Pe aceeași temă
Recent, la Academia Română, a avut loc una dintre reuniunile periodice ale Comisiei Naţionale de acordare a indemnizaţiilor de merit, reuniuni la care de obicei particip, ca vicepreşedinte al USR, susţinând cererile colegilor noştri nominalizaţi pentru aceste recompense. Nu-mi plac deloc şedinţele, nu-mi place să-mi consum timpul şi energia cu astfel de activităţi exterioare, îndepărtate de adevărul meu personal; după ele, în general, nu mă aleg decât cu oboseala şi cu sentimentul irepresibil de erodare în van.
De data aceasta însă, nu s-a întâmplat la fel: am fost bucuros că o seamă de scriitori valoroşi au obţinut această indemnizaţie care le dă, slavă Domnului!, o anumită stare de securitate financiară atât de necesară şi am fost bucuros, în mod special, că între ei se află şi Paul Goma. Mărturisesc că am privit ca pe o izbândă personală faptul că acest important scriitor român, a cărui contribuţie în lupta cu sistemul totalitar comunist este uriaşă, primeşte câteva simbolice semne de preţuire: în primăvara acestui an, în Consiliul Naţional al USR, am votat cu convingere reprimirea sa ca membru al USR şi apoi, în cadrul Comitetului Director, am sprijinit propunerea de acordare a indemnizaţiei, care, iată, a ajuns să se concretizeze prin decizia Comisiei de la Academie. Ceea ce s-a făcut acum pentru Paul Goma este puţin, şi era firesc să se facă, şi trebuia să se facă de mult. Nu e normal ca firea sa incomodă să ne împiedice să-l aşezăm în dreaptă balanţă şi să-i recunoaştem meritele. Din păcate însă, la noi, regula după care se desfăşoară viaţa literară şi, mai larg, viaţa publică este regula conflictului şi a marcării diferenţelor. Înţelegerea pentru ceilalţi şi respectarea opiniilor diferite de ale noastre, construirea unor punţi par să nu ne intereseze, ne plictisesc, de nu cumva chiar ne fac rău fizic. Ne simţim în largul nostru, în firescul nostru nu atunci când construim punţi, ci când reuşim să le distrugem. Nu căutăm ce ne apropie de alţii, ci ne străduim să punem în evidenţă ce ne desparte. Avem vocaţia destrucţiei şi arătăm indiferenţă faţă de tot ce înseamnă a construi. Dăm impresia că nu ne considerăm împliniţi atunci când făurim trainic o casă, un drum, un pod, ci parcă ne atingem vibraţia sufletească de profunzime atunci când ceea ce tocmai am zidit se destramă / ne este luat de ape / se prăbuşeşte şi suntem în situaţia de a porni iarăşi de la zero lucrarea.
Obligat prin slujbă să-mi duc traiul nu undeva departe, într-o netulburată linişte protectoare, ci chiar în miezul furtunos al vieţii literare, sunt exasperat să constat câte dintre aceste furtuni care fac ravagii prin universul nostru de literatori de la Porţile Orientului sunt, în realitate, furtuni într-un pahar de apă. Sunt exasperat să constat câte conflicte, câte scandaluri, câte măceluri sunt, în realitate, fără temei şi ar putea fi evitate dacă noi, beligeranţii, într-o clipită de clarviziune, ne-am aşeza la masă şi am discuta cu argumente, ascultându-ne unii pe alţii, animaţi de dorinţa de a ne înţelege. Dar nu aşa reacţionăm, datele noastre sufleteşti şi mentale sunt altele. Ele nu ne conduc spre un comportament teutonic – respect, rigoare, geometrie, soliditate –, ci ne împing la atitudini şi cruzimi de mitici, adică: vina e doar la ceilalţi, niciodată la noi; împăcarea vine abrupt şi prea puţin raţional, ca şi arţagul; principiile la o adică dispar (căci ele există pentru a fi călcate în picioare!) şi ne mână doar interesul de moment, incredibil de mărunt, de meschin; binele public e o vorbă în vânt, greutate are doar binele propriu, spre care dăm din coate cu o determinare devastatoare.
Aşa stând lucrurile, năpădiţi de aceste defecte de constituţie lăuntrică, puţine realizări sunt posibile în domeniul acesta al vieţii literare. Ca să nu zic că lista de cusururi / năravuri/metehne e mai lungă decât am lăsat eu aici să se vadă. Enumerarea ar putea să continue obositor de mult, dau doar câteva exemple: fiecare dintre noi se crede nedreptăţit. Fiecare dintre noi are, desigur, drepturi intangibile, nu şi îndatoriri – aşadar, e firesc să primească, cât mai mult, dar e o jignire fără seamăn pe care i-o aduci dacă-i ceri să dea la rândul său ceva. Fiecare dintre noi are un talent remarcabil de a-şi însuşi reuşitele, de a pune monopol pe înfăptuiri şi de a se ţine departe de orice efort, de a nu se băga la salahorie, când e de dat idei, de găsit soluţii etc., etc.
Ca să nu mai adaug că tipologia dominantă a locului este aceea a omului de cauciuc (materialul genetic din care sunt alcătuiţi atâţia dintre noi pare să fie guma sau cauciucul!). Într-adevăr, ne ciocnim la tot pasul de aceşti oameni de cauciuc, atâţia hopa-mitică nereformabili, înzestraţi cu iscusinţa de combinagii mărunţi, dispuşi să negocieze orice, neţinuţi în loc de niciun cod al onoarei, neobosiţi şi fulminanţi, înveliţi în pelerine de vorbe goale şi ocoliţi de orice nelinişte şi de orice gând profund.
Această situaţie de fapt odată schiţată, înţelegem că este un mic coşmar să activezi în cadrul unei instituţii care – aşa cum este USR în acest moment! –, deşi lipsită (prin falimentul firmei de la Casa Vernescu) de singura sa sursă de venit cât de cât sigur, îşi propune totuşi să armonizeze scriitorii între ei, dar şi să pună în practică numeroase programe culturale şi sociale, unele extrem de complicate, dar şi să se îngrijească de cele 15 filiale ale sale, dar şi să nu abandoneze cele opt (opt!) reviste pe care le scoate în Bucureşti şi în ţară. Evident, e un coşmar: dar nu mic, ci teribil. Prima replică a oricărui om cu scaun la cap ar fi: misiune imposibilă, dintr-un astfel de loc trebuie să fugi imediat! Şi dacă totuşi rămâi, de ce o faci? Fiindcă trebuie cineva să facă şi asta? Fiindcă te-ai obişnuit aici şi ţi-e greu să-ţi mai schimbi acum, spre sfârşit, îndeletnicirea? Fiindcă ai nevoie de o slujbă ca să supravieţuieşti şi altă slujbă nu ai găsit? Sau fiindcă ai început s-o iei razna, înfumurându-te, închipuindu-ţi şi tu că eşti un ins de neînlocuit? Niciuna dintre justificări nu stă în picioare. Dacă ţi-a mai rămas un dram de minte, e cazul să te retragi. Mai ales când te cunoşti pe tine însuţi cât de cât şi ştii că ai tendinţa de a transforma în cauză personală cauzele străine de tine (şi, ca atare, slujba nu mai e simplă slujbă, ci cruciadă a ta!). Mai ales când eşti conştient că echilibrul dintre ce se află în lăuntrul tău şi ce se află în afara ta stă să fie spulberat: acest noian de întâmplări străine de tine, fără noimă, care te asaltează, va sfârşi prin a cotropi şi a distruge partea ta de lume interioară, atât de preţioasă.
