Pe aceeași temă
Daniel Cristea-Enache: Aţi făcut o antologie, comentată, din Lucian Raicu, un mare critic empatic cu care, de asemenea, cititorului îi e greu să nu empatizeze... Să mai rămânem puţin în sfera raportului dintre etic şi estetic; şi în a celui, la fel de complex, dintre responsabilitatea individuală şi contextul socio-politic în care ea se manifestă.
Lucian Raicu a trecut, ca mai toată generaţia lui, printr-o fază realist-socialistă. Parte din constrângere, parte din convingere. I se poate taxa unui intelectual evreu, la câţiva ani după Auschwitz, angajamentul ideologic?
E ceva din aceeaşi categorie cu traiectoria lui Adrian Păunescu (un poet excepţional la debut) în Epoca de Aur? I se poate taxa unui intelectual, în anii ’80, la trei decenii şi mai bine de la instalarea comunismului, angajamentul ceauşist?
Recunosc, întrebările sunt de data aceasta puţin retorice; mi-am cam exprimat în ele punctul de vedere...
Carmen Muşat: Îmi aduc aminte de o afirmaţie a lui Sartre, referitoare la raportul dintre responsabilitatea individuală şi contextul socio-politic: „Nu suntem vinovaţi de ceea ce a făcut istoria din noi, ci de ceea ce am făcut noi cu ceea ce a făcut istoria din noi“. Este, desigur, un mod de a spune că singura responsabilitate pentru faptele noastre ne revine nouă înşine, eului nostru profund, nu contextului istoric. Contextul este doar un prilej de a ne manifesta adevărata esenţă. Am fost înzestraţi cu liber arbitru şi cu raţiune – calităţi pe care mi se pare firesc să le exersăm de-a lungul întregii noastre vieţi, pentru că de ele depinde, în ultimă instanţă, demnitatea umană (pe care nimeni nu ţi-o poate anula, decât tu însuţi, în măsura în care renunţi la raţiune şi la liberul arbitru). Mi se pare o supremă dovadă de laşitate să vorbeşti, cum face cronicarul, despre „bietul om sub vremi“, pentru a formula justificări contextuale unor comportamente iresponsabile sau unor compromisuri compromiţătoare. Caracterul omului iese la iveală în împrejurări dificile, e ştiut lucru; înţelepciunea populară spune că e suficient să-i dai unui om bani şi putere ca să vezi din ce fel de „material“ e alcătuit. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, o altă zicală, la fel de sugestivă, avertizează: nu-i da omului cât poate duce! Capacitatea unora de a suferi şi de a deveni, prin suferinţă, mai buni, mai luminoşi, mai aproape de înţelegerea profundă a sensului acestei lumi este contrabalansată de „disponibilitatea“ altora de a deveni, în împrejurări similare, homini lupus. Cele două totalitarisme care au însângerat istoria secolului XX oferă nenumărate exemple de transformări aproape miraculoase ale unor semeni de-ai noştri. E uimitor să vezi cum, puşi în aceeaşi situaţie-limită, unii îşi păstrează nealterată esenţa umană, alţii, dimpotrivă, devin sau se comportă ca nişte ticăloşi. Cred că, de fapt, contextul îl face pe om să devină ceea ce este, nu-i anulează responsabilitatea individuală, ci, dimpotrivă, o potenţează, determinându-l să aleagă. Există, desigur, şi posibilitatea ca unele dintre alegerile pe care le facem, într-un anumit moment, să fie greşite sau, în orice caz, să nu fie dintre cele mai bune. Important mi se pare ca, atunci când ne dăm seama de eroare, să încercăm să o îndreptăm, să nu ne adâncim pe un drum fără ieşire. Între eroi şi ticăloşi distanţa e foarte mare şi în acest interval ne aflăm cei mai mulţi dintre noi, oameni obişnuiţi, prea timoraţi pentru a deveni eroi, dar suficient de conştienţi de valoarea principiilor morale pentru a nu ne comporta ca nişte ticăloşi.
Eu nu cred că cele două situaţii pe care le-ai invocat, dragă Daniel, sunt comparabile! Nici cazurile individuale, Lucian Raicu şi Adrian Păunescu, şi nici cele generice, al intelectualului evreu (şi nu numai al lui) la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi cel al intelectualului în anii ’80, nu pot fi comparate. Totul diferă, de la valoarea intelectuală (şi estetică!) a operelor celor doi autori, până la tipul lor de implicare în real. Şi, ca să răspund întrebării tale, da, eu cred că, după atrocităţile lagărelor de concentrare, singura opţiune posibilă pentru majoritatea intelectualilor de pretutindeni (şi cu atât mai mult a intelectualilor evrei, victime incontestabile ale ideologiei de extremă dreaptă) a fost opţiunea pentru socialism şi comunism. Una dintre cele mai tulburătoare confesiuni ale unui intelectual convertit la comunism şi lecuit, ulterior, este cea a lui Arthur Koestler. Autorul romanului Întuneric la amiază analizează mecanismul iluziei: „utopia revoluţionarului, care pare să reprezinte o ruptură definitivă cu trecutul, este întotdeauna modelată pe imaginea Paradisului pierdut, a unei legendare Epoci de Aur. (...) Astfel, orice credinţă adevărată presupune revolta faţă de mediul social şi proiecţia în viitor a unui ideal construit pe baza trecutului îndepărtat. Toate utopiile se adapă la izvoarele mitologiei: proiectele de inginerie socială nu sunt decât ediţii revăzute ale unui text din trecut“ scrie el şi adaugă imediat: „Pentru psihiatru, atât năzuinţa spre utopie, cât şi revolta împotriva statu-quo-ului sunt simptome ale unei sănătoase atitudini raţionale. Psihiatrul tinde să uite că adaptarea cu uşurinţă la o societate strâmb alcătuită deformează individul. La rândul său, reformatorul social va uita că ura, chiar îndreptată împotriva unui obiect detestabil în sine, nu poate da naştere carităţii şi dreptăţii pe care trebuie clădită o societate utopică“. Koestler – care a aderat la Partidul Comunist în decembrie 1931 şi l-a părăsit în 1938, în plină criză europeană, socială, politică şi economică – mărturiseşte că s-a convertit la comunism pentru că trăia „însetat de credinţă într-o societate care se dezintegra“. Acelaşi sentiment apăsător al sfârşitului de lume, al descompunerii individuale şi sociale trebuie să-i fi dominat şi pe supravieţuitorii lagărelor de concentrare naziste, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Să nu uităm că, spre deosebire de ideologia extremei drepte, care făcea apologia asasinatului ca instrument politic, ideologia comunistă, mai perfidă, promitea egalitate, fraternitate şi libertate pentru toţi „oropsiţii sorţii“. Teoria nu conţinea, aşadar, referiri la asasinate şi exterminări în masă, ci doar promisiunea unei lumi mai bune. Unora dintre cei care au crezut sincer în utopia comunistă le-a trebuit ceva timp până au înţeles un adevăr crunt: că diferenţa între cele două realităţi era infimă şi că drumul spre promisa lume nouă era acoperit de cadravele celor care aveau îndoieli sau, pur şi simplu, gândeau diferit. La sfârşitul războiului, iluziile cu privire la bunele intenţii ale comuniştilor erau încă posibile, deşi se înmulţise numărul mărturiilor celor ce cunoscuseră la faţa locului realitatea din URSS – una dintre primele „spovedanii“ de acest fel este cartea lui Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, scrisă după o şedere de şaisprezece luni în URSS şi publicată în toamna lui 1929. Trezirea din mirajul utopiei a fost o agonie dureroasă, inevitabilă pentru cei mai mulţi.
În România anilor ’80, însă, după experienţa gulagului şi a închisorilor comuniste, după omniprezenţa partidului şi a Securităţii în toate domeniile, după eşecul tuturor utopiilor economice şi sociale, toate iluziile de acest fel se spulberaseră. Cei „convertiţi“ la comunism
în anii ’80, apologeţii regimului, propagandiştii ce măcinau vorbe goale în presa vremii şi la tot felul de întruniri, plenare şi congrese, nu erau oameni care mai credeau în iluzii. Cu atât mai oportunist a fost „angajamentul ceauşist“, care pentru un intelectual nu însemna altceva decât servitute voluntară, o formă de prostituţie poate mai gravă decât cea propriu-zisă, pentru că efectul ei, pe termen lung, este deformarea şi manipularea conştiinţelor. Genul acesta de prostituţie intelectuală este foarte des întâlnit şi azi, din păcate, când teama de Securitate nu mai există. Era limpede, încă din anii ’50, că utopia comunistă este sortită eşecului, că e o formă extremă de manifestare a Răului. Devenise evident, încă de la începutul anilor ’70, că Nicolae Ceauşescu urmărea să-şi consolideze puterea personală şi că utiliza toate instituţiile statului pentru a instaura şi a consolida un cult al personalităţii fără precedent în România. Toţi cei care au contribuit, prin faptele sau scrierile lor, la acest cult al personalităţii deşănţat au făcut posibilă supravieţuirea regimului. Ei sunt la fel de vinovaţi, după părerea mea, ca activiştii de partid şi, indiferent de valoarea operei lor, angajamentul lor politic va fi discutat şi sancţionat. Dacă e adevărat că angajamentul politic al unui scriitor, al unui artist sau al unui filozof nu anulează valoarea operei sale, câtă vreme aceasta nu resimte influenţele nici unei ideologii, e la fel de adevărat că performanţa artistică sau intelectuală nu şterge cu buretele abdicările morale, compromisurile şi cedările omului.
Lucian Raicu vorbeşte adeseori în cărţile sale despre „deghizarea estetică“ la care recurg scriitorii într-un regim totalitar, acolo unde cuvintele, lăsate libere, au forţa de a submina şi, implicit, de a schimba realitatea. Limbajul artistic a fost, chiar şi în cele mai negre epoci din istorie, un teritoriu al libertăţii, pe care doar cei prea slabi sau prea laşi nu au avut curajul să-l ia în stăpânire. Adrian Păunescu a fost, aşa cum spui, un poet foarte bun la debut. Dar Păunescu este un foarte bun exemplu de irosire a unei certe înzestrări naturale. Cantitatea, în cazul lui, a ucis calitatea, structura propagandistică a anulat calitatea estetică. Şi asta pentru că opera lui Adrian Păunescu e permeată de retorică şi de ideologie, e o operă angajată în cel mai simplist mod cu putinţă, un kitsch ideologico-sentimentalo-agitatoristic. Din kilogramele de cărţi publicate de-a lungul vieţii, se pot alege, cu siguranţă, trei volume de poezie adevărată. Restul e, în cel mai bun caz, tăcere.
Fragment din volumul Literatura de azi. Dialoguri pe net, cu o prefaţă de Ovidiu Şimonca, în pregătire la Editura Polirom.
