Pe aceeași temă
|n apropierea centenarului Marii Uniri, având de câteva decenii bulevarde cu titluri consonante (Unirii, Libertăţii, Burebista, Decebal...) şi, mai ales, piaţa generos gândită pentru un monument pe măsura evenimentului, nu ne revine altceva decât să susţinem propunerea cea mai ingenioasă. Până acum, Marea Unire s-a sărbătorit în trei puncte cardinale distincte şi aşa a fost firesc. Bucureştiul, de fapt, cum bine i s-a spus de la început, Bucureştii, asimilând rapid cartiere lăturalnice, sate şi comune, este privat de un asemenea izvor de aduceri aminte, de repunere în drepturi a unei conştiinţe naţionale, târziu acceptată ca atare de fruntaşii Europei. Nici acum lucrurile nu merg mai uşor. Simţind fiorul apropierii anului 2018, o seamă de asociaţii naţionale, membrii ai Academiei Române s-au adresat forurilor competente, cu 6-7 ani în urmă, pentru a preîntâmpina negura uitării, pentru a surclasa delăsarea. S-a iniţiat un concurs de soluţii, s-au depus trei proiecte şi juriul, alcătuit din sculptorul Florin Codre, criticul de artă Pavel Şuşară, sculptorul Paul Vasilescu şi arh. Cătălin Cazacu, Ştefan Demetrescu, Florin Necula, Marius Păuniţă, a optat pentru proiectul nr. 2, câştigător ieşind (2007), pentru a câta oară într-un scurt răstimp?, Ioan Bolborea, autorul Caragialianei din faţa Teatrului Naţional şi al multor altor remarcabile monumente. Pasionat al bronzului, sculptorul Bolborea s-a străduit să descopere pe cont propriu tehnicile turnării, stăpânind, în final, nu fără dificultăţi, diferitele procedee de prelucrare şi finisare. De la lut la bronz calea este lungă: suprafeţe aspre, suprafeţe rănite parcă de intervenţia incisivă a eboşoarului, volume compacte, trase, străbătute de goluri, distrugeri, remodelări de x ori în drumul spre perfecţiune. Aici, abstractizarea nu-şi găseşte rostul. Orice fiinţă care trece prin perimetrul unde se va ridica monumentul trebuie să-i perceapă mesajul fără dificultăţi, fără intermediari. După numeroase variante la care a acces, Bolborea a optat pentru cea mai elocventă: cea a semisferei de la suprafaţă, căreia i se subînţelege jumătatea subterană, alcătuind laolaltă simbolul perfecţiunii transmis de la Pitagora şi Platon până-n contemporaneitate. Gândită în final într-un material transparent, foarte la modă în arhitectura zilelor noastre, fie din spirit de imitaţie, fie prin amortizarea simţitoare a costurilor, alunecând adesea spre soluţii ce atrag după ele oboseala progresivă a privirii, gândită în sticlă industrială, nu de Murano sau Boemia, gracilă, pretenţioasă şi scumpă, semisfera e brăzdată de trei şiruri umane, consonând cuvintelor Imnului: „Hai să dăm mână cu mână“... În acelaşi timp, sugerează şi ideea unei solidarităţi, a unei bariere: „Pe aici nu se trece“. Sticla şi bronzul creează, ziua şi noaptea, în contact cu lumina naturală şi cu cea artificială, efecte extreme de preţioase, incendiind privirea, exploatându-i la maximum capacităţile, supunând-o analizei întregului, determinând-o să se ralieze simbolului întronat: Unirea, enunţ cu bătaie vastă. Mai sunt 5 ani până în buza evenimentului. „Zilele trec încet, anii trec mai repede“, spunea cineva şi, raliindu-mă gândirii sale, mă alarmez: oare vom aduga Pieţei Revoluţiei încă un monument şi vom lăsa de izbelişte toate celelalte cartiere? La ce mai sunt bune concursurile, jurizările? Am fost o ţară păgubită de monumente. Continuăm eroarea? Sigur, gigantomania, disproporţionată faţă de capacitatea noastră de a mări PIB-ul, nu e de trecut cu vederea. Dar să nu gândim pripit şi identic faţă de fiecare problemă ce ni se află în faţă. Avem sau nu nevoie de un simbol al Unirii? Arhitectură şi Sculptură deopotrivă. Sau, mai exact spus, într-un elan constructiv fără limite, mai mult arhitectură decât sculptură.
Expoziţia Monumentul Marii Uniri: de la proiect la inaugurare este deschisă, în perioada 18 februarie – 14 martie 2013, la Sala „Constantin Brâncuşi“ a Palatului Parlamentului, intrarea din str. Izvor, luni–vineri, între orele 10.00-17.00.
