Bucurestiul Cultural, nr. 120 - Un poet complet (II)

Daniel Cristea-enache | 20.11.2012

Pe aceeași temă

Două texte din discret-eleganta antolo­gie Marius Robescu de la Vitruviu pot fi puse într-o analiză comparativă re­le­van­tă. În selectarea lor, am urmărit nu atât un criteriu valoric (deşi ambele sunt de bun nivel), cât unul tipologic, fiind­că Robescu face alt tip de poezie de la o etapă la alta; şi această diferenţă, cu etapele pe care le subîntinde, trebuie să se vadă.

A văzut-o, de altfel, într-o cronică la an­tologia Spiritul însetat de real (1980), şi Nicolae Manolescu, care o traducea în ur­mătorii termeni: „reflexivitatea este din ce în ce mai abstractă şi mai ra­di­ca­lă; imaginaţia lirică se depoetizează voit, căutând exprimări mai direct-pro­zaice; ironia, care era înainte ca un strat de apă freatică, ţâşneşte acum, tot mai des, la suprafaţă în forme dezinvolt po­le­mice“. De acord cu aceste accente foarte bine puse, mai puţin cu primul. Căci re­fle­xivitatea poetică urmează la Robescu un traseu diferit, de la abstract şi mi­to­lo­gic-generic la concret particularizat şi individualizat. Reflexivitatea, ea, nu este nici pur abstractă, nici concretă în toa­tă puterea cuvântului. E un mod de a procesa poetic un material ce va fi luat de oriunde şi făcut din orice. Ea poa­te fi, apoi, ascunsă, dar implicată în structura de adâncime a poeziei (ar fi o naivitate din partea noastră să credem că în arghezianul Har nu avem refle­xi­vi­tate, întrucât e vorba despre nişte car­tofi); după cum poate fi, dimpotrivă, adu­să la suprafaţa versului.

Or, ceea ce se observă la primul Ro­bes­cu este tocmai conturul intelec­tua­li­zat, livresc şi abstract al reflexivităţii ori meditaţiei poetice. În Ceea ce simt, poe­zie care, pusă la persoana I singular, ar anunţa devoalări de intimitate, par­cur­gem un desfăşurător liric tipic bla­gian, precum la majoritatea poeţilor din întâiul „val“ al generaţiei ’60: „Lemnul uscat şi dulce pe care-mi legăn capul/ ploaia de iarbă nouă, coamele sfârâind/ fibrele vitale dezgolite sunt,/ sucite coas­te care se străpung./ Ce simt acum nu­mesc durere-mamă./ Nu doar o dată cerul/ se-alege de pământ./ Parcă tră­iesc pe o enormă frunză/ şi sunt eu în­­sumi viermele ceresc/ îmi rod chiar malul care mă susţine/ în lăcomia mea di­vină./ Nici braţele nu-mi sunt de aju­tor/ nici ochii, nici timpanul/ însân­ge­rat de vuietul rotirii./ Şi nici voinţă n-am. Hermes piratul/ cu un trident şi-o plasă mă constrânge.// Sunt jupuit până la spi­rit/ ce simt acum numesc durere-mamă“.

Elementele se rotesc în jurul eului poe­tic, care le priveşte cosmic ori „atomic“. Protagonistul este o instanţă de con­struc­­ţie poetică, iar nu un personaj, co­pla­nar cu celelalte, din scenariul unei alte instanţe. Marius Robescu se implică profund în poezia lui, însă în forma tra­di­ţională şi sub tiparul vechi al Poetului care percepe, palpează şi structurează din cuvinte Universul sensibil. E ceva ce făcuseră Nichita Stănescu şi Ilie Con­stan­tin, Cezar Baltag şi primul Adrian Pău­nescu, Ana Blandiana şi alţi poeţi din generaţia ’60. Acest refugiu în or­fism, mitologii şi simboluri de amplă respiraţie culturală cădea şi suna altfel în realismul socialist ce nu-şi consumase încă, în primii ani ai deceniului şapte, cin­cinalele de maculatură ideologizată, „ancorată“ în „realitate“. Abstractizarea poeziei, „purificarea“ ei, eliminarea re­fe­rin­ţelor la realitatea imediată, utilizarea masivă a metaforei, folosirea unui re­gis­tru înalt şi adoptarea unui ton oracular, uneori chiar împotriva structurii in­te­rioa­re a poetului (căci, spre deosebire de Marius Robescu, Nichita Stănescu era în fond un ludic), toate acestea duc într-o direcţie care era voit alta decât cea a artei angajate şi instrumentalizate ideo­logic.

În Ceea ce simt, Robescu nu simte, aşa zi­când, nimic din ceea ce „simt“ autorii pe linie ai regimului – şi, chiar, nimic din ceea ce simte el însuşi, „omul con­cret“, poetul cu o identitate distinctă, care l-ar putea ilustra. Suferinţele sale sunt abstracte, iar tensiunea exis­ten­tu­lui se pierde în frumuseţea imagistică a unui text chemat să o proiecteze. Pro­iec­ţia e „poetică“ în sensul de filtru pus, prin poezie, între două sfere cărora li se taie comunicarea şi aderenţele. Eul re­fe­ren­ţial şi realitatea recognoscibilă a epo­cii dispar pentru a face loc eului pro­fund, în comuniunea lui abstractă (cu abstracţiunile) şi elementară (cu ele­men­tele primordiale). O iniţiere ce va fi co­mu­nicată tot în regim iniţiatic: cititorul poate completa imaginar imaginarul esen­ţializat al poetului şi poate, toto­da­tă, să-l urmeze în efortul şi reuşita de-realizării.

De notat, în aceeaşi logică optimistă a despărţirii de realismul socialist, că dra­ma­tismul şi tragismul din multe poezii bla­giene nu apar aici. Versurile lui Robescu abundă în termeni şi sintagme ce traduc o teribilă suferinţă; dar su­fe­rin­ţa aceasta nu se simte, întrucât ea nu vine din conştiinţa poetică, ci dintr-o pre­cedenţă culturală recunoscută ca atare. „Fibrele vitale dezgolite sînt“ (au­to­rul nu-şi poate refuza inversiunea sin­tac­tică, curentă în registrul înalt al liris­mului) şi „sucite coaste (...) se străpung“. „Îmi rod chiar malul care mă susţine“, „nici braţele nu-mi sunt de ajutor“, „nici ochii, nici timpanul însângerat de vuie­tul rotirii“: tot atâtea dovezi ale nepu­tin­ţei şi suferinţei ce par insuficiente auto­ru­lui însuşi, de vreme ce le acumulează pe un spaţiu restrâns. Şi cu cât se strâng mai multe asemenea „dovezi“, cu atât poezia care le cuprinde pare mai ju­bi­lativă. Scenografia este tot mai com­ple­xă, apare Hermes „piratul“ cu un „tri­dent“ de împrumut din sfera mitologică, iar eul se lasă jupuit „până la spirit“. În cele mai cumplite secvenţe ale torturii, Robescu are grijă să mai introducă un filtru, pentru cititorul mai puţin atent la evazionismul euforic al generaţiei ’60. „Ce simt acum numesc durere-mamă“, scrie poetul, reluând în final versul şi ac­centuând o dată în plus pe acel „nu­mesc“: un „simplu“ predicat, comutând materia sensibilă a poeziei în procesarea ei lucidă, la rece, cu reuşite efecte poe­ti­ce. Aceasta este reflexivitatea pe care o întâlnim în prima fază, filtrată, exem­pla­­ră şi caligrafică, a liricii lui Marius Robescu.

Ceva profund diferit vedem în Ploi de aur, cu un titlu la fel de derutant ca şi Ceea ce simt. Dacă întâiul promitea sin­ce­ri­tăţi confesive pentru a oferi nu altceva decât abstracţiuni culturale, acesta vine cu o metaforă mitologizantă contrazisă ori risipită de la un vers la altul al poe­ziei: „în fagurele de beton de la etajul al ze­celea/ urcă o ploaie cu miros de fe­ri­ci­re/ (după o zi zăpuşitoare care-ţi apasă creierul/ aceasta e o simplă mân­gâ­ie­re)// dar îmi amintesc: căţărat în picioa­re pe o bancă din parc/ scuturam când­va o creangă încărcată de stropi/ deasu­pra unui creştet blond şi supus/ (a fost pare-mi-se în deceniul trecut)// era cu mult după ora amurgului/ voiam să botez pios un fapt de dragoste/ (nespusă vanitate a adolescenţei/ să se sfinţească singură prin natura păgână)// pe vremuri credeam într-o realitate suavă/ acum mă îndoiesc de propriile-mi amin­tiri/ totuşi am văzut ploi de aur cu toţii/ iar la bătrâneţe vom bea desigur ceai de muşeţel// dar nu oricum – ci în­­dul­cit cu miere!“.

Dintr-o Natură cosmică, esenţială, ele­men­tară în modul viziunii poetice, se „decade“ aici într-un spaţiu urban, metropolitan, de uzură a individualităţii în malaxorul cotidian. Versurile îşi con­ţin asocierile metaforice, care însă întă­resc, nu dispersează realismul reprezen­tă­rii. „Fagurele de beton“ intensifică sen­zaţia că eşti prins într-un stup sau un viespar, că eşti unul dintre cei mulţi adu­naţi şi înghesuiţi într-un spaţiu sufo­cant. Anterior, lirica era pe măsura Uni­ver­sului schiţat. Acum ea este prinsă în­­tr-un cadru strâmt din care poetul, ca per­sonaj şi ca poet, ar vrea să evadeze: tot prin ea.

Evazionismul este astfel substituit prin­tr-o evadare imaginativă. Primul era unul de ordin general, în ansamblul socio-cultural al epocii. „Evadarea“ e în schimb individuală, pe cont propriu; şi ea se produce în chip diferit la Nichita Stănescu şi la Emil Brumaru, la Marius Robescu şi la Dorin Tudoran. Personajul lui Robescu intră în durata unei bio­grafii: a parcurs deja şi va parcurge, poa­te, nişte vârste. Prezentul poeziei nu mai e unul abstract, metafizic, etern precum în Ceea ce simt. Este încărcat de amintirile protagonistului şi de pro­iec­ţiile lui de viitor. La tot pasul, adverbe şi construcţii adverbiale care fixează şi viaţa, şi rememorarea ei: „cândva“, „în deceniul trecut“, „cu mult după ora amur­­gului“, „pe vremuri“, „acum“, „la bă­trâneţe“...

Şi „desfăşurătorul“ timpurilor este rea­list, pe o cronologie aproape lineară. Pre­zentul absoarbe trecutul, îl explorează, după care se lasă în voia soartei şi a ima­ginaţiei poetice. Un strop de (auto)ironie, la final, este necesar pen­tru a completa tabloul vechilor amintiri şi intensităţi, comparate cu uscăciunea dezolantă a maturităţii târzii. Robescu nu mai poetizează decât acolo unde este imperios necesar, în economia textului. Scrie însă o poezie (aceasta şi altele care îi seamănă) mai autentică şi mai pro­fundă în simplitatea ei aparentă decât cea cu care începuse.

Pledam, tot în spaţiul acestei rubrici mo­dest intitulată Canon, pentru ree­di­ta­rea în condiţiile pe care le merită a ro­ma­nului postum Trunchiul şi aşchia şi pentru punerea lui în circuitul de consum public şi exegeză literară. Tre­buie adăugat acum (adverb de timp venit cam târziu, nu şi tardiv) că Ma­rius Robescu este şi un poet remarcabil, cultivat întotdeauna şi original în multe versuri, care merită redescoperit.

 

Marius Robescu, Poezii,
Editura Vitruviu, colecţie de poezie românească îngrijită de
Mircea Ciobanu,
Bucureşti, 1996, 220 p.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22