Bucurestiul Cultural, nr. 120 - Mă gândesc să recandidez

Am trecut, şi eu, şi colegii mei, prin momente foarte grele

Sunteti preşedintele Uniunii Scriitorilor din 2005, mandat reînnoit în 2009. Cum reu­şiţi să administraţi treburile unei bresle con­siderate, de obicei, dificilă şi orgolioasă?

Nu am avut probleme cu breasla. Di­fi­cili sau orgolioşi, cum spuneţi, scriitorii îşi cunosc totuşi foarte bine interesul pro­fesional. Câtă vreme echipa de con­du­ce­re le apără interesul, o recunosc şi o res­pectă. Problemele au apărut în altă parte. După cum se ştie, USR, ca aso­cia­ţie independentă şi nonprofit, atârnă fi­nan­ciar de taxa de timbru, de închi­rie­rea Cazinoului şi de concesionarea hote­lu­lui de pe Căderea Bastiliei. Taxa de tim­bru ne-a creat prima dificultate. Dacă, în 2006–2008, încasările au cres­cut brusc, ca urmare a efortului nostru de a pune în aplicare normele legii, lu­cru nefăcut înainte, ulterior, în parte din cauza crizei, dar şi din cauza relei vo­inţe a unor editori (mulţi, colegi ai noş­tri, membri ai USR şi chiar beneficiari ai indemnizaţiei de merit acordate exclu­siv membrilor uniunilor de creatori), în­­ca­sările s-au redus dramatic. USR şi-a revendicat drepturile prin toate mijloa­ce­le legale, ajungând până la procese, fără a obţine mare lucru, din păcate. Am în­­tre­prins o amendare a legii, care avea nu­meroase insuficienţe, şi, din nou, edi­to­rii ne-au pus piedici, solicitând comi­sii­lor parlamentare de cultură să respingă varianta propusă de noi. Amânată de câteva ori, discutarea proiectului va intra, probabil, în dezbaterea parla­men­tu­lui, după alegeri. Falimentul Cazinou­lui ne-a dat lovitura de graţie. În afara unei datorii de 360.000 de euro, rezultat al nerespectării contractului semnat cu 18 ani în urmă, chiriaşii noştri ne-au mai lăsat şi cu gazele şi curentul electric neplătite pe mai bine de o jumătate de an, ceea ce ridica paguba la aproape 400.000 de euro. Cu puţinul încasat de la hotel, a trebuit să ne descurcăm timp de nouă luni din anul pe cale de a se în­­cheia. Am tăiat toate indemnizaţiile de conducere, ca şi toate contractele civile ale celor care aveau pensie sau alt venit. Celor cu carte de muncă le-am redus salariile cu 30%. Chiar şi în aceste con­di­ţii de austeritate, nu ne-a părăsit ni­meni. Le sunt profund îndatorat tuturor pen­tru devotamentul şi fidelitatea lor. La data la care răspund întrebărilor dv., suntem pe cale de a încheia un nou con­tract de închiriere pentru Cazinou, după un proces de evacuare a foştilor chiriaşi pe care l-am câştigat doar la recurs. Cea dintâi instanţă n-a considerat că soli­ci­tarea de evacuare era suficient motivată, deşi datoria chiriaşilor era aceea care era, iar curentul şi gazele ne fuseseră tă­iate din vina aceloraşi rău platnici. Spe­răm să putem informa Consiliul din de­cem­brie, consacrat bugetului, că ne-am scos, cum se spune. Cu eforturi care ne-au costat multe nopţi nedormite, pe mine şi pe colegii mei din conducere.

Multă lume consideră că USR, ca şi ICR, funcţionează datorită banilor primiţi de la stat. Vreţi să ne spuneţi ce fel de in­sti­tu­ţie a fost USR până în 1990 şi când i s-a schimbat statutul şi, implicit, situaţia fi­nan­ciară?

Principala deosebire este aceea că USR de după 1990 nu mai este o insti­tu­ţie bugetară precum era înainte de re­vo­luţie. Ştiu că unii fac această confuzie. Mai mult, sunt unii „binevoitori“ care afir­mă, urbi et orbi, că, în timpul regi­mu­lui comunist, membrii USR erau sala­ri­zaţi. Doar conducerea executivă (preşe­dintele, vicepreşedinţii şi secretarii) şi funcţionarii, câteva persoane, primeau salarii de la stat, într-un cuantum care nu-mi e cunoscut. Eu am fost doar mem­bru ales în Consiliu, în două legislaturi, calitate în care n-am fost plătit, cum nu erau nici colegii mei aflaţi în aceeaşi situaţie şi nici, evident, membrii, aşa zicând, de rând. După revoluţie, USR s-a reorganizat ca asociaţie profesională de utilitate publică, nonguvernamentală şi nonprofit. USR trăieşte din cotizaţii (în­­casate de filiale), taxa de timbru (de aceea, cum spuneam, taxa este vitală), sponsorizări sau subvenţii ocazionale, încheierea de contracte în participaţiune ori chirii pentru spaţiile de care dispune. De la buget vin doar banii pentru pensia suplimentară sau pentru indemnizaţia de merit prevăzute de lege, în număr li­mi­tat, pentru membrii uniunilor de crea­tori din cadrul ANUC. USR, ca asociaţie, nu beneficiază de aceste sume. USR sus­ţine financiar, în totalitate sau în parte, câteva publicaţii literare, în Capitală şi în provincie, plătind, după caz, salarii, hârtie şi tipar, colaborări, bazându-se uneori pe contribuţia unor primării sau consilii judeţene sau pe fonduri de la AFCN. Filialele au independenţă finan­ciară, nu doar în sensul că reţin sumele din cotizaţii, dar şi în sensul că pot fo­losi banii obţinuţi din sponsorizări sau din subvenţii proprii. Acestea fiind zise, aş vrea să subliniez faptul că USR este o asociaţie independentă, atât material, cât şi moral. Poate ar fi corect să pre­ci­zez: relativ independentă. După cum vă pu­teţi da seama din cele spuse ceva mai îna­inte, dacă statul (guvernul, admi­nis­tra­ţia locală, diverse companii, firme sau insti­tuţii de stat sau private) nu şi-ar asuma, într-o măsură mai mare sau mai mică, răspunderea pentru cul­tu­ra vie şi nu ar considera USR un brand naţional, exis­tenţa a aproape două mii cinci sute de scriitori români s-ar afla pri­mejduită.

Ce v-aţi propus prioritar în momentul în care aţi fost ales presşdinte?

Mi-am propus să fac din USR o in­sti­tu­ţie respectată şi, totodată, capabilă să apere interesele profesionale şi morale ale breslei. Deşi oricând este loc pentru mai bine, cred că am reuşit într-o anu­mi­tă măsură. Dovadă, între altele, că atunci când am apelat la guvern să ne sprijine ca purtători de cuvânt ai cul­tu­rii vii de astăzi, adică ai patrimoniului de mâine, am găsit înţelegere. În plină criză, Guvernul Boc a acordat publi­ca­ţii­lor culturale (nu numai ale USR, dar şi ale altor uniuni de creatori din cadrul ANUC) o sumă importantă, care le-a aju­tat să supravieţuiască. Am apelat din nou, la Guvernul Ponta, care ne-a arătat ace­eaşi înţelegere. Le mulţumesc că au crezut în noi, în calitatea noastră de brand naţional respectabil şi respectat.

Sunt dispus să solicit Consiliului modificarea articolului 32

Care sunt aspectele cele mai dificile cu care v-aţi întâlnit ca preşedinte al USR? Ce vi s-a părut cel mai greu de gestionat? Au fost momente în care aţi fost tentat să re­nun­ţaţi?

Am răspuns în parte la întrebare, aşa că mă voi limita doar la finalul ei. Sigur că am fost ispitit, nu o dată, să renunţ. Am trecut, şi eu, şi colegii mei, prin mo­mente foarte grele. Nu vă ascund că îmi explic cu greutate faptul de a fi găsit în­­ţelegere mai degrabă la autorităţile sta­tu­lui decât la unii dintre colegii noştri scrii­tori – destui, beneficiari ai drep­tu­ri­lor care decurgeau din calitatea de mem­bru al USR – care ne atacau în presă, re­proşându-ne ba una, ba alta, deşi ar fi trebuit să fie la curent cu situaţia USR, comunicată regulat în şedinţele de Con­si­liu, ai cărui membri unii dintre ei erau. Am citit pe bloguri tot felul de enor­mităţi, care m-au determinat, în câteva rânduri, să ameninţ cu demisia. Nu sunt paranoic, dar sunt convins de fap­tul că, dacă nu-mi puneam toată re­pu­taţia în joc şi toate relaţiile pe care mi le-am făcut în lumea politică şi lite­ra­ră, USR s-ar fi aflat astăzi într-o si­tuaţie fără ieşire. Au contribuit la foarte probabila ieşire din criză Varujan Vos­ga­nian, prin influenţa în rândul parla­men­ta­rilor şi al guvernanţilor, Gabriel Chifu, căruia îi sunt recunoscător pentru su­tele de ore sacrificate în scopul cla­ri­fi­cării dificilelor probleme de tot felul, Stela Pahonţu, directoarea noastră finan­ciară şi administrativă, fără competenţa căreia nimic (şi ştiu ce spun!) nu s-ar fi rezolvat, precum şi tuturor celor care, prost plătiţi sau neplătiţi, ne-au fost ală­turi în tot acest timp. Şi, fiindcă nu-mi stă în fire să las treaba făcută pe ju­mă­ta­te, mai ales că anul care vine va fi la fel de dificil, nu numai că am renunţat la ideea demisiei, dar mă gândesc să re­can­didez. Statutul, votat în 2009, îmi per­mite, prevederea din el că preşe­din­tele are dreptul la doar două candidaturi neputând fi retroactivă. Sunt dispus să solicit Consiliului, spre eliminarea ori­că­rui echivoc, modificarea în acest sens a articolului 32. Fac în premieră această declaraţie.

Puteţi să ne daţi mai multe informaţii de­spre alegerile din USR?

Alegerile din 2013 se vor desfăşura con­form statutului. Eventualele amen­da­men­te nu schimbă nimic esenţial. „Reducerile“ pe care le avem în vedere, din raţiuni se economie, ale numărului de membri ai organismelor de conducere cen­trale vor păstra proporţionalitatea cu­venită, aşa încât nici o filială să nu fie afectată. Vom propune introducerea, în unele cazuri, a votului electronic, tocmai pentru a ne cruţa de costurile deplasării în Capitală. Sigur, votul secret rămâne de rigoare în majoritatea cazurilor.

S-au înscris în USR destui tineri, unii aflaţi azi în structuri de conducere

Este uşor de văzut că Uniunea Scriitorilor este o asociaţie îmbătrânită, deşi dvs. aţi fă­cut eforturi pentru a aduce tinerii mai aproa­­pe de ea. Ce credeţi că s-ar mai putea face pentru asta? Nu e vorba doar de nu­mă­rul de scriitori tineri din Uniune, ci şi de prezenţa lor în structurile de conducere. Ce ar mai trebui făcut pentru asta? Care sunt piedicile?

La prima reuniune a tinerilor scriitori, pe care am organizat-o ca urmare a an­ga­jamentului pe care mi l-am luat când am candidat în 2005, i-am rugat pe par­ti­cipanţi, majoritatea nemembri ai USR, în vârstă de 25-35 de ani, să închidă pen­tru o clipă ochii. Când i-au deschis,
le-am spus: „Iată, acum aveţi vârsta mea, 70 de ani. Viaţa trece într-o clipă“. Nu-mi amintesc dacă am precizat că ex­pe­rienţa cu pricina a făcut-o prima oară, cu ucenicii lui, Budha. Voiam doar să le atrag atenţia că va veni foarte repede momentul în care vor avea nevoie de o so­lidaritate precum aceea oferită de USR. Rezultatul a fost că s-au înscris în USR destui tineri, unii aflaţi azi în organele de conducere. Nu ştiu ce ar mai fi de făcut ca să-i atragem şi pe alţii. Socotesc că vor veni când vor con­si­dera necesar. Nu trebuie grăbiţi. În ce ne priveşte, am făcut ce am putut. Le-am oferit ocazia unor reuniuni anuale în care să-şi discute proiectele şi prio­rită­ţi­le. O vreme au avut revista lor, finan­ţată de USR, dispărută, nu din cauza noastră, ci din cauza plecării la ICR Madrid a Luminiţei Marcu, aceea care câştigase concursul de proiecte şi scosese primele numere, în general, foarte bune.

Cum apreciaţi literatura ultimilor 20 de ani?

Nu am o idee clară. N-am urmărit în ul­timii ani în mod special literatura care se publică. Vă pot oferi câteva consta­tări, fără pretenţia de a avea dreptate. Ge­neraţia mea a ieşit practic din scenă. Cu excepţia câtorva romane, nu toate bune, n-a dat nimic revelatoriu. În orice caz, cele mai multe sunt sub nivelul ro­ma­nelor publicate înainte de 1989. Poeţii se cam repetă, reeditându-se. Ge­ne­raţia ‘80 i-a pierdut, vai, prea repede pe prozatorii ei de vârf, Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun. Generaţia 2000 are câţiva reprezentanţi onorabili, dar, din câte am citit, nici unul excepţional. În poezie, în afară de Ioan S. Pop şi poa­te de alţi doi sau trei, nu e nici o lumină orbitoare. Pe o linie medie, sunt destui, dar nu mă simt în stare să pariez pe o carieră extraordinară a nici unuia. Ceva mai bine sunt reprezentaţi criticii. În­­deo­sebi critica de întâmpinare a generaţiei 2000 se dovedeşte foarte activă. Încă o dată, luaţi afirmaţiile mele cum grano salis. Nu bag eu însumi mâna în foc că nu mă înşel.

Cartea şi capitalismul sunt nemuritoare câtă vreme nu li se va găsi un înlocuitor

Dar piaţa de carte din România ultimilor ani? Vedeţi o evoluţie sau o involuţie în pri­vinţa promovării, citirii şi cumpărării de li­te­ratură?

Am, în această privinţă, o părere mai puţin pesimistă decât a multora. Cred că niciodată în trecut, oricare ar fi el, nu s-a tipărit mai multă carte decât astăzi. Şi, cu certitudine, nu s-a citit mai multă. Mă refer la cartea literară, în primul rând, indiferent pe ce suport, hârtie sau elec­tronic. Eu nu sunt la fel de alarmat ca alţii din cauza dispariţiei, încă nedo­ve­­dite statistic, a cărţii tipărite. Şi chiar dacă locul ei îl va lua tableta, cititul în­­suşi nu va dispărea. În plus, telefoanele mobile, graţie s.m.s.-urilor, îi îndreap­­tă din nou pe oameni către scris şi citit. Epoca imaginii se va încheia în viitorul apropiat. Oamenii citesc din nou şi în îm­­prejurări de viaţă dintre cele mai di­fe­ri­te, nu doar în bibliotecă, ci pe stradă, în tren, în metrou, pretutindeni. Constat şi eu, ca alţii, mulţi, că editorii se plâng că nu mai vând carte literară, supra­vie­ţuind din expediente. Iertat să fiu dacă nu-i cred. Câţi au dat faliment? Dacă ştiţi vreunul, spuneţi-mi şi mie. Nu mă
în­­doiesc că vânzarea de carte a scăzut din 2008 încoace, din cauza crizei. Dar nu putem decide de soarta cărţii ca obiect cultural în funcţie de o criză, care vine şi trece. L-am auzit pe un deputat so­cialist francez declarând senin, cu oca­zia unui seminar politic internaţional, că deceniile ultime ale secolului XX au coin­cis cu moartea comunismului de stat (ştiţi dv. care!), iar deceniile de început ale secolului XXI îşi vor lega numele de moartea capitalismului. După modesta mea părere de cititor şi de democrat îm­­pă­­timit, cartea şi capitalismul sunt deo­po­trivă de nemuritoare, indiferent de su­port, câtă vreme nu li se va găsi un înlo­cui­tor. Lucru cu totul improbabil.

De curând, aţi trimis o scrisoare deschisă pre­şedintelui Academiei Române, Eugen Simion, în care vă exprimaţi nemulţumirea legată de primirea unui număr prea mic de scriitori consacraţi în acest for. Ce ecouri a avut scrisoarea în breasla scriitoricească? De ce ar fi importantă prezenţa unui mai mare număr de scriitori în Academie?

Nu ştiu ce impact public va fi avut scri­soarea mea către E. Simion. Şi, în fond, nici nu mă interesează. Motivaţia scrisorii este alta. Ca preşedinte al USR, n-am putut să nu remarc împrejurarea ciudată că, vreme de un deceniu, din 2003 încoace, fostul preşedinte al Aca­de­miei Române şi preşedintele în funcţie al Secţiei de literatură şi lingvistică n-a susţinut candidatura nici unui scriitor român din ţară. A propus, în schimb, can­didaturile unor lingvişti şi ale unor scriitori din străinătate (un poet de la Chişinău şi unul de la Cernăuţi, ambii sti­mabili, dar neputând concura cu nu­me­roşi scriitori din ţară, din toate gene­ra­ţiile, poeţi, romancieri, critici etc.). D-l Simion se apără calculând tendenţios numărul de locuri disponibile şi tra­tân­du-mă pe mine de mincinos, când vine vor­ba de intervalul de pauză dintre ulti­mele primiri, care au avut loc în 2003, şi anul pe sfârşite în care ne aflăm, 2012: peste un deceniu, am zis eu greşit, în loc de aproape un deceniu. Mă corectez, deşi nu văd diferenţa. Un deceniu rămâne un deceniu, fie ştirbit, fie adăugit. Nu mi se pare normal să nu remarcăm că boi­cotarea de către d-l Simion a can­di­da­tu­rilor scriitorilor români din ţară este un fapt şi, încă, unul grav. Mă întrebaţi de ce ar trebui ca scriitorii să facă parte din Academie. Răspunsul este la înde­mâ­nă: ca supremă consacrare. Aşa se în­­tâm­plă în toate ţările care au academii.

Cum supravieţuiesc revistele literare? Este util să existe atât de multe, chiar dacă au tiraje confidenţiale?

Revistele culturale supravieţuiesc cu greu. O ştiţi foarte bine, nu e nevoie să v-o spun eu. Nici una nu rezistă exclusiv din vânzare. Mai ales dacă e vorba de re­vis­te literare, de artă sau de ştiinţă. Toa­te sunt publicaţii de nişă, cum sunt con­si­derate, cu tiraje confidenţiale. În Fran­ţa, lucrurile stau la fel. Deşi restrâns, nu înseamnă că publicul lor nu contează. E un public specializat, al cărui rol în cul­tură este esenţial. Ştiţi, bunăoară, că, aproape fără excepţie, premiile literare din Franţa sunt „ghicite“ şi susţinute nu de hebdomadarele cu profil divers, poli­ti­ce, în primul rând, ci de câteva astfel de reviste de nişă? Singurele, de altfel, care publică poezie. Aveţi idee de tirajul unor reviste care au schimbat cursul lite­ra­tu­rii române, Convorbiri literare sau Sbu­ră­torul? Câteva sute de exemplare. Din păcate, sub presiunea televiziunii şi a Internetului, mulţi se îndoiesc de impor­tanţa unor moduri de comunicare al căror rating este aparent neglijabil. Ei greşesc, refuzând ideea că marea cultură – literatură, artă, ştiinţă – este opera unor elite, nu a majorităţilor. Câţi îl în­­ţe­leg, încă astăzi, pe Einstein? Dar pe Van Gogh? Dar pe Baudelaire? Dincolo de un anumit snobism, prea puţini.

Cum ar trebui să se implice mai mult guvernul în sprijinirea scriitorilor şi a li­teraturii române, mai ales în condiţiile cri­zei economice?

Guvernul s-a implicat în anii din urmă într-un mod constant şi eficient. Am con­statat cu toţii, guvernanţi şi scriitori, că liberalizarea pieţei de artă sau de carte poate avea urmări negative. După un prim moment de euforie postdecembristă, când mizam pe o independenţă totală de stat, probabil şi din cauza temerilor moş­te­nite din comunism, când statul îşi aser­vise cultura, ne-am dat seama că sta­tul trebuie implicat în cultura vie la fel cum este implicat în patrimoniu. În definitiv, patrimoniul de azi este cultura vie de ieri, tot aşa cum cultura vie dintr-o epocă sau alta devine patrimoniul epocii următoare. Ceea ce depinde de artişti, de scriitori este să impună respect prin opere valoroase. În ce-i priveşte pe gu­ver­nanţi, ei trebuie să se conformeze prin­cipiului neamestecului în conţinutul şi în forma operelor. Rolul este de a asi­gura condiţiile materiale şi morale ale realizării unor opere care vor deveni, gra­ţie sprijinului lor şi talentului auto­ri­lor, bunuri naţionale.

Ce efecte pozitive poate avea pentru li­te­ra­tura română contemporană invitarea Ro­mâ­niei ca oaspete special la Salonul Cărţii de la Paris, anul viitor?

Este o mare onoare pentru România calitatea de invitat special la Salon du Livre de la Paris, de anul viitor. Pro­ble­ma noastră principală, şi nu de azi, de ieri, nu e aceea că nu avem opere valo­roa­se, ci că nu reuşim să le facem cu­nos­cute. Salonul de Carte din martie 2013 ne oferă o ocazie excepţională. Să nu credeţi însă că onoarea ne pică din cer. Ea este rodul eforturilor îndelungate şi te­nace ale ICR Paris. Am remarcat cu stu­poare că noua echipă de conducere de la Bucureşti pare convinsă că nu s-a fă­cut nimic în vederea Salonului. Am avut o convorbire cu vicepreşedintele Horia Gârbea şi l-am sfătuit amicalmente să discute cu directoarea, încă în funcţie, a ICR Paris, care s-a ocupat de organizare, spre a vedea ce s-a făcut, care sunt paşii următori şi cui îi revine în continuare răspunderea pentru fiecare dintre ei. Sper din toată inima ca Salonul de la anul să reprezinte un succes pentru li­te­ra­tura română. Condiţia minimă este să nu omorâm copilul recurgând la prea multe moaşe.

Cum apreciaţi pregătirile din partea Ro­mâ­niei? Este implicată şi Uniunea Scrii­to­ri­lor în pregătirea acestui eveniment?

Am răspuns în parte la întrebare. USR nu a fost şi nu este implicată în Salon. În pregătirea Salonului nu este im­plicată nici Delegaţia Permanentă a Ro­mâniei pe lângă UNESCO. Ceea ce nu înseamnă că diplomaţii care o com­pun vor fi absenţi şi nu vor da o mână de ajutor, dacă li se va solicita.

Interviu cu NICOLAE MANOLESCU, preşedintele Uniunii Scriitorilor, realizat de Mădălina Şchiopu