Pe aceeași temă
|n secolul al XVIII-lea, Imperiul Habsburgic colonizează câteva sate din Banat cu francezi din Alsacia, Lorena şi Luxemburg. Noii colonişti veneau în Estul Europei cu o identitate deja fluidă, de graniţă, la întâlnirea a două grupuri etnice: francezii şi germanii.
Odiseea bănăţenilor
Odată ajunşi în Banat, chiar şi cei care puteau fi consideraţi fără dubiu francezi trec printr-un proces accelerat de germanizare (mai târziu, şi maghiarizare), din diferite motive: fiindcă germana era limbă oficială a imperiului, fiindcă, izolaţi şi neavând nici un contact cu alte comunităţi franceze, aderă la o identitate comună catolico-şvabă unde vorbitorii de germană sunt majoritari, prin căsătorii mixte. Astfel că, pe la 1910, în documente, cei mai mulţi sunt şvabi vorbitori de germană. La 1918, francezii dispersaţi în sate din Banatul românesc, cel sârbesc şi cel unguresc susţin ca Banatul să fie oferit în întregime României (ceea ce nu se va întâmpla) şi chiar participă la procesul de pace de la Paris unde, prin reprezentanţii lor, îi înmânează lui Clemenceau un memoriu în această privinţă. Ei speră ca în România Mare francofonă identitatea lor să fie reinstalată. După tumultul anilor ‘30-’40, îi regăsim, după 1945, la încheierea războiului, cerând azil în Franţa, pe care o consideră acum patria-mamă, chiar dacă şi-au pierdut deprinderile lingvistice galice. Este discutabil dacă avântul spre Patrie are raţiuni strict identitare sau un rol important îl are faptul că pentru toţi cei de origine şi/sau limbă germană din Estul ocupat de sovietici se pune problema supravieţuirii fizice: începe deportarea etnicilor germani în URSS, iar mulţi îşi vor lăsa oasele acolo, după un regim infernal de muncă forţată şi exterminare. Scurtă vreme după încheierea celui de-al doilea război mondial, copiii şvabilor de origine franceză au parte chiar de învăţământul în limba lui Racine, pe care strămoşii lor şi-l doriseră, dar intenţiile noilor guvernanţi comunişti devin limpezi când închid, în 1948, toate aceste instituţii de învăţământ, care aveau caracter confesional catolic. Aşa că, o parte dintre ei sunt primiţi în 1948 în Franţa, după o campanie emoţională în presa din Hexagon privind întoarcerea, peste veacuri, a copiilor pierduţi în sânul familiei (n-a fost uşor. După cum mărturiseşte un refugiat în Franţa, „când am ajuns şi vorbeam germana, toţi ne urau“). Dintre nou-veniţi, o mică parte ajung, începând cu anii ‘50, în sud, la 26 km de Avignon, în satul La Roque-sur-Pernes, unde strada principală, cea pe care se află Primăria, poartă numele La Rue du Banat.
Dintre cei rămaşi în ţară, unii sunt deportaţi în Bărăgan şi toţi trec prin persecuţiile cumplite la care sunt supuşi şvabii şi saşii din România în anii ‘50-’60. La începutul anilor ‘90, la realizarea unui film documentar, în satul Tomnatic/Triebswetter mai putea fi găsită câte o bătrână care îşi aducea aminte rugăciunea Seigneur, Notre Père sau care gătea delicatesa franţuzească „picioare de broască pane“, în timp ce, întrebată ce se consideră, spune fără să stea pe gânduri: „Suntem germani, ce să fim?“ şi, dacă în 1948 mulţi şvabi germani şi-ar fi dorit să fie francezi ca să evite soarta cruntă a deportării în URSS, în anii ‘80-’90 chiar şi şvabii cu origini franceze şi-ar fi dorit să fie germani, ca să prindă valul masiv al plecării spre Germania. Istoria la confluenţa ei cu politicul se joacă astfel încă o dată, cu ironia sumbră ce-i este caracteristică, cu destinele şi reflectarea auto-identitară a oamenilor.
Memorie, istorie, identitate
Cu Francezi în Banat, bănăţeni în Franţa, Smaranda Vultur continuă demersul care a avut drept rezultat volume ca Germanii din Banat prin povestirile lor (2000), Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi (2002), volume cărora le-a fost coordonator şi coautor, dar şi mai vechiul Istorie trăită, istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, publicat în 1997. Fluctuaţiile identităţii şi autoidentificării de la nivelul personal-uman la cel oficial, recuperarea memoriei individuale şi comunitare, regăsirea demnităţii şi solidarităţii în faţa unei istorii adesea strivitoare, toate având drept punct de plecare sau studiu de caz creuzetul etnic şi religios numit Banat reprezintă firul care leagă aceste volume ca pe o istorie povestită pe mai multe voci şi din perspective diferite. Amintirile participanţilor, documentarea pe teren, povestirile de familie şi arborele genealogic, jurnalele şi caietele care conservă fragmente din viaţa unei comunităţi, documentele oficiale, discursul politic contemporan sau ulterior asupra unui anumit eveniment istoric sunt adunate pentru a răspunde la întrebarea: ce este constant şi ce este fluctuant în construirea şi păstrarea unei identităţi? „De la Heimat, ca loc de memorie la discursul identităţii naţionale, fondat pe ideea de origine comună, de continuitate a generaţiilor şi de conştiinţa apartenenţei la o etnie sau naţiune, de la povestea numelor şi a etichetelor identificatoare până la mistica rădăcinilor, de la raţiunile pragmatice la angajamentele militante, memoria îşi afirmă mizele ei variabile şi adesea circumstanţiale. Printre acestea, cea mai vizibilă în analiza noastră e cea care îi conferă putere de identificare cu un trecut, cu un grup, cu o situaţie trăită în comun, cu modele care să ofere experienţei personale o aură exemplară“, spune autoarea în preambulul cărţii.
Bănăţeni, francezi, şvabi, europeni veritabili etc.
|n Francezi în Banat, bănăţeni în Franţa, studiile de caz care leagă aceste perspective sunt reprezentate de satul Tomnatic, din Banat, şi La-Roque-sur-Pernes, în Franţa. Ele sunt punctele-terminus din odiseea bănăţenilor francezi, o poveste care ia cu sine Franţa în Banat, pentru a aduce apoi, peste două secole, Banatul în Franţa, după multe etape intermediare, în care coloniştii francezi trec prin identităţi variabile. „Punând laolaltă cele două capete ale istoriei lor, cea a colonizării Banatului şi cea a emigrării (colonizării) în Franţa în 1948, îi regăsim pe parcursul celor două naraţiuni paralele sub numele de alsacieni sau loreni (sau chiar luxemburghezi), de moselani, şvabi (sau şvabi dunăreni – Donauschwaben), germani, francezi, francezi din Banat, refugiaţi apatrizi, bănăţeni. Aceasta este identitatea pe care o vor avea înscrisă pe cărţile de identitate la sosirea în Franţa, în 1948 (...) pentru a evita să fie înregistraţi ca ex-români sau ex-iugoslavi. (....) |n circumstanţele deosebite ale sosirii lor în La-Roque-sur-Pernes, Jean Lamesfeld îi declară «primii europeni veritabili».“
Este interesant de urmărit periplul metamorfozelor identitare pe monumentele funerare ale unui cimitir din Banat. Francezii se germanizează de la generaţie la generaţie şi, în cadrul aceleiaşi familii, poţi afla, pe aleile cimitirului, că Hamann e fiul sau nepotul lui Amand: „Cimitirele sunt şi ele excelente surse pentru a compara şi analiza felul în care modificările în ortografierea sau pronunţarea numelui poartă amprenta schimbărilor temporale. Pe măsură ce limba franceză nu mai e limbă de cult, nu se învaţă la şcoală, e uitată în familie, fiind înlocuită oficial de cea germană, pronunţarea franceză nu mai e inteligibilă pentru un nativ german. El o traduce apoi printr-o nouă modalitate de ortografiere a numelui, cea care automat îl «germanizează». E cazul unui nume ca Duron redat pe un monument funerar ca Düron conform cu pronunţarea iniţială, atunci când nu devine pur şi simplu Doron, sau al lui Amand (Aman, dar şi L’Amant), devenit Haman sau chiar Hamann, al lui Colin(g) sau Poling devenite Kolen sau Polen, al lui Aubertin devenit Obertin, Oberten sau Oberteng (...)“. Ironia istoriei face ca, odată ajunşi în Franţa, pentru şvabii de orgine franceză să înceapă procesul invers: ei îşi pierd, de la generaţie la generaţie, înconjuraţi de francezi, deprinderile lingvistice germane pentru a deveni ganz normale Franzosen, francezi ca oricare alţii. Acum, Obertin şi Oberten redevin Aubertin.
|nsă unele deprinderi bănăţene se păstrează încă. Ultima redută este bucătăria. |n 2007, Smaranda Vultur revine pentru a treia oară la Roque-sur-Pernes, cu o bursă de cercetare într-un proiect european consacrat hranei şi hrănirii. Prilej de a privi „odiseea bănăţenilor“ şi din perspectivă gastronomică, fiindcă „antropologii spun că identitatea se elaborează şi în, şi prin bucătărie, incluzând gusturi preferate, deprinderi şi practici alimentare, de hrănire şi consum, ce supravieţuiesc uneori chiar şi atunci când memoria limbii materne dispare“. La peste 6 decenii de la sosirea bănăţenilor de origine franceză la Roque-sur-Pernes, nu numai printre femeile vârstnice, unde e de înţeles că deprinderile culinare s-au păstrat, ci şi printre unele dintre fiicele lor, care acum se identifică total ca franţuzoaice, persistă, în bucătărie, amintirea Banatului. „Ele mi-au vorbit de mâncăruri tipic «bănăţene», care sunt de multe ori aceleaşi cu cele pe care le găsim în Banat nu doar la şvabi, ci şi la români sau la cehi, la maghiari, la sârbi şi bulgari sau chiar la evrei.“
Ceea ce va rămâne însă pentru multe generaţii, chiar când ultimii supravieţuitori ai odiseei franco-şvăbeşti-bănăţene vor dispărea, este un triptic instalat în biserica din La-Roque-sur-Pernes în 1960, la zece ani de la sosirea bănăţenilor în localitate. Tripticul reprezintă cele trei etape ale drumului parcurs de francezo-şvabi spre Franţa: plecarea din Banatul devastat de război, traversarea Dunării, sosirea în La-Roque-sur-Pernes. Pictura este „perfect simetrică cu un alt triptic, care i-a servit drept model“, pictat în Banat, la începutul secolului XX, de Stefan Jäger. Lucrarea de mari dimensiuni, aflată în prezent în sala Forumului Democrat al Germanilor din Timişoara, prezintă drumul invers, al colonizării dinspre Vest spre Est: „Ea imortalizează o istorie fondatoare, cea a sosirii coloniştilor de origine germană în Banat, şi un mit fondator – cel al bunului colonist, al eroului civilizator“. Revenind la călătoria gastronomic-antropologică din 2007 de la Roque-sur-Pernes, uitându-se pe o carte de bucate locală, nu mică este mirarea autoarei să constate că reţetele bănăţene sunt însoţite şi de „câteva reproduceri din Stefan Jäger, între care nelipsitul triptic“. Aşadar, într-un colţ al Franţei se păstrează până în 2007 reţetele bănăţene, în satul Tomnatic din Banat una dintre ultimele supravieţuitoare ale colonizării franceze găteşte picioare de broască; la Timişoara, un triptic celebrează traseul fondator al colonizării săseşti şi şvăbeşti a Banatului/Transilvaniei, în biserica din La-Roque-sur-Pernes este celebrată, printr-o pictură similară, epopeea colonizatorilor reveniţi în ţară. E o epopee circulară care are drept final, din păcate, stingerea treptată a unei comunităţi din Banat. Cum spune o doamnă în vârstă aflată acum în Franţa despre Banatul natal, „Bătrânii visau întotdeauna că se vor întoarce, spuneau întotdeauna «la noi»... Dar n-au putut să se mai întoarcă vreodată“.
Smaranda Vultur, Francezi în Banat, bănăţeni în Franţa, Editura Marineasa, Timişoara, 2012, 294 p.
