Pe aceeași temă
O apariţie extraordinară este romanul Vieţile paralele al Florinei Ilis. O carte masivă, bine lucrată şi stăpânită tehnic, adăugând scrierilor ei anterioare şi miza majoră care uneori le lipsea, Vieţile paralele fixează, mi se pare, o dată în proza noastră actuală. Nu doar în calitate de primă proză SF canonizabilă (s-ar putea să mai existe, prin undergroundul ultimelor trei decenii, vreo câteva), ci ca scriere puternică, reformatoare a vreo două filoane de prestigiu ale romanului românesc şi meritorie prin arhitectura sa intelectuală. Pentru că Vieţile paralele este un roman despre două mituri intersectate, proiectându-şi unul asupra altuia umbra, roman impur şi inteligent, atacând tăios şi liber o zonă purulentă a culturii române.
Cele două mituri puternice ale culturii române exploatate în romanul Florinei Ilis sunt cel eminescian şi cel al Securităţii comuniste. Ele sunt puse în dialog, aduse laolaltă şi, printr-o mişcare spectaculoasă, făcute să coincidă („cazul“ Eminescu anchetat de Securitate!), lucru care dă noutatea şi prospeţimea cyberpunk (sau mai degrabă steampunk) a acestei ficţiuni. Povestea urmăreşte, printr-un monolog divagant (a cărui tehnică, cunoscută cititorului din romanul Cruciada copiilor, îşi găseşte acum o excelentă întrebuinţare), viaţa lui Mihai Eminescu începând din 28 iunie 1883, ziua declanşării nebuniei poetului, cu sondaje în trecut sau viitor, după întâmplare. Cartea Florinei Ilis nu e o adevărată proză SF de nuanţă retro ca Mentaliştii de Florin Manolescu, în orice caz, nu poate fi clasată în nişa unei „secte“ de eretici literari, pentru că autoarea a avut grijă să se încadreze, prin subiect şi prin documentarea acribioasă, într-o zonă clasică a literaturii române. Problema geniului ca personaj de roman a preocupat atâţia mari romancieri români şi cu atât de slabe rezultate încât G. Călinescu conchidea undeva că ea nu are vreo realizare posibilă. |ntr-adevăr, atâta timp cât scriitorii (E. Lovinescu, Cezar Petrescu, G. Călinescu însuşi) au încercat să „explice“ personalitatea eminesciană filmându-i, oricât de ingenios, biografia, ei nu puteau decât să facă propuneri mai mult sau mai puţin îndrăzneţe de interpretare a vieţii prin operă. Florina Ilis înţelege însă că mult mai important este să cauţi a înţelege procesul însuşi de semnificare care învăluie întregul documentar al unei biografii excepţionale. Aşa că problema Vieţilor paralele nu mai este figura (cât mai credibilă a) geniului, ci interpretarea acestuia, aproprierea lui semantică de către o exegeză pioasă şi totodată neglijentă, care supune obiectul unei finalităţi străine, maltratându-l cu (adesea) cele mai bune intenţii.
Dar aici intervine şi povestea securistă în roman, ca model de interpretare abuzivă, urmărindu-şi cu orice preţ obiectivele şi gata de orice, dacă subiectul nu reacţionează pozitiv la anchetă. De fapt, Securitatea este convocată ca o concretizare a metaforei interpretării abuzive, diferită doar ca amploare şi violenţă, nu şi ca principiu, de interpretarea critică, chiar atunci când aceasta e una iscusită şi rafinată. |n fond, dorinţa obstinată a lui Maiorescu de a vedea în Eminescu un geniu schopenhauerian abstras din contingent sau cea a lui Brătescu-Voineşti de a găsi legende biografice încifrate în textele lirice eminesciene se aseamănă, prin violenţa certitudinilor lor, cu preocuparea ideologilor de ocazie de a găsi în Eminescu un precursor al realismului socialist în anii ‘50-’60. Din acest motiv, mie nu mi se pare deloc stranie şi în nici un caz arbitrară această colaborare în romanul Florinei Ilis; ea trebuie luată pur şi simplu ca un trop desfăşurat epic. Totodată, dacă miza cărţii de faţă este tema abuzului de interpretare, şi nu cea a figurii geniului, pică orice obiecţie de ordinul neverosimilităţii (unii cronicari i-au reproşat autoarei că nu a vorbit despre maşina de călătorit în timp cu care securiştii ajungeau în secolul XIX!).
Bogdan Creţu observa că romanul sună cel mai bine în prima sa parte, cea anterioară intrării în scenă a informatorilor securişti infiltraţi în sanatoriul de la Ober-Döbling, deci în partea lipsită de contaminări SF. Este zona de confort a cărţii, în continuarea romanelor eminesciene din interbelic. Autoarea, o romancieră cu tehnică matură, face un bun spectacol din descrierea nebuniei care îl învăluie, ca un halou de semnificaţii contradictorii, pe Eminescu începând din momentul 28 iunie 1883. Combinaţia de „luceferism“ şi ironie, de aluzie literară oblică şi detaliu biografic concret, precis şi repugnant produce pagini memorabile: „Rezistenţa lui Eminescu fu slabă. Curând, ceilalţi izbutiră să deschidă uşa şi să năvălească în sala de baie. Erau vreo patru sau cinci oameni, pe care Ioan Vestimie nu-i mai văzuse niciodată. Prezenţa acelora printre iluştrii oaspeţi ai poetului i se păru extrem de bizară şi, mai ales, scandaloasă. Atunci îl văzu pe poet înfuriindu-se (pe bună dreptate), de lipsa de cuviinţă a celor ce dădură buzna aşa peste el (în baie), surprinzându-l într-o postură mai mult decât intimă (gol puşcă). Pe trupul robust al poetului sclipeau din loc în loc stropi de apă dând impresia că acesta tocmai ar fi ieşit dintr-o baie de stele sau de paiete“. Dar acesta nu e decât punctul de plecare al romanului, care trebuie urmărit în toate articulaţiile demersului său literar, ale cărui ambiţii depăşesc humorul filologic, chiar dacă nu refuză cititorilor hârşiţi unele delicii eminescologice.
Prin scene precum cea citată mai sus, Florina Ilis sugerează că biografia eminesciană este poluată de semnificaţii arborescente, unele evident parazitare, altele pretinzându-se esenţiale, „nucleare“, încă din momentul ei de constituire ca biografie, adică din momentul când ea încetează să mai fie trăită şi devine un monument cultural. Decizia de a începe romanul cu ziua declanşării nebuniei lui Eminescu înseamnă exact acest lucru: cu luciditatea pierdută, poetul nu mai controlează semnificaţiile unei vieţi pe care o trăieşte alienat, privind-o din afară. El devine un obiect al interpretării tuturor celorlalţi: doctorii din sanatoriu, care îl diagnostichează, Maiorescu, care decide ce tip de boală ar putea avea un poet de talia lui, şi exegeţii târzii, care agită chestiunea iredentei române şi a rolului probabil jucat de Eminescu
în obscura societate „Carpaţii“, dar totodată el este şi un obiect al interpretărilor mitologizante din partea tradiţiei critice fascinate de figura poetului, pe care caută să o interpreteze apelând la imaginea „cosmosului“ de semnificaţii din opera lui. Toate aceste interpretări îşi corup obiectul, afirmă implicit Florina Ilis. De aceea, scopul ei va fi de a chestiona toate interpretările, obligându-le să intre într-un dialog comic unele cu altele (de citit neapărat paginile în care interpretarea biografică a Luceafărului e intersectată de lectura subtextului metafizic al poemului de către Maiorescu!).
Dar operaţia nu se opreşte aici; romanul deconstructivist al conflictului interpretărilor se continuă într-un roman al suspiciunii securistice şi al delirului dirijat politic. Deriva securistică a romanului eminescian nu reprezintă o banală ambiţie tehnică a autoarei, ci o completare a temei interpretării, care umple această carte. Soluţia este admirabilă, dar nu pentru spectaculozitatea ei, ci pentru că adaugă un ingredient savuros şi o gravitate suplimentară unui roman ce putea fi, altfel, minat de irelevanţă. Căci Securitatea este în România de azi (şi) un mit cultural de mare anvergură, ce poate fi utilizat pentru a sublinia dimensiunea malignă a interpretării delirante pe care o uităm atunci când o considerăm caracteristică doar pentru exegeţi ca Nae Georgescu sau Theodor Codreanu. |n romanul lui Eminescu se insinuează un ochi de Argus, care vede totul sau aproape totul. Ar fi greşit să credem (cum afirmă Marius Chivu într-o cronică) că tot ce se întâmplă în roman e opera Securităţii; chiar emisarii instituţiei comuniste îşi declară regretul că nu au reuşit să se teleporteze în perioada lucidităţii poetului, când ar fi putut influenţa poate mai bine „obiectivul“. Dar începând cu partea a doua a cărţii, perspectiva securistică creşte tot mai mult, până când acoperă complet ultimele zeci de pagini din roman. Eminescu e înconjurat de securişti la sanatoriul vienez din Ober-Döbling, se caută influenţarea lui în cercurile de prieteni de la Fântâna Blanduziei, iniţiatorii unora dintre listele de subscripţie din ultimii săi ani sunt puşi la cale de Securitate, cunoştinţe din epocă sunt chemate la judecată de un tribunal al poporului. Perversitatea organelor de spionaj face ca toată tradiţia critică şi documentară a eminescologiei, lucrări exegetice, măturii ale contemporanilor, scrieri rapsodice sau „demitizante“ să devină, toate, parte a dosarului pe care Securitatea îl deschide „Poetului Naţional“ în deceniul şase, ceea ce poate crea impresia greşită că Maiorescu din roman e un informator al Securităţii.
Culminaţia este dată de detaliul metatextual după care creierul din spatele maldărului de fişe este un bibliotecar (Filimon Ilea, F.I.) care, şantajat de Securitate, a devenit colaborator al acesteia şi a construit dosarul eminescian din toate documentele accesibile. Filimon Ilea, destinatarul cunoscutului poem eminescian de adolescenţă, o desemnează acronimic pe autoarea cărţii de faţă, care se recunoaşte astfel şi ea prinsă în jocul aberant al construirii de semnificaţii derivate necontrolabil de la obiectul unei obsesii. „Filimon Ilea“ este un monograf târziu, care intervine în joc după ce s-a declanşat nebunia poetului (am spus că securiştii nu pot lua, în mod curios, legătura decât cu Eminescu de după iunie 1883), deci după ce biografia acestuia nu se mai află sub controlul nimănui, nici al „proprietarului“ ei. Aşa că el investighează obsesiv episoade disparate din trecutul poetului, care i se pare că îi pot transmite ceva, vede legături care nu există, citeşte sensuri clare în discursul incoerent al nebuniei. Exegeza lui, căutând să mimeze abnegaţia faţă de scopurile politice ale instituţiei la care e afiliat, îşi urmăreşte totuşi şi scopurile proprii, mai pioase. Deşi romanul este, în mod intenţionat (bănuiesc), mai dezordonat în această parte din urmă a sa, unele episoade fiind chiar redundante (cel despre numărul Eminescu din Dilema sau cel cu A.D. Xenopol), mersul romanului e controlat până la sfârşit. Filimon Ilea se infiltrează în anturajul de la revista Fântâna Blanduziei, citeşte scrisorile Henriettei Eminovici şi ale Corneliei Emilian, face o vizită Veronicăi Micle şi îl caută pe poet în sanatoriul din strada Plantelor, chiar înaintea morţii acestuia, unde poate afla motivaţia nebunului care îl lovise pe poet cu o piatră („acesta a râs ca un nebun, fără noimă, spunându-mi că aşa se aruncă în statui, cu pietre. Ca să sperie porumbeii“). Deşi colaborator al Securităţii într-o misiune nefastă, arhivarul F.I. rămâne un biograf devotat, cu nostalgia „cuvântului ce exprimă adevărul“. După ce a investigat moartea poetului cu ajutorului informatorilor infiltraţi în preajma acestuia (informatorii înnebunesc şi ei), F.I. refuză să mai scrie, iar dosarul „Poetul Naţional“ este închis. Securitatea e înfrântă de devotamentul faţă de obiect al bibliotecarului, care înţelege să se abţină de la alte noi comentarii în faţa tradiţiei deja contradictorii. Oprindu-se din scris, acesta îşi afirmă scepticismul gnoseologic, dar şi pietatea.
Sigur că acest roman masiv şi informat, inteligent şi lucid nu o să pună capăt speculaţiilor biografice fără acoperire şi nici vocalizelor hermeneutice în falset – nici nu e rostul lui să facă asta. Poate că el va reprezenta totuşi un model de raportare inteligentă la actul povestirii şi al construirii de sens în biografii, multe dintre ele de factură romanescă. Oricum, Vieţile paralele reprezintă o realizare literară de marcă pentru prezentul nostru literar şi o cărămidă trainică în zidul unei tradiţii reînnoite.
Florina Ilis, Vieţile paralele, roman, Bucureşti, Cartea Românească, 2012
