, mai ochios, mai lucitor, mai mănos, mai nu ştiu cum să zic, în fine, în ceva aidoma ei, ma­la­di­ei. Şi această parolă magică era doar un biet cuvânt, format din şase litere şi pa­tru silabe, cu o sonoritate bizară, e şi ro şi pa şi u.

Peste noapte tot felul de magazine, ho­teluri, moteluri, firme de reparaţii şi asi­gurări, restaurante, cafenele şi baruri îşi schimbară vechile denumiri populare cu cuvântul vrăjit. Ba chiar unele bodegi şi crâşme nenorocite din cine ştie ce sat uitat între dealuri şi-l luară mândre ca nu­me. Ba şi unele ştranduri din staţiuni bal­neare şi unele campinguri din zone pustii şi îndepărtate. Şi, ce să vezi, din momentul în care toate aceste locuri unde oamenii se întâlnesc, se înşală sau îşi pierd vremea împreună îşi schimbau de­numirea, ele deveneau mai atră­gă­toa­re şi mai interesante, parcă s-ar fi re­no­vat peste noapte, parcă ar fi fost deodată dotate cu cele mai recente instalaţii teh­nice şi îmbunătăţiri de faţadă, şi din ce în ce mai mulţi clienţi dădeau buzna în ele. Chiar şi unele magazine de haine de second-hand, chiar şi unele bănci de investiţii dubioase, chiar şi unele acţiuni cu cotă scăzută de la recent înfiinţata bur­să centrală de mărfuri trecură rapid prin această transformare miraculoasă.

Apoi maladia se întinse cu o viteză uluitoare la fiinţele vii şi la obiectele cas­nice. Apărură farfurii şi căni, seturi de pat, prosoape, cutii de chibrituri şi un tip superior de hârtie igienică cu cuvân­tul magic frumos inscripţionat cu roşu pe ele. Cele două fabrici de autoturisme din ţară produseră rapid două modele, unul de vehicul de teren, altul pentru un autoturism destinat unei familii nu­me­roase, care, denumite cu ciudata voca­bulă, se vândură ca pâinea caldă, chiar dacă nimic esenţial nu fusese schimbat dincolo de câteva detalii la caroserie. Vi­ti­cultorii preluară şi ei iniţiativa şi crea­ră un nou soi de vin naţional cu de­nu­mirea îmbătătoare, care nu era decât un amestec din vechile soiuri tradiţio­na­le, dar care datorită numelui nou îi ame­ţea mult mai repede pe consumatori, ceea ce aceştia apreciau în cea mai înal­­tă măsură. Nici crescătorii de animale nu se lăsară mai prejos şi-şi redenumiră vacile, caprele şi oile cu formula mira­cu­loa­să, în loc de Joiana, Margareta, Flo­ri­ca, ceea ce le făcu pe acestea să producă dintr-odată mult mai mult lapte, seu, lână şi altele, spre mirarea nepri­cepu­ţilor. Parfumierii produseră un nou soi de parfum destul de exotic, brutarii un nou fel de pâine mai scumpă, bucătarii un nou fel de ciulama populară, cofetarii un desert delicios care ţinea loc de fe­lu­rile principale, iar brânzarii un nou fel de brânză puternic mirositoare, cu eti­che­ta conţinând acelaşi magic cuvânt.

Şi nu era decât un simplu cuvânt, for­mat din doar şase litere şi patru biete sila­be, care odată pronunţate sau scrise fă­ceau adevărate minuni. Şi acest cu­vânt era Europa. Nu se ştie de ce, el avea un efect extrem de puternic, nar­co­tic, în ţara aceea îndepărtată. La radio pu­teai auzi formaţii de muzică rock şi co­ruri de copii cântând despre Europa, iar redactorii şi invitaţii lor vorbind despre această ciudată vocabulă. La televizor pu­teai vedea adeseori reclame de pro­du­se purtând acelaşi nume straniu, sau talk-show-uri şi mese rotunde unde se dezbătea acest ciudat fenomen. Apărură şi câteva romane de mare succes cu acest nume drept titlu. Mulţi poeţi şi mu­zi­cieni compuseră piese pline de li­rism despre acest concept care umplea din ce în ce mai multe guri, inimi şi cre­iere. Se scriseră nenumărate articole în ziarele cotidiene şi se tipăriră numere spe­ciale de reviste dedicate acestei magii neobişnuit de puternice. Se organizară nu­meroase simpozioane şi colocvii na­ţio­na­le şi internaţionale în jurul acestei no­ţiuni din ce în ce mai încăpătoare. Ba apă­ru chiar o catedră universitară dedi­ca­tă explorării meandrelor şi înfundă­tu­ri­lor sale şi se contură la orizont pro­fe­siu­nea inedită de europenolog.

Politicienii pricepură destul de re­pe­de avantajele acestei ciudate maladii na­ţio­nale. Ei învăţară repede cuvântul pe de rost, învăţară să-l cânte în diverse chei muzicale şi pe cele mai diverse in­stru­mente de suflat sau de corzi, de la nai la harpă şi la fanfară, apoi începură să boteze în dreapta şi stânga cu el. Dacă o uzină era pe cale de faliment, ea era redenumită repede Europa şi brusc pri­mejdia se îndepărta. Dacă produsele unei fabrici nu se vindeau şi stocurile ex­cedentare ameninţau să cadă peste mun­ci­torii strânşi în curte să fumeze sau să facă o grevă, atunci etichete roşii cu Eu­ropa erau lipite repede peste conserve şi utilaje şi făceau ca dintr-odată calitatea ace­lor produse să salte brusc şi depo­zi­te­le să se golească de ele. Dacă o şosea na­ţio­nală era prea stricată sau nu ducea nicăieri, ea era denumită repede Europa şi maşinile începeau să circule pe ea cu ne­miluita. Când un proiect economic de mare calibru sau un program social na­ţio­nal aveau tendinţa să se împot­mo­leas­că când trebuiau aplicate în reali­ta­te, atunci primeau denumirea de Europa se şi însănătoşeau de la o săptămână la alta. Când semnalele din exteriorul ţării de­veneau negative faţă de diversele afa­ceri necurate sau scandaluri de corupţie din interior, era invocată imediat Euro­pa şi totul se calma peste noapte.

Palatul fostului tiran care fusese exe­cu­tat nu tocmai demult, o uriaşă clădire neterminată şi detestată tenace de lo­cui­tori, o aşa-zisă Casă a Poporului, odată re­denumită Europa deveni un loc ales, ma­jestuos, frecventabil, unde se ţinură mari congrese, întâlniri de nivel mon­dial, licitaţii de artă internaţională şi ba­luri cu lumea bună din toate ţările con­ti­nen­tului. Bulevardul care despicase săl­ba­tic centrul vechi al oraşului, ca o cica­trice de la rana arhitectonică adâncă pro­dusă din ordinul nebun al tiranului, odată redenumit Europa se preschimbă
în­­tr-un uriaş şi elegant bulevard-tatuaj pe pielea cosmetizată cu produse cu ace­laşi nume, a capitalei. Un cartier ne­no­ro­cit al acestei ciudate capitale primi de­nu­mi­rea cea magică şi în câteva zile pre­ţurile la apartamentele meschine din blo­curile lui monotone şi cenuşii, din pre­fabricate ieftine, se dublară, ba chiar se triplară.

Un prim-ministru nimeri într-o zi din greşeală acolo, în apartamentul unei fa­milii numeroase de romi. Şi cum lor toc­mai li se mai născuse o fetiţă, şi cum toc­mai televiziunea se afla şi ea ca din în­­tâmplare împreună cu premierul în cău­tare de publicitate electorală, acesta puse numele Europa micii creaturi abia venite pe lume, oferindu-se să-i fie naş şi să doneze o combină muzicală com­ple­­tă fericiţilor părinţi. Dar, mai ales, asi­gu­rându-i prin nume noii cetăţene a ţă­rii un viitor strălucit.

Era ciudată maladia aceasta, era ca un drog ce dă o grea dependenţă, era ca un microb virulent ce pătrunsese în toa­te structurile şi mecanismele şi insti­tu­ţii­le şi birourile şi închisorile şi maga­zi­ne­le şi localurile de noapte şi celulele fa­miliale ale acelei ţări îndepărtate. Ba chiar în rândurile mafiei naţionale. Ba chiar în boema literară locală. Ba chiar în cadrul bisericii de stat, care vroia ast­fel să intre în voia poporului. Şi s-au vă­zut şoferi de camioane şi tiruri care au schimbat mica iconiţă a Maicii Domnului de deasupra oglinzii retrovizoare cu un bre­loc cu cuvântul-minune Europa.

Oare de unde venea şi ce era acest virus şi cum putea fi combătut, se între­ba­ră în cele din urmă decidenţii şi spe­cialiştii de toate felurile, îngrijoraţi de amploarea fenomenului care tindea să le scape din mână. Unii opinară că e o armă bacteriologică folosită experimental de către duşmanii dintotdeauna ai ţării, ca să produsă efecte perverse şi ador­mi­toa­re asupra vigorii tradiţionale a lo­cui­to­rilor ei. Alţii socotiră că, dimpotrivă, e un medicament miraculos, inventat re­cent de prietenii dintotdeauna ai ţării, pen­tru combaterea diferitelor sechele is­to­rice şi regenerarea sângelui sănătos al corpului naţional. Unii crezură că e vor­ba de un dopaj mediatic extern, în care se foloseau unde electromagnetice de înal­­tă frecvenţă, recent descoperite, cu efect subtil asupra centrilor de decizie din creierele umane locale. Alţii spuseră că e o propagandă ordinară, care urmă­reş­te să destabilizeze economia şi psi­ho­lo­gia populaţiei inocente autohtone. Pa­trio­ţii declarară că poporul acesta nobil şi generos fusese dintotdeauna în Euro­pa. Cosmopoliţii afirmară că, dimpotrivă, mai e un drum lung până acolo şi indi­ca­toa­rele rutiere nu sunt prea clare. S-au găsit unii istorici care să spună că nu e de­cât un mit, o poveste inventată de ve­chii greci, grecii antici, care colonizaseră şi ei cândva ţara asta, şi că doar cu o tânără fată răpită de un zeu transformat într-un taur nu se poate ameţi o naţiune se­rioasă şi cu o istorie atât de apă­să­toa­re. Mitologii „pro“ spuseră că de fapt e reîntruparea modernă a marii zeiţe albe şi mămoase care stăpânise în preistorie minţile strămoşilor acelui pământ. Mi­to­lo­gii „anti“ spuseră că e doar cutia Pandorei.

Cei mai bolnavi de acest virus pu­ter­nic erau, pare-se, intelectualii. Ei, care tre­buiseră, cu ideile lor luminoase, să tot tragă după ei, ca nişte locomotive, timp de vreo două secole, masa inerţială de vagoane a restului populaţiei, consu­mau pare-se regulat acest drog eficace, ce reuşea să le amorţească disperarea şi să le întărească imaginaţia. Când tre­bu­iau să participe la un colocviu inter­na­ţio­nal, luau înainte o doză moderată de drog. Când trebuiau să creioneze noi pro­iecte de ameliorare a imaginii patriei dină­untru şi dinafară consumau o doză bună de drog. Când trebuiau să se ducă din oraşele în care locuiau confortabil în vreun sat sau cătun de la vreo margine ui­tată a ţării, înghiţeau repede o doză enormă de drog. Doar când plecau pen­tru mai multă vreme în străinătate reu­şeau să se dezintoxice moderat, deşi nu pen­tru totdeauna. E ceea ce au des­co­perit criminologii şi poliţiştii care au an­chetat cazul, la ordinul Ministerului de Interne. Ei au observat o sticlire ciudată în ochii intelectualilor când auzeau de­spre Europa. Şi o febrilitate ciudată a gla­sului, când vorbeau despre Europa. Şi un tremur nesănătos al mâinilor, când scriau despre Europa. Şi o pro­duc­ti­vitate incredibilă, excesivă, mii şi mii de pagini înnegrite pe marginea acestui stra­niu subiect, ceea ce constituia o si­tua­ţie neobişnuită pentru ţara aceea cal­mă şi paşnică, obişnuită cu somnul de după-masă, cu iernile lungi şi cu gla­cia­ţiunile istorice şi mai lungi.

Era o maladie ciudată, un microb vio­lent, care înnebunise mica ţară înde­păr­ta­tă. În oraşe Europa cu cartiere Euro­pa, pe străzi Europa, se vedeau maga­zi­ne Europa şi restaurante Europa, unde se vindeau obiecte de toate felurile Euro­pa, unde se consumau mâncăruri şi bău­turi Europa, unde se purtau haine Europa, unde se auzeau melodii Europa, unde mirosea a parfum Europa, unde se auzea Europa la toate posturile de radio de scurtă frecvenţă, unde se vedea Eu­ropa pe toate canalele de televiziune, unde se citea Europa în ziare şi cărţi, unde se vorbea Europa în birouri şi unde se visa Europa în vile, case şi apar­ta­mente de bloc. Totul era Europa. }ara era copleşită, cufundată, înecată în Euro­pa. Nu se mai putea face nimic.

Dar într-o bună zi, la câţiva ani după ce această maladie copleşise cu totul ţara aceea îndepărtată, într-un tren care venea din străinătate şi în care se gă­seau multe familii de romi repatriaţi cu forţa în patria lor minunată, o fetiţă romă dădu jos geamul de la compar­ti­men­tul unde stătea înghesuită cu părin­ţii şi cu numeroşii ei fraţi. După ce strâm­­bă din nas la geamul murdar şi la praful de pe cerceveaua ferestrei care se deschise cu greu şi care nu-i amintea defel de ferestrele strălucitoare cu care se obişnuise pe alte meleaguri, fetiţa dădu cu ochii de gara unui oraş în care tre­nul tocmai oprise. Şi citi cu uimire ace­laşi cuvânt peste tot, pe gară, pe afişe, pe automatul de dulciuri de pe pe­ron, pe ziarele din chioşcul de presă, pe tomberoanele de lângă colţul clădirii, pe indicatoarele rutiere, ba chiar pe blo­cu­ri­le cenuşii şi cu multe etaje din spatele gării, pe calcanele cărora fuseseră întin­se nişte reclame uriaşe cu acelaşi cu­vânt. Şi fetiţa izbucni în râs, se întoarse înspre familia ei din compartiment şi le arătă cu degetul ce se vedea pe fe­reas­tră, strigând cât o ţinea gura: „Asta nu-i Europa!“. Fetiţa aceea era copilul bote­zat cândva de primul ministru al ţării şi se numea, bineînţeles, Europa.

Hohotul gălăgios al fetiţei se auzi în toată gara, atinse călătorii şi persoanele care-i însoţeau, se lovi de zidurile clă­di­ri­lor din jur, de calcanele blocurilor ce­nu­şii şi nerenovate, umplu străzile mari şi mici ale oraşului şi, ca un gaz ilariant, se răspândi repede în suburbii, şi de acolo pe câmpuri şi în sate şi pe dru­mu­rile naţionale, şi de acolo în alte oraşe şi regiuni şi până în capitală. Şi toate eti­chetele şi firmele şi inscripţiile şi de­nu­mi­rile şi formulele şi discursurile şi arti­colele şi titlurile şi premiile şi numele de străzi şi de instituţii care conţineau for­mula magică se şterseră, se volati­li­zară, dispărură ca prin farmec. Şi odată cu ele, magia aceea ciudată care-i îmbă­tase, îi obnubilase, îi orbise pe toţi. Ca dintr-o grea beţie se treziră din somnul lung, din magie, fiecare pe unde apucase să cadă sub prada ei dulce şi nemiloasă. Şi totul se văzu aşa cum fusese mai îna­in­te, şi oraşele pline de cartiere urâte şi con­formiste, şi drumurile naţionale pline de gropi şi nereparate, şi satele pără­gi­ni­te, uitate de lume şi chiar şi de locuitorii lor căzuţi în beţie ori plecaţi în străi­nă­tate, şi magazinele cu marfă turcească sau chinezească, şi instituţiile care pur­tau în continuare izul vremurilor de di­na­inte de schimbare, şi cărţile nescrise şi discursurile găunoase, şi oamenii care re­veniră spăşiţi la vechea lor viaţă de di­na­inte de contaminare.

Dar virusul rămâne latent.

2002; 2012