Bucurestiul Cultural, nr. 122 - Dilemele identitare sau ce căuta bănăţeanul în Franţa

Madalina Schiopu | 12.03.2013

Pe aceeași temă

|n secolul al XVIII-lea, Imperiul Habs­bur­gic colonizează câteva sate din Banat cu francezi din Alsacia, Lorena şi Lu­xem­burg. Noii colonişti veneau în Estul Eu­ro­pei cu o identitate deja fluidă, de graniţă, la întâlnirea a două grupuri et­nice: francezii şi germanii.

 

Odiseea bănăţenilor

Odată ajunşi în Banat, chiar şi cei care puteau fi consideraţi fără dubiu francezi trec printr-un proces accelerat de germanizare (mai târziu, şi ma­ghia­ri­za­re), din diferite motive: fiindcă ger­ma­na era limbă oficială a imperiului, fiind­­că, izolaţi şi neavând nici un contact cu alte comunităţi franceze, aderă la o iden­ti­tate comună catolico-şvabă unde vor­bi­to­rii de germană sunt majoritari, prin că­sătorii mixte. Astfel că, pe la 1910, în do­cumente, cei mai mulţi sunt şvabi vor­bi­tori de germană. La 1918, francezii dis­per­saţi în sate din Banatul românesc, cel sârbesc şi cel unguresc susţin ca Ba­na­tul să fie oferit în întregime României (ceea ce nu se va întâmpla) şi chiar par­ti­cipă la procesul de pace de la Paris unde, prin reprezentanţii lor, îi înmâ­nea­ză lui Clemenceau un memoriu în această privinţă. Ei speră ca în România Mare francofonă identitatea lor să fie reinstalată. După tumultul anilor ‘30-’40, îi regăsim, după 1945, la încheierea răz­boiului, cerând azil în Franţa, pe care o consideră acum patria-mamă, chiar dacă şi-au pierdut deprinderile ling­vistice galice. Este discutabil dacă avântul spre Patrie are raţiuni strict iden­titare sau un rol important îl are faptul că pentru toţi cei de origine şi/sau limbă germană din Estul ocupat de so­vietici se pune problema supravieţuirii fi­zice: începe deportarea etnicilor ger­mani în URSS, iar mulţi îşi vor lăsa oa­se­le acolo, după un regim infernal de muncă forţată şi exterminare. Scurtă vre­me după încheierea celui de-al doilea război mondial, copiii şvabilor de origine franceză au parte chiar de învăţământul în limba lui Racine, pe care strămoşii lor şi-l doriseră, dar intenţiile noilor gu­ver­nanţi comunişti devin limpezi când în­­chid, în 1948, toate aceste instituţii de învăţământ, care aveau caracter con­fe­sio­nal catolic. Aşa că, o parte dintre ei sunt primiţi în 1948 în Franţa, după o cam­panie emoţională în presa din He­xa­gon privind întoarcerea, peste veacuri, a copiilor pierduţi în sânul familiei (n-a fost uşor. După cum mărturiseşte un re­fu­giat în Franţa, „când am ajuns şi vor­beam germana, toţi ne urau“). Dintre nou-veniţi, o mică parte ajung, începând cu anii ‘50, în sud, la 26 km de Avignon, în satul La Roque-sur-Pernes, unde stra­da principală, cea pe care se află Pri­mă­ria, poartă numele La Rue du Banat.

Dintre cei rămaşi în ţară, unii sunt de­por­taţi în Bărăgan şi toţi trec prin per­se­cu­ţiile cumplite la care sunt supuşi şva­bii şi saşii din România în anii ‘50-’60. La începutul anilor ‘90, la realizarea unui film documentar, în satul Tomna­tic/Triebswetter mai putea fi găsită câte o bătrână care îşi aducea aminte ru­gă­ciu­nea Seigneur, Notre Père sau care gă­tea delicatesa franţuzească „picioare de broas­că pane“, în timp ce, întrebată ce se consideră, spune fără să stea pe gân­duri: „Suntem germani, ce să fim?“ şi, dacă în 1948 mulţi şvabi germani şi-ar fi dorit să fie francezi ca să evite soarta cruntă a deportării în URSS, în anii ‘80-’90 chiar şi şvabii cu origini franceze şi-ar fi dorit să fie germani, ca să prindă valul masiv al plecării spre Germania. Is­toria la confluenţa ei cu politicul se joa­că astfel încă o dată, cu ironia sum­bră ce-i este caracteristică, cu destinele şi reflectarea auto-identitară a oameni­lor.

 

Memorie, istorie, identitate

Cu Francezi în Banat, bănăţeni în Franţa, Sma­randa Vultur continuă demersul care a avut drept rezultat volume ca Ger­ma­nii din Banat prin povestirile lor (2000), Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi (2002), volume cărora le-a fost coor­do­na­tor şi coautor, dar şi mai vechiul Istorie trăită, istorie povestită. Deportarea în Bă­ră­gan, 1951-1956, publicat în 1997. Fluc­tua­ţii­le identităţii şi autoidentificării de la ni­velul personal-uman la cel oficial, re­cu­pe­rarea memoriei individuale şi comuni­ta­re, regăsirea demnităţii şi solidarităţii în faţa unei istorii adesea strivitoare, toa­te având drept punct de plecare sau studiu de caz creuzetul etnic şi religios nu­mit Banat reprezintă firul care leagă aceste volume ca pe o istorie povestită pe mai multe voci şi din perspective di­fe­ri­te. Amintirile participanţilor, documen­ta­rea pe teren, povestirile de familie şi ar­borele genealogic, jurnalele şi caietele care conservă fragmente din viaţa unei co­munităţi, documentele oficiale, dis­cur­sul politic contemporan sau ulterior asu­pra unui anumit eveniment istoric sunt adu­nate pentru a răspunde la între­ba­rea: ce este constant şi ce este fluctuant în construirea şi păstrarea unei iden­ti­tăţi? „De la Heimat, ca loc de memorie la discursul identităţii naţionale, fondat pe ideea de origine comună, de conti­nui­ta­te a generaţiilor şi de conştiinţa apar­te­nen­ţei la o etnie sau naţiune, de la po­ves­tea numelor şi a etichetelor identifica­toa­re până la mistica rădăcinilor, de la raţiunile pragmatice la angajamentele mi­litante, memoria îşi afirmă mizele ei va­riabile şi adesea circumstanţiale. Prin­tre acestea, cea mai vizibilă în analiza noastră e cea care îi conferă putere de iden­tificare cu un trecut, cu un grup, cu o situaţie trăită în comun, cu modele care să ofere experienţei personale o aură exem­plară“, spune autoarea în pream­bu­lul cărţii.

 

Bănăţeni, francezi, şvabi, europeni veritabili etc.

|n Francezi în Banat, bănăţeni în Franţa, studiile de caz care leagă aceste per­spec­ti­ve sunt reprezentate de satul Tomna­tic, din Banat, şi La-Roque-sur-Pernes, în Franţa. Ele sunt punctele-terminus din odiseea bănăţenilor francezi, o po­ves­te care ia cu sine Franţa în Banat, pen­tru a aduce apoi, peste două secole, Ba­na­tul în Franţa, după multe etape inter­me­diare, în care coloniştii francezi trec prin identităţi variabile. „Punând lao­lal­tă cele două capete ale istoriei lor, cea a colonizării Banatului şi cea a emi­gră­rii (colonizării) în Franţa în 1948, îi re­gă­sim pe parcursul celor două naraţiuni paralele sub numele de alsacieni sau loreni (sau chiar luxemburghezi), de mo­se­lani, şvabi (sau şvabi dunăreni – Donau­schwaben), germani, francezi, fran­cezi din Banat, refugiaţi apatrizi, bă­nă­ţeni. Aceasta este identitatea pe care o vor avea înscrisă pe cărţile de identitate la sosirea în Franţa, în 1948 (...) pentru a evita să fie înregistraţi ca ex-români sau ex-iugoslavi. (....) |n circumstanţele deosebite ale sosirii lor în La-Roque-sur-Pernes, Jean Lamesfeld îi declară «pri­mii europeni veritabili».“

Este interesant de urmărit periplul me­tamorfozelor identitare pe monu­men­te­le funerare ale unui cimitir din Banat. Francezii se germanizează de la ge­ne­ra­ţie la generaţie şi, în cadrul aceleiaşi fa­mi­lii, poţi afla, pe aleile cimitirului, că Hamann e fiul sau nepotul lui Amand: „Cimitirele sunt şi ele excelente surse pen­tru a compara şi analiza felul în care mo­dificările în ortografierea sau pro­nun­ţa­rea numelui poartă amprenta schim­bă­ri­lor temporale. Pe măsură ce limba fran­ceză nu mai e limbă de cult, nu se învaţă la şcoală, e uitată în familie, fiind înlo­cui­tă oficial de cea germană, pronun­ţa­rea franceză nu mai e inteligibilă pentru un nativ german. El o traduce apoi printr-o nouă modalitate de ortografiere a numelui, cea care automat îl «germa­ni­zea­ză». E cazul unui nume ca Duron re­dat pe un monument funerar ca Düron con­form cu pronunţarea iniţială, atunci când nu devine pur şi simplu Doron, sau al lui Amand (Aman, dar şi L’Amant), de­venit Haman sau chiar Hamann, al lui Colin(g) sau Poling devenite Kolen sau Polen, al lui Aubertin devenit Ober­tin, Oberten sau Oberteng (...)“. Ironia is­to­riei face ca, odată ajunşi în Franţa, pentru şvabii de orgine franceză să în­­cea­pă procesul invers: ei îşi pierd, de la generaţie la generaţie, înconjuraţi de fran­cezi, deprinderile lingvistice ger­ma­ne pentru a deveni ganz normale Franzo­sen, francezi ca oricare alţii. Acum, Ober­tin şi Oberten redevin Aubertin.

|nsă unele deprinderi bănăţene se păs­trea­ză încă. Ultima redută este bucă­tă­ria. |n 2007, Smaranda Vultur revine pen­tru a treia oară la Roque-sur-Pernes, cu o bursă de cercetare într-un proiect eu­ropean consacrat hranei şi hrănirii. Prilej de a privi „odiseea bănăţenilor“ şi din perspectivă gastronomică, fiindcă „an­tropologii spun că identitatea se ela­bo­rează şi în, şi prin bucătărie, inclu­zând gusturi preferate, deprinderi şi prac­tici alimentare, de hrănire şi con­sum, ce supravieţuiesc uneori chiar şi atunci când memoria limbii materne dis­pa­re“. La peste 6 decenii de la sosirea bă­năţenilor de origine franceză la Roque-sur-Pernes, nu numai printre fe­mei­le vârstnice, unde e de înţeles că de­prin­derile culinare s-au păstrat, ci şi prin­tre unele dintre fiicele lor, care acum se identifică total ca franţuzoaice, per­sistă, în bucătărie, amintirea Ba­na­tu­lui. „Ele mi-au vorbit de mâncăruri tipic «bă­năţene», care sunt de multe ori ace­leaşi cu cele pe care le găsim în Banat nu doar la şvabi, ci şi la români sau la cehi, la maghiari, la sârbi şi bulgari sau chiar la evrei.“

Ceea ce va rămâne însă pentru multe ge­neraţii, chiar când ultimii su­pra­vie­ţui­tori ai odiseei franco-şvăbeşti-bănăţene vor dispărea, este un triptic instalat în bi­serica din La-Roque-sur-Pernes în 1960, la zece ani de la sosirea bănă­ţe­ni­lor în localitate. Tripticul reprezintă cele trei etape ale drumului parcurs de fran­ce­zo-şvabi spre Franţa: plecarea din Ba­na­tul devastat de război, traversarea Du­nării, sosirea în La-Roque-sur-Pernes. Pictura este „perfect simetrică cu un alt triptic, care i-a servit drept model“, pic­tat în Banat, la începutul secolului XX, de Stefan Jäger. Lucrarea de mari di­men­siuni, aflată în prezent în sala Foru­mu­lui Democrat al Germanilor din Ti­mi­şoa­ra, prezintă drumul invers, al colo­ni­ză­rii dinspre Vest spre Est: „Ea imor­ta­li­zea­ză o istorie fondatoare, cea a sosirii coloniştilor de origine germană în Banat, şi un mit fondator – cel al bu­nului co­lo­nist, al eroului civilizator“. Revenind la călătoria gastronomic-an­tropologică din 2007 de la Roque-sur-Pernes, uitându-se pe o carte de bucate locală, nu mică este mirarea autoarei să constate că reţetele bă­năţene sunt în­­soţite şi de „câteva re­pro­duceri din Stefan Jäger, între care ne­lip­situl triptic“. Aşadar, într-un colţ al Fran­ţei se păstrează până în 2007 reţe­te­le bănăţene, în satul Tomnatic din Banat una dintre ultimele supravie­ţui­toa­re ale colonizării franceze găteşte pi­cioa­re de broască; la Timişoara, un trip­tic ce­le­brează traseul fondator al colonizării să­seşti şi şvăbeşti a Banatului/Tran­sil­vaniei, în biserica din La-Roque-sur-Pernes este celebrată, printr-o pictură similară, epopeea colonizatorilor reveniţi în ţară. E o epopee circulară care are drept final, din păcate, stingerea treptată a unei comunităţi din Banat. Cum spune o doamnă în vârstă aflată acum în Franţa despre Banatul natal, „Bătrânii visau întotdeauna că se vor în­­toarce, spuneau întotdeauna «la noi»... Dar n-au putut să se mai întoarcă vreo­dată.

 

Smaranda Vultur, Francezi în Banat, bănăţeni în Franţa, Editura Marineasa, Timişoara, 2012, 294 p.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22