Bucurestiul Cultural, nr. 121 - ''Cei 'convertiţi' la comunism în anii ’80 nu mai credeau în iluzii''

Daniel Cristea-enache | 26.02.2013

Pe aceeași temă

Daniel Cristea-Enache: Aţi făcut o an­to­logie, comentată, din Lucian Raicu, un mare critic empatic cu care, de ase­menea, cititorului îi e greu să nu em­pa­tizeze... Să mai rămânem puţin în sfera raportului dintre etic şi estetic; şi în a celui, la fel de complex, dintre res­ponsabilitatea individuală şi contextul socio-politic în care ea se manifestă.

Lucian Raicu a trecut, ca mai toată ge­neraţia lui, printr-o fază realist-socia­listă. Parte din constrângere, parte din convingere. I se poate taxa unui inte­lec­tual evreu, la câţiva ani după Auschwitz, angajamentul ideologic?

E ceva din aceeaşi categorie cu tra­iectoria lui Adrian Păunescu (un poet excepţional la debut) în Epoca de Aur? I se poate taxa unui intelectual, în anii ’80, la trei decenii şi mai bine de la in­sta­larea comunismului, angajamentul ceau­şist?

Recunosc, întrebările sunt de data aceasta puţin retorice; mi-am cam ex­primat în ele punctul de vedere...

Carmen Muşat: Îmi aduc aminte de o afirmaţie a lui Sartre, referitoare la raportul dintre responsabilitatea in­di­vi­duală şi contextul socio-politic: „Nu sun­tem vinovaţi de ceea ce a făcut istoria din noi, ci de ceea ce am făcut noi cu ceea ce a făcut istoria din noi“. Este, desigur, un mod de a spune că singura responsabilitate pentru faptele noastre ne revine nouă înşine, eului nostru pro­fund, nu contextului istoric. Contextul este doar un prilej de a ne manifesta adevărata esenţă. Am fost înzestraţi cu liber arbitru şi cu raţiune – calităţi pe care mi se pare firesc să le exersăm de-a lungul întregii noastre vieţi, pentru că de ele depinde, în ultimă instanţă, dem­ni­tatea umană (pe care nimeni nu ţi-o poate anula, decât tu însuţi, în măsura în care renunţi la raţiune şi la liberul ar­bitru). Mi se pare o supremă dovadă de laşitate să vorbeşti, cum face cronicarul, despre „bietul om sub vremi“, pentru a formula justificări contextuale unor com­portamente iresponsabile sau unor com­promisuri compromiţătoare. Caracterul omului iese la iveală în împrejurări di­fi­cile, e ştiut lucru; înţelepciunea populară spune că e suficient să-i dai unui om bani şi putere ca să vezi din ce fel de „material“ e alcătuit. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, o altă zicală, la fel de sugestivă, avertizează: nu-i da omului cât poate duce! Capacitatea unora de a suferi şi de a deveni, prin suferinţă, mai buni, mai luminoşi, mai aproape de în­­ţelegerea profundă a sensului acestei lumi este contrabalansată de „disponi­bili­tatea“ altora de a deveni, în împre­jurări similare, homini lupus. Cele două totalitarisme care au însângerat istoria secolului XX oferă nenumărate exemple de transformări aproape miraculoase ale unor semeni de-ai noştri. E uimitor să vezi cum, puşi în aceeaşi situaţie-limită, unii îşi păstrează nealterată esenţa uma­nă, alţii, dimpotrivă, devin sau se comportă ca nişte ticăloşi. Cred că, de fapt, contextul îl face pe om să devină ceea ce este, nu-i anulează respon­sa­bi­li­ta­tea individuală, ci, dimpotrivă, o po­tenţează, determinându-l să aleagă. Exis­tă, desigur, şi posibilitatea ca unele dintre alegerile pe care le facem, într-un anumit moment, să fie greşite sau, în orice caz, să nu fie dintre cele mai bune. Important mi se pare ca, atunci când ne dăm seama de eroare, să încercăm să o îndreptăm, să nu ne adâncim pe un drum fără ieşire. Între eroi şi ticăloşi dis­tanţa e foarte mare şi în acest interval ne aflăm cei mai mulţi dintre noi, oameni obişnuiţi, prea timoraţi pentru a deveni eroi, dar suficient de conştienţi de valoarea principiilor morale pentru a nu ne comporta ca nişte ticăloşi.

Eu nu cred că cele două situaţii pe care le-ai invocat, dragă Daniel, sunt com­parabile! Nici cazurile individuale, Lucian Raicu şi Adrian Păunescu, şi nici cele generice, al intelectualului evreu (şi nu numai al lui) la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi cel al inte­lec­tualului în anii ’80, nu pot fi comparate. Totul diferă, de la valoarea intelectuală (şi estetică!) a operelor celor doi autori, până la tipul lor de implicare în real. Şi, ca să răspund întrebării tale, da, eu cred că, după atrocităţile lagărelor de con­cen­trare, singura opţiune posibilă pentru majoritatea intelectualilor de pretu­tin­deni (şi cu atât mai mult a intelec­tua­lilor evrei, victime incontestabile ale ideo­logiei de extremă dreaptă) a fost opţiunea pentru socialism şi comunism. Una dintre cele mai tulburătoare con­fe­siuni ale unui intelectual convertit la co­munism şi lecuit, ulterior, este cea a lui Arthur Koestler. Autorul romanului Întu­neric la amiază analizează mecanismul iluziei: „utopia revoluţionarului, care pare să reprezinte o ruptură definitivă cu trecutul, este întotdeauna modelată pe imaginea Paradisului pierdut, a unei le­gendare Epoci de Aur. (...) Astfel, orice credinţă adevărată presupune revolta faţă de mediul social şi proiecţia în viitor a unui ideal construit pe baza tre­cutului îndepărtat. Toate utopiile se ada­pă la izvoarele mitologiei: proiectele de inginerie socială nu sunt decât ediţii revăzute ale unui text din trecut“ scrie el şi adaugă imediat: „Pentru psihiatru, atât năzuinţa spre utopie, cât şi revolta îm­­potriva statu-quo-ului sunt simptome ale unei sănătoase atitudini raţionale. Psihiatrul tinde să uite că adaptarea cu uşurinţă la o societate strâmb alcătuită deformează individul. La rândul său, reformatorul social va uita că ura, chiar îndreptată împotriva unui obiect detes­ta­bil în sine, nu poate da naştere carităţii şi dreptăţii pe care trebuie clădită o so­cietate utopică“. Koestler – care a aderat la Partidul Comunist în decembrie 1931 şi l-a părăsit în 1938, în plină criză eu­ropeană, socială, politică şi economică – mărturiseşte că s-a convertit la co­mu­nism pentru că trăia „însetat de credinţă într-o societate care se dezintegra“. Acelaşi sentiment apăsător al sfârşitului de lume, al descompunerii individuale şi sociale trebuie să-i fi dominat şi pe supravieţuitorii lagărelor de concentrare naziste, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Să nu uităm că, spre deosebire de ideologia extremei drepte, care făcea apologia asasinatului ca in­strument politic, ideologia comunistă, mai perfidă, promitea egalitate, frater­nitate şi libertate pentru toţi „oropsiţii sorţii“. Teoria nu conţinea, aşadar, re­feriri la asasinate şi exterminări în masă, ci doar promisiunea unei lumi mai bune. Unora dintre cei care au cre­zut sincer în utopia comunistă le-a tre­buit ceva timp până au înţeles un ade­văr crunt: că diferenţa între cele două realităţi era infimă şi că drumul spre promisa lume nouă era acoperit de ca­dravele celor care aveau îndoieli sau, pur şi simplu, gândeau diferit. La sfâr­şi­tul războiului, iluziile cu privire la bu­nele intenţii ale comuniştilor erau încă posibile, deşi se înmulţise numărul măr­tu­riilor celor ce cunoscuseră la faţa locului realitatea din URSS – una dintre primele „spovedanii“ de acest fel este cartea lui Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, scrisă după o şedere de şaisprezece luni în URSS şi publicată în toamna lui 1929. Trezirea din mirajul uto­piei a fost o agonie dureroasă, ine­vi­tabilă pentru cei mai mulţi.

În România anilor ’80, însă, după ex­pe­rienţa gulagului şi a închisorilor comu­niste, după omniprezenţa partidului şi a Securităţii în toate domeniile, după eşecul tuturor utopiilor economice şi sociale, toate iluziile de acest fel se spul­beraseră. Cei „convertiţi“ la comunism
în anii ’80, apologeţii regimului, propa­gan­diştii ce măcinau vorbe goale în presa vremii şi la tot felul de întruniri, plenare şi congrese, nu erau oameni care mai credeau în iluzii. Cu atât mai opor­tunist a fost „angajamentul ceau­şist“, care pentru un intelectual nu în­­semna altceva decât servitute voluntară, o formă de prostituţie poate mai gravă decât cea propriu-zisă, pentru că efectul ei, pe termen lung, este deformarea şi manipularea conştiinţelor. Genul acesta de prostituţie intelectuală este foarte des întâlnit şi azi, din păcate, când tea­ma de Securitate nu mai există. Era lim­pede, încă din anii ’50, că utopia co­mu­nistă este sortită eşecului, că e o formă extremă de manifestare a Răului. Devenise evident, încă de la începutul anilor ’70, că Nicolae Ceauşescu ur­mă­rea să-şi consolideze puterea personală şi că utiliza toate instituţiile statului pen­tru a instaura şi a consolida un cult al personalităţii fără precedent în Ro­mânia. Toţi cei care au contribuit, prin faptele sau scrierile lor, la acest cult al personalităţii deşănţat au făcut posibilă supravieţuirea regimului. Ei sunt la fel de vinovaţi, după părerea mea, ca acti­viştii de partid şi, indiferent de valoarea operei lor, angajamentul lor politic va fi discutat şi sancţionat. Dacă e adevărat că angajamentul politic al unui scriitor, al unui artist sau al unui filozof nu anu­lează valoarea operei sale, câtă vreme aceasta nu resimte influenţele nici unei ideologii, e la fel de adevărat că per­for­man­ţa artistică sau intelectuală nu şter­ge cu buretele abdicările morale, com­pro­misurile şi cedările omului.

Lucian Raicu vorbeşte adeseori în căr­ţile sale despre „deghizarea estetică“ la care recurg scriitorii într-un regim tota­litar, acolo unde cuvintele, lăsate libere, au forţa de a submina şi, implicit, de a schimba realitatea. Limbajul artistic a fost, chiar şi în cele mai negre epoci din istorie, un teritoriu al libertăţii, pe care doar cei prea slabi sau prea laşi nu au avut curajul să-l ia în stăpânire. Adrian Păunescu a fost, aşa cum spui, un poet foarte bun la debut. Dar Păunescu este un foarte bun exemplu de irosire a unei certe înzestrări naturale. Cantitatea, în cazul lui, a ucis calitatea, structura pro­pa­gandistică a anulat calitatea estetică. Şi asta pentru că opera lui Adrian Pău­nescu e permeată de retorică şi de ideo­lo­gie, e o operă angajată în cel mai sim­plist mod cu putinţă, un kitsch ideolo­gico-sentimentalo-agitatoristic. Din kilo­gra­mele de cărţi publicate de-a lungul vieţii, se pot alege, cu siguranţă, trei volume de poezie adevărată. Restul e, în cel mai bun caz, tăcere.

 

Fragment din volumul Literatura de azi. Dialoguri pe net, cu o prefaţă de Ovidiu Şimonca, în pregătire la Editura Polirom.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22