Bucurestiul Cultural, nr. 120 - Spectacolul criticii complete

Paul Cernat | 20.11.2012

Pe aceeași temă

Debutul editorial în critică al lui Mi­hai Iovănel se arată a fi atât de original încât afirmaţia sa din Introducere: „am în­­ceput să scriu despre Sebastian la sugestia doamnei Elena Zaharia-Filipaş; dacă nu ar fi existat această intervenţie, foarte probabil că nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să abordez un autor până atunci aproape indiferent“ pare aproape o figură protocolară de stil, deşi nu e. Totuşi – o ştim prea bine – nu ini­ţia­tiva alegerii temei unei teze de doc­to­rat este cea care primează, de regulă, ci mai ales felul în care ţi-o apropriezi şi o faci să devină a ta. Or, din acest punct de vedere, cartea de faţă se dovedeşte a fi un produs sută la sută al mordantului şi talentatului critic de la Cultura, con­fir­mând întru totul caracterizarea făcută de profesorul Paul Cornea pe coperta a pa­tra. O caracterizare căreia oricine l-a ur­mărit cât de cât pe Iovănel nu poate decât să-i recunoască evidenţa („Critica lui... e metodică, intens analitică, abra­zi­vă, lipsită de sentimentalism şi reto­ri­că, perfect adecvată mobilului ideologic şi caracterologic pe care-l urmăreşte“). Tre­buie spus că autorul are cel puţin două atuuri importante – două dimen­siuni ale criticii pe care majoritatea co­le­gi­lor săi de generaţie le trec, de regulă, în plan secund, din timiditate, lipsă de ape­tenţă sau prejudecată estetizantă: 1) pasiunea pentru contextul istoric (îm­­pin­să până la un detectivism istorio­gra­fic cu ambiţii de exhaustivitate) şi 2) cri­ti­ca ideologico-politică multiplu direcţio­na­tă polemic; de altfel, prezentul volum e subintitulat, pentru deplina clarificare, „o monografie ideologică“. Nu e, fireşte, doar atât, căci Iovănel rămâne critic lite­rar până la capăt, dar e, în mare mă­su­ră, aşa ceva, drept pentru care a-i impu­ta amploarea aparent dezechi­libra­­tă a investigaţiilor în chestiunea antise­mi­tismului, a dreptei radicale interbelice şi a comunismului posbelic nu are, pro­priu-zis, de-a face cu miza asumată a de­mer­sului. Obiectivul nu e revizuirea este­ti­că a lui Sebastian – deşi reuşeşte, prin­tre altele, şi asta –, ci clarificarea unor „dosare ale istoriei“ direct legate de per­so­nalitatea acestuia. Altfel spus, Evreul improbabil (provocator titlu!) nu face con­curenţă monografiilor istorico-literare ale Corneliei Ştefănescu şi Dorinei Gră­so­iu, nici nu ambiţionează o scanare de ansamblu a publicisticii sebastianiene, ci întreprinde „puncţii“ avenite în zonele supuse controverselor. Totul – pe cala­po­dul unui demers monografic de tip viaţa & opera, montat neconvenţional. Evi­dent, printre „dosarele“ examinate aici se numără şi acela al antisemitismului au­tohton, al tinerei generaţii interbelice, al accidentului fatal, al cazului Pătrăş­ca­nu şi al receptării Jurnalului, fiind valo­ri­fi­cate în acest sens inclusiv informaţii ve­nite dinspre Siguranţă şi arhivele Secu­rităţii. Simptomatică rămâne însă, înainte de orice, calitatea de „turnesol“ a scriitorului aflat în faţa unor opţiuni ex­treme, prins, inclusiv după moarte, între tabere care şi-l dispută şi iau din el, de regulă, ceea ce convine propriei agen­de. Nota Bene, Sebastian a fost dis­pu­tat de femei, de criticii literari, de prie­teni şi de adversari ideologici deo­po­tri­vă...

În privinţa „detectivismului istorio­gra­fic“ mai sus-amintit, analiza moleculară şi maliţia rafinată, ca şi lectura doldora de aluzii parşive a subtextelor (începând cu ipoteza homosexualităţii latente a lui Sebastian, catalizată, la „ieşirea din pro­vincie“, de concitadinul Camil Baltazar) îl apropie pe Iovănel de eseistica unui Dan Petrescu. Iar calitatea de cercetător la Institutul „Călinescu“ îşi spune din plin cuvântul în scrupulozitatea docu­men­­tară a tânărului critic. Cumularea acestor trăsături îl individualizează preg­nat, iar prospeţimea atitudinii sale e mereu dublată de sagacitatea dezinvoltă a profesionistului hârşit, căruia nimic din ceea ce-i „sebastianesc“ nu-i e străin.

Cartea este foarte bine scrisă, plăcut na­rativizată şi incisivă, cu rupturi de nivel şi conflictualizări dinamice, cu note de subsol detaliate, la rândul lor atractive, lipsită de orice conformism „aca­demic“, dar blindată la toate capi­to­le­le. Pasiunea sursologiei îl face uneori – e drept: rareori – pe Iovănel să su­pra­li­ci­teze influenţele culturale sau filosofice asupra lui Sebastian, acolo unde am pu­tea vorbi mai degrabă despre sensi­bi­li­ta­tea comună a epocii. Iar plăcerea com­pa­ra­ţiilor la distanţă îl determină, în câ­te­va rânduri, să facă unele analogii ris­can­te (nu neapărat şi hazardate), cum ar fi cea dintre „fascismul fără fascism“ din elia­dianul Itinerariu spiritual şi... post­mo­der­nismul fără postmodernitate teore­ti­zat la noi de către Mircea Martin. Jude­că­ţile de valoare aplicate literaturii sunt deseori drastice, dar drepte şi, dacă Se­bastian „iese“ pe ansamblu ca un scriitor minor, minus Jurnalul şi cu reuşite re­la­ti­ve în Femei, De două mii de ani, Jocul de-a vacanţa sau, secvenţial Accidentul, importanţa sa este pusă cu asupra de mă­sură în evidenţă, ca (încă o dată) re­ve­lator pentru marile dispute ideologic-identitare din ultimele opt decenii şi ju­mă­tate. Amănunt esenţial: nu excepţio­na­lismul biografic, ci normalitatea exis­tenţială pe care Sebastian ţine să şi-o conserve într-o epocă a tuturor extre­mis­me­lor, ca şi indecizia sa între nevoia de in­tegrare transetnică în noua elită cul­tu­ra­lă a epocii şi cea de asumare a evrei­tă­ţii îl fac să cadă mereu între tabere, la mijloc, condamnându-l la singurătate.

Interpretări incitante întâlnim la tot pasul. Redeschis oportun, dosarul „ero­tic“ al lui Sebastian nu exclude, ci nuan­ţea­ză evaluările deja existente privind nesiguranţa sexuală şi sincopele virile ale timidului asaltat de femei. În pri­vin­ţa dosarului ideologic, „meciul“ purtat cu cartea Martei Petreu (Diavolul şi uce­ni­cul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian) este câştigat cu brio de Iovănel, care-l scoa­te, cu argumente imbatabile, pe auto­rul Stelei fără nume de sub incidenţa acuzelor de „extremism de dreapta“ şi a misreading-urilor maniheist orientate. La drept vorbind, criticul greşeşte (după mine) doar acolo unde lasă senzaţia că subevaluează simpatia „primului“ Sebas­tian pentru Mussolini şi, în general, „năismul“ său juvenil, chit că grefat pe un individualism artist şi fără mari ape­tenţe ideologizante. Excelente sunt, cu deosebire, observaţiile referitoare la orien­tările şi disputele tinerei generaţii. Cu adevărat „revoluţionară“ este, bună­oa­ră, cea potrivit căreia existenţialismul kierkegaardian şi vitalismul spiritualist se aflau la noi în germene încă înainte de primul război mondial, care doar le-a întârziat emergenţa. Surpriză: printre pre­cursorii autohtoni ai „trăiriştilor“ apare identificat inclusiv kantianul, ra­ţionalistul Mircea Florian, autor al unui volum de influenţă kierkegaardiană (Arta de a suferi. Treptelnic sufletesc) pu­bli­cat în 1920 dar „scris la începerea răz­bo­iului“. Novatoare sunt şi paginile despre genealogia teoretică a obsesiei „aven­tu­rii“ la romancierul Sebastian, prefigu­ra­tă de Jacques Rivière, A. Gide, Georg Simmel şi, ceva mai târziu, Thibaudet. În evaluarea lui Iovănel, concepţia lui Simmel despre „imprevizibilul şi intra­duc­tibilul“ aventurii ar sta la originea experienţialismului din Itinerariul spiri­tual al lui Eliade şi „la rădăcina ima­gi­na­rului literar al lui Sebastian, care pare că vrea să rescrie Cărarea pierdută a lui Alain Fournier (una dintre cărţile sale de căpătâi, elogiu al unei lumi uto­pice a fanteziei şi reveriei, a blocajului infantil în ceea ce s-ar putea numi «sta­diul vacanţei» şi al jocului fără sfârşit), aşa cum Meaulnes aspira să recupereze castelul – figura absolută a vacanţei“. Reţin atenţia insigth-urile despre utopia intimităţii, despre autenticitatea sporită a jurnalului (pe care o câştigă prin in­ter­mediul distanţării diaristului în raport cu publicul), ca şi alegaţiile privitoare la o posibilă intervenţe a lui Eliade în blo­ca­rea apariţiei sale postbelice. Trecând în planul investigaţiilor istorico-ideo­lo­gi­ce, o menţiune specială merită obser­va­ţiile despre abordarea Holocaustului în literatura din anii comunismului româ­nesc: potrivit lui Iovănel, dacă relatările privind ororile lagărelor de exterminare naziste erau permise fără probleme, chiar dacă mobilurile exterminării erau atri­buite prioritar capitalismului, nu ideologiei rasiste, abordarea masacrelor co­mise de armata română în Transnis­tria era, din raţiuni lesne de înţeles, cen­zu­rată. Ea îşi va face loc, codificat şi elip­tic, doar în prozele din anii ‘70-’80 ale lui Norman Manea. Substanţială, chiar dacă fără mari „revelaţii“, este ana­liza tabloului sinoptic al antisemitis­mu­lui cultural din România interbelică, de la cel rezidual şi soft al liberalului E. Lo­vi­nescu la „estetica iubirii“ teoretizată de G. Călinescu în legătură cu specificul evreiesc şi, trecând prin „cazul“ Camil Petrescu, la „durii“ tradiţionalişti N. Ior­ga şi N. Georgescu-Cocoş. „Vedeta“ aces­tei secţiuni rămâne însă, de departe, „do­sa­rul“ controverselor prilejuite de apari­ţia romanului etnico-biografic De două mii de ani, cu o analiză complexă, deloc ba­nală, a prefeţei lui Nae Ionescu şi cu două subcapitole, din nou, puţin surprin­ză­toare (Marcel Proust: o afacere evreiască şi Lectura lui Constantin Noica. Un expe­ri­ment care limitează principiul autonomiei este­ticului). Discuţii ample ar merita ca­pi­to­lele despre relaţiile problematice ale lui Sebastian cu comunismul imediat post­belic, sau cele despre circumstanţele acci­dentului fatal şi „teoria conspiraţiei“ din jurul său (împotriva interpretărilor abrupte ale lui Cornel Ungureanu, Iovă­nel pledează, convingător, pentru acci­dent, în defavoarea asasinatului). S-ar pu­tea glosa mult inclusiv asupra prelun­gi­rilor imediat postbelice ale scandalului De două mii de ani – vezi persistenţa cali­fi­cărilor lui Sebastian drept „huligan năist“ de către co-etnici precum F. Aderca, I. Călugăru sau Ury Benador. Sau asupra mecanismelor canonizării post­decembriste a scriitorului prin inter­me­diul Jurnalului său intim, pregătit de o îndelungată receptare subterană, pre­să­rată de publicări selective şi apărut în­­tr-un moment propice. Reconstituiri pa­sio­nante, aproape cinematografice, vizea­ză strategiile de camuflare identitară a lui Sebastian în timpul războiului şi al le­gilor rasiale, când dramaturgul – aflat, am spune, între Steaua fără nume şi steaua galbenă – a fost ajutat, fără şti­rea lui, să fie jucat pe scenă prin spri­ji­nul unui agent al Siguranţei, aflat în spa­tele pseudonimului „Victor Mincu“. În fine, eficient evocată la rece de către Iovănel este evadarea ratată a lui Sebas­tian la Hollywood pe urmele prietenei sale Nadia Mărculescu. Un final bine regizat critic, un final care aşază întreg destinul „evreului improbabil“ sub sem­nul evadării imposibile şi, cum ar fi spus Ca­mil Petrescu, „greu cenzurate de moar­te“.

Având toate datele unui best-seller istorico-literar şi, aşa-zicând, biografico-ideologic, Evreul improbabil... ilustrează, la cote de excelenţă, înzestrările unui tânăr intelectual incomod şi liber, a că­rui expertiză multiplă îl califică, între co­legii de generaţie, ca fiind cel mai com­pa­tibil cu idealul „criticii complete“.

 

Mihai Iovănel, Evreul improbabil.

Mihail Sebastian. O monografie ideologică, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012, 328 p.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22