Pe aceeași temă
Toate bufniţele este cartea în care Filip Florian, scriitorul atât de ataşat fantasmelor trecutului, se apropie cel mai mult de prezent. „Istoria“ unuia dintre protagoniştii acestui roman – Luci, un puşti dintr-un orăşel montan, reeditând, în termenii lui G. Călinescu, „copilăria copilului universal“ – începe în 2000, anul eclipsei, într-o iarnă când, imediat după Anul Nou, „norocul a picat din cer“, odată cu o zăpadă ca din basme (graţie căreia „strada şi gardurile au dispărut“, iar „maşinile au ajuns un fel de balene albe, adormite“) şi urcă până foarte aproape de noi, până prin 2012 – anul apariţiei cărţii. Sau, ca să intrăm, în fine, în logica acestei istorii, până la momentul când personajul-narator, băiatul care ar fi vrut să poată vedea „ca bufniţele, în beznă, dincolo de forme şi contururi“, umple cu însemnări un caiet – „am înşirat de-a valma cuvinte şi am amestecat poveşti“ –, caligrafiind pe copertă, în final, chiar titlul romanului semnat de Filip Florian. Trucul narativ nu este, desigur, prea nou, însă nu „noutatea“ contează în această carte despre magia poveştii şi a povestirii. Dimpotrivă.
Se întâmplă, aici, ceva oarecum straniu (şi autorul scoate efecte extraordinare din această stranietate – magistral întreţinută): anume că într-o proză despre o copilărie ce se consumă la începutul mileniului al treilea, în plină nebunie hi-tech, atmosfera păstrează mult din calmul „patriarhal“ al unor decenii revolute şi dintr-o fermecătoare, în felul ei, nepăsare a Provinciei faţă de isteria sincronistă a civilizaţiei vitezei. Până şi prezentul capătă în cartea lui Filip Florian patină de vechime. Orăşelul montan imaginat de autor trăieşte în ritmuri cvasi-sadoveniene, într-o obstinată atemporalitate, în mijlocul unei naturi încă nu de tot îmblânzite, nu reduse încă la tăcere de civilizaţie. Într-un asemenea loc (al refugiului şi al evaziunii), experienţele, jocurile, descoperirile copilăriei au, în simplitatea lor, o anume gravitate iniţiatică – contrabalansată, pe suficient de întinse porţiuni, de un stenic simţ al umorului. A merge „la bufniţe“ şi a le înţelege graiul, a prinde un pui de căprioară sau a te aventura la Grotele Sure, în căutare de comori, a alerga împreună cu câinele Zuri sau a o stârni pe pisica Cici arătându-i un şoricel la care nu poate să ajungă – pot fi aventuri mai pline de miez decât s-ar crede. Puştii din Toate bufniţele, Tudi, Sandu, Niţuş, Gabi şi, mai ales, Luci, au mai multe în comun cu eroii din cărţile cu Tom Sawyer şi Huckleberry Finn ale lui Mark Twain ori cu trăsnăile lui Nică din Amintirile... lui Creangă decât cu, să zicem, citadini mai fiţoşi precum Muiuţ (din Muzici-le şi faze-le lui Ovidiu Verdeş) şi Dănuţ (din Tinereţea lui Daniel Abagiu – volumul lui Cezar Paul Bădescu). Mark Twain e chiar o referinţă precisă, alături de – pe un alt palier livresc – Boris Vian, autori pe care personajul-copil îi descoperă în zile parcă nesfârşite de vacanţă.
Roman al copilăriei de dincolo de „mode şi timp“, naraţiune a inocenţei, de o exemplară prospeţime a notaţiei, Toate bufniţele este şi istoria unei iniţieri întru contemplaţie. Luci, devenit un tânăr meteorolog retras la o staţie din munţi (în compania câinelui Zuri, îmbătrânit între timp), îşi notează, fragmentar, într-o ordine ce ascultă de capriciul memoriei şi totodată al fanteziei, „amintiri din copilărie“ printre care se amestecă secvenţe numeroase despre prietenia – bizară într-o optică a omului comun – cu inginerul sexagenar Emil Stratin, plecat din Bucureşti în oraşul montan spre a se regăsi, în singurătate, după o lungă serie de neîmpliniri. Stratin, cu istoriile sale de familie – care încep cu amintirea traumatică a bombardării Capitalei de către Aliaţi, în aprilie 1944 –, cu discurile, cărţile şi preocupările sale de ornitolog amator, intră în viaţa lui Luci, puştiul de unsprezece ani, într-o zi în care „norocul a picat din cer“. El este, în această poveste despre prietenie, iniţiatorul, magistrul discret. Iar iniţierea ia sfârşit în ziua când, plecând la fel de misterios cum venise, îi lasă tânărului prieten (de vârsta nepotului său din Franţa – şi, de fapt, un soi de fiu spiritual, pe care îl alege nu întâmplător, ci în virtutea deschiderii către gratuitatea existentului) două caiete: unul cu propriile amintiri – pentru scrierea cărora se şi stabilise, cu un deceniu în urmă, în orăşelul cvasi-izolat; celălalt, cu filele goale, ca un îndemn de care Lucian nu întârzie să asculte. Caietul-carte purtând pe copertă titlul Toate bufniţele va împleti, deci, firele a două naraţiuni: rememorările lui Stratin, infidel dar verosimil transcrise de tânărul meteorolog, şi amintirile mult mai proaspete ale acestuia din urmă. Planurile alternează; în general, unui fragment din copilăria lui Stratin, din anii ’40 ori ’50, îi corespunde unul despre şotiile lui Luci, în anii 2000. Acest balans între epoci este de efect, juxtapunând deopotrivă contraste şi omologii – sofisticat dispuse de-a lungul naraţiunii.
De o parte, o copilărie liberă, deşi destul de pauperă – a unor puşti joviali care visează să descopere comori ascunse şi, până la un eventual noroc căzut din cer, culeg cu un magnet monedele din fântâna bisericii pentru a-şi cumpăra prăjituri sau inventează taxe ad-hoc pentru turiştii dezorientaţi pe care îi conduc pe cărările înzăpezite; tot ei dau reprezentaţii trăsnite în recreaţia mare, fac farse unei doamne cam acre întâlnite la piscina hotelului Silvana sau, dibuind o uşă secretă a castelului-muzeu, dau în vileag tainele inavuabile ale directorului. Întâmplări mărunte, narate însă cu farmec şi condimentate cu un umor sănătos. Cel care istoriseşte aceste mici fragmente de proză (cvasi)picarescă, Lucian, se dedă nu o dată unor savuroase divagaţii, amplificând fiecare detaliu – privit ca printr-o lupă magică. Ironic, îşi autodenunţă procedeul: „Am încercat să nu bat iarăşi apa în piuă, să nu îndrug verzi şi uscate, să fiu scurt, însă
m-am trezit descriindu-i nălucirile lui Dan de-a fi barman sau chelner pe o navă de lux, de-a călători spre insule tropicale, ca un paradis, de-a privi pe sub rochiile decoltate în serile de dans şi pe sub fustele săltate de briză în dimineţile senine...“.
De cealaltă parte, asistăm la o succesiune de flash-uri dintr-un trecut ce se cere exorcizat prin rememorare: arestarea tatălui, profesor de istorie la un liceu bucureştean, şi a bunicului, bijutier şi proprietar al unui magazin de lux de pe Calea Victoriei; mai multe secvenţe surprinzând închisorile politice ale anilor ’50 (oarecum tezist-demonstrative); o adolescenţă şi o tinereţe fără orizont; şi, în final, o mare neîmplinire erotică. Personajul cel mai convingător desenat pe care îl recheamă la viaţă notaţiile nostalgice ale lui Emil Stratin este, de departe, bunicul – om al unei lumi vechi, bon viveur plin de şarm, cu o biografie aventuroasă, deloc banală: cel care, de pildă, între cele două războaie, îl cunoscuse pe Thomas Mann, într-un sat de pescari de la Marea Baltică unde se dusese „pentru o afacere cu chihlimbar“, se vede constrâns, la bătrâneţe, să lucreze ca bijutier pentru nomenclaturiştii comunişti, eliberat din închisoare la intervenţia Licăi Gheorghiu. Slujitor al frumosului, bunicul bijutier este un personaj emblematic pentru proza estetă a lui Filip Florian. Meşteşugul său pare a fi o metaforă (destul de transparentă) a artei înseşi – implicit a literaturii calofile (flaubertiene într-o anumită măsură), al cărei adept este autorul. La Gherla, şlefuitorul de pietre preţioase notează în secret nişte sonete ale unui tovarăş de celulă, poetul N., pentru a le transcrie ulterior, în relativa libertate a vieţii cotidiene în comunism, pe foi de pergament alăturate într-o carte „un pic mai mare decât o tabacheră“ – obiect în care „era rezumată o singură idee: cuvintele strălucesc ca aurul, poezia întrece splendoarea unei bijuterii“: „Era o carte cu coperţi de piele brună, cu încrustaţii în stilul vechilor opuri persane, cu pietre de rubin, safir şi jad, prinse într-o montură de argint“.
De la debutul cu romanul Degete mici, în 2005, Filip Florian s-a impus ca prozator din categoria „artiştilor“, a livreştilor-estetizanţi. Volumele publicate ulterior – Băiuţeii, în 2006 (roman scris împreună cu Matei Florian), şi Zilele regelui, în 2008 – au făcut şi mai clare contururile acestei imagini: de prozator-„bijutier“, de profesionist al contemplaţiei şi al reveriei, de „caligraf“ al unei naraţiuni nostalgice. Iar Toate bufniţele (2012) reprezintă o suplimentară confirmare a adecvării unei astfel de portretizări. Cu mania ei clasificatoare, critica greşeşte nu de puţine ori printr-o prea decisă (şi restrictivă) lipire de etichetă pe cărţile unui scriitor. În cazul lui Filip Florian, „etichetarea“ s-a făcut corect, cred, până la proba contrarie – autorul se prezintă deocamdată egal cu sine, iar proza sa nu se sustrage din faţa unei (sigur că da: prozaic-agresive...) tentative de analiză. E o proză scrisă întru delectarea superioară, dăruindu-se fără echivoc(uri) cititorului. De aici şi frumuseţea, şi vulnerabilitatea ei.
Ceea ce leagă volumele de până acum ale lui Filip Florian, în plus faţă de maniera sa deja caracteristică şi dincolo de universurile atât de diferite pe care le explorează ori dincolo de vizibilele încercări de a varia inclusiv formula narativă – de la metanaraţiunea istorică până la autoficţiune –, este privilegierea unei reflecţii implicite asupra memoriei. Reactivarea, transpunerea memoriei în text şi, ar trebui adăugat, estetizarea ei sunt, în proza acestui autor, o necesitate interioară a personajului şi totodată a naraţiunii înseşi. Eroii lui Filip Florian rememorează, deci există; mai mult chiar, lasă uneori impresia că ei există tocmai pentru a face posibil mirajul unor istorii, mici sau mari, recuperate din pliurile unui trecut mai îndepărtat ori mai apropiat – e felul lor de a-şi certifica valoarea propriei vieţi. Arheologi, fotografi, colecţionari ori, pur şi simplu, modeşti deţinători de jurnal intim se perindă prin proza autorului, imprimând coerenţă simbolică scenariului epic. Substanţa lor este una cvasi-arhetipală. Chipurile acestor personaje nu se reţin atât prin ele însele, cât prin vraja narativă
înfiripată în jurul lor. Personajul central, în cărţile lui Filip Florian, este Povestea. Iar delicata forţă fascinatorie pe care o degajă aceste cărţi vine din atmosfera foarte pregnantă pe care, sub pretextul unei întâmplări sau al alteia, o (re)creează naraţiunea.
Filip Florian, Toate bufniţele, Editura Polirom, Iaşi, 2012, 280 p.
